“Confesiunile” unui kohai sau “apă şi foc” :)

Am reuşit încă odată să-mi uimesc cunostinţele, prietenii, neamurile, criticii, cu descoperirea unei noi pasiuni. Faza este că aceste „pasiuni” sunt din ce în ce mai neobişnuite, mai suprinzătoare pentru cei care mă ştiu şi se pare că nu mă voi opri aici. Periodic voi lua decizii cât mai stupefiante, dacă este posibil. Şi nu pentru că aş urmări neaparat acest lucru. De fapt, doar percepţia exterioară este de aşa natură, mie nu mi se pare decât că îmi urmez inima.

De câteva luni am descoperit aikido. Probabil că anumite lucruri sunt predestinate, pentru că altfel aş fi ajuns la şah sau la canoe sau la fitness. La fitness, ce-i drept, am ajuns la un moment dat, dar nu s-a întâmplat magia de care aveam nevoie ca să rămân.

Dar să povestesc, pentru că asta aşteaptă cei care mai bântuie pe aici.

Am ajuns la aikido fără să ştiu nimic despre aikido. Am intrat fără să înţeleg prea bine ce văd atunci când am căscat gura la câteva şedinţe. Cam multe buşituri şi un fel de balet…

Totuşi foarte tare, vă daţi seama? Două persoane se înfruntă cu mişcări graţioase şi, când te aştepţi mai puţin, unul dintre ei se adună cu greu de pe jos secerat într-o cădere mai mult decât zgomotoasă.

O femeie şi-ar găsi locul în această „peisaj”? Am gândit cu voce tare în spre sensei, anunţându-mi, cu sinceritate, dubiile. Şi el zice: Desigur! Probabil că toţi aţi ghicit că aşa va răspunde.

Îndoielile încă erau suverane, când Monica se apropie şi-mi spune: Îmi pare bine că suntem colege. Ce bine că vom lucra împreună! Oups! Se pare că deja eram ”în club”, dar eu nu ştiam. Ca de obicei, eu aflu ultima toate noutăţile…

A urmat o perioadă mai delicată… Eşti newbie… testată, mirosită (figurat, desigur) câţi bani faci. Nu cred că s-a terminat perioada nici acum, dar măcar m-am obişnuit cu „tratamentul”. În compensaţie, am fost ajutată, cu răbdare şi delicateţe chiar, să mă apropii de aikido.

Nu e uşor să pătrunzi într-o lume preponderent a bărbaţilor cum este cea a artelor marţiale. Şi mă voi opri aici cu consideraţiile, pentru că nu mi-am propus să tratez acest subiect etern şi, prin urmare, aproape plictisitor. Dar se poate, asta contează! Şi le mulţumesc tuturor, pentru că, de la fiecare, am de învăţat.

Acum despre aikido, aşa cum îl vede o începătoare, fără experienţă serioasă, dar cu multă bunăvoinţă. „Calea armoniei” încă este ascunsă pentru mine. Din când în când, ascultând explicaţiile şi aplicându-le cât mai fidel, am flash-uri şi înţeleg, şi atunci satisfacţia este mare. Apoi reintru în modul acela smuls de a exersa, puţin violent (aşa cum l-a etichetat Nigel) şi fără prea multă eficienţă.

E încă un sport plin de contradicţii pentru mine. Sunt sigură că practicanţii de aikido cu vechime vor simţi nevoia să contrazică multe din afirmaţiile mele. Nu sunt greşite, sunt doar percepţia unui începător care caută încă aikido: calea armoniei. Uneori poate dura o viaţă, probabil.

Armonie într-o confruntare între un atacator şi cel care se apără…  aparent nu poate fi acceptată ideea. Să porneşti la o luptă cu gândul de a o termina fără să înceapă… Să eviţi cât poţi de mult să-ţi răneşti adversarul… Mişcări rotunde şi graţioase, dar cu efecte fulgerătoare…

Nu voi descrie filosofia aikido, sunt alţii mult mai pregătiţi să o facă şi pentru cine doreşte să o afle, netul şi jdemii de cărţi îl aşteaptă. Dar este suficient cât să incite să te apropii, măcar din curiozitate, de aikido.

În Dojo ai momente în care simţi că baţi pasul pe loc şi momente în care crezi că le ştii pe toate. Cu toate acestea mergi înainte şi exersezi cu răbdare până reflexul ia locul controlului. Avansezi greu, dar fiecare progres îţi dă satisfacţii. Cunoşti maeştri care, cu modestie, se coboară la nivelul tău şi te învaţă, şi începători ca şi tine, care cred că e pierdere de timp să împărtăşească. În aikido e ca în viaţă, uneori

Dar mai presus de toate e armonia, lucru care ne lipseşte foarte mult în aceste vremuri nebune. De aceea, mă simt privilegiată: pe tatami mă desprind de vârtejul cotidian, după mokuso numai există decât aikido şi eu. Armonia este, deocamdată, doar în mintea mea, în timp, va fi şi prin mişcările mele.

E o experienţă şi, dacă puteţi, încercaţi-o!

Până atunci: arigato gozaimasu, pentru ca ati avut bunavointa sa treceti pe aici si, desigur, sayonara!

Linkuri către chestii, sper eu, mult mai lămuritoare decât rândurile mele dezlânate:

http://en.sevenload.com/item/yt/cyX0oeZ0avk

http://picasaweb.google.com/kyamemories/Aikido#

http://www.aikidobraila.ro/index.html

http://www.mizuno.ro/

http://www.obiectivbr.ro/component/content/article/34868.html

Breathe gentle…

Mmm…  ce oraş frumos! Fabrici şi uzine! Uite-aşa ajunsese să mă apese din nou, cu frumuseţea asta a lui, de care ajungi să te saturi foarte repede.

Atunci am fugit spre munte, spre Craiul de piatră. Învelit în nori negri de ploaie şi ceaţă ne-a ţinut la distanţă şi i-am respectat dorinţa pentru că el este Regele.

A doua zi ploaia s-a oprit, iar ceaţa s-a ridicat. Am vazut Craiul de undeva, de departe, şi mirajul lui m-a durut. În braţele lui m-aş fi simţit mângâiată, dar acum nu putea decât să-l admir de la distanţă şi era atât de solemn încât nu puteam să-mi iau ochii de la el.

Toamna îl invadase şi prin aerul magistral al acelei dimineţi pluteau frunze în flăcări, brânduşe violacee, ciulini trişti, cârciumărese obraznice, pisici zburlite şi iodul din nuci.

Breathe gentle, be gentle, don’t leave me behind, cause love goes faster, Se cerco lo vedo, l’amore va veloce e tu stai indietro mormăiam în barbă, fără încetare, de vreo două zile. Ştii cum e… auzi un refren şi el te zgârie fără încetare pe creier. Poate pentru că îl asociezi cu ceva cunoscut, poate pentru că se potriveşte cu decorul, poate pentru că nu ai altceva mai bun de zis… Oricum am observat că iţi ţine de urât şi merge foarte bine când “porneşti” dansul nebun cu doamna stacojie.

Breathe gentle e tot ceea ce poţi să faci atunci când toamna te pătrunde prin piele, desfăcându-te ca pe o ceapă în straturi, straturi, până la amintiri.

Prin munţii Moldovei

Hăşmaş – scurtă prezentare

În Carpaţii Moldo-Transilvani, însemnată subdiviziune a Carpaţilor Orientali, masivul Hăşmaş ocupă o poziţie centrală. Prin multiplele lui valori peisagistice, care culminează cu impresionantele chei ale Bicazului, el alcătuieşte una din cele mai remarcabile regiuni turistice din munţii noştri.

Masivul este constituit, în principal, din două mari culmi, şi anume: Culmea Curmătura şi Culmea Tulgheş – Valea Rece. Cele mai importante ape care îl străbat sunt Bicazul şi Bicăjelul.

Cel mai înalt vârf: Hăşmaşul (Hăghimaşul) Mare (1792 m).

Posibilităţi de cazare: staţiunea Lacu Roşu (980 – 1107 m alt.) sau cabana Piatra Singuratică (1430 m alt.)

Atracţii turistice: Lacu Roşu, Cheile Bicazului, Cheile Şugăului, Peştera Munticelul şi multe alte trasee descrise pe larg în lucrarea „Hăşmaş – ghid turistic” de Emilian Cristea, Colecţia Munţii Noştri, Editura Sport-Turism, 1978

Afară încă este rece şi primăvara se face aşteptată chiar şi în această regiune a ţării unde căldura soarelui ar trebui să ne mângâie mai repede. Până vom ajunge să facem o baie în mare, ne îndreptăm din nou către munte. Şi, din fericire, avem încă mulţi munţi despre care merită să vă povestesc.

Tocmai pentru că aveam mai multe posibilităţi mi-a fost foarte greu să aleg. De data aceasta sigur va fi ceva din Carpaţii Orientali, dar nu ştiam sigur ce anume. Oscilăm între Nemira, Ceahlău sau Hăşmaş. Nemira şi Hăşmaş erau mai tentanţi, pentru că aş fi păşit pentru prima oară acolo. Despre Nemira adunasem destul de puţine informaţii şi atunci, după o deliberare destul de complicată, am ales Hăşmaş. Cu altă ocazie va urma şi Nemira, cu siguranţă.

Sunt două puncte de acces spre inima muntelui Hăşmaş: unul ar fi din localitatea Bălan, pe langă Gheorghieni şi altul din staţiunea Lacu Roşu. Am ales staţiunea pentru că oferă posibilităţi de cazare mai diverse şi pentru că, în drum, trecem prin Cheile Bicazului, una din minunile Moldovei.

Sâmbătă dimineaţă eram în Piatra Neamţ, unul din cele mai frumoase oraşe moldoveneşti, care merită vizitat neaparat, dacă veţi avea ocazia să ajungeţi pe acolo. Perla Moldovei, aşa cu mai este denumit municipiul, te primeşte cu o telegondolă ce se perindă maiestuoasă deasupra urbei, iar muntele Pietricica veghează de secole aceste locuri.

Drumul continuă spre „Cheile Bicazului, peisaj wagnerian”, aşa cum le denumeşte Ionel Teodoreanu. Trec printre pereţii de stâncă nemuritoare şi îmi revin în memorie momentele în care le-am vazut pentru prima oară, în copilărie. Şi atunci şi acum, acelaşi sentiment copleşitor de măreţie mă încearcă. Voi prelua din ghidul dedicat munţilor Hăşmaş de către Emilian Cristea, descrierea acestor superbe Chei: „drumeţului i se derulează, ca secvenţele unui film, un peisaj realizat din întâlnirea elementelor capabile să redea perfecţiunea frumosului nativ: apă, pădure, munte. Prin îmbinarea lor, completată ulterior şi de mâna omului, avem astăzi un fenomen carstic celebru, îmblânzit prin realizarea şoselei, dar care numai aparent i-a diminuat din sălbăticie”

Ajungem în staţiunea Lacu Roşu. Cautăm cazare şi, deşi nu este chiar sezon, găsim destul de repede ceva întrebând printre localnici. Se pare că sunt gazde pentru toate buzunarele şi preferinţele. Noi alegem ceva mai modest, pentru că nu ne interesează decât un adăpost pentru o noapte, în rest fiind plecaţi pentru a cutreiera zona. Astfel am găsit la Vila 9 camere bune, curate şi ieftine. Însă, în staţiune sunt şi hoteluri, căsuţe de lemn sau orice fel de cazare am dori.

Am lăsat bagajele nefolositoare în cameră şi am plecat pe traseul bandă albastră care duce până în Poiana Albă şi, de acolo, dacă am fi avut timp destul, am fi continuat pe bandă roşie către Hăşmaşul Mare sau Piatra Singuratică.

Cum a nins de curând, zapada este aşezată într-un covor gros, pufos şi neatins. Şi, pe măsură ce înaintăm, fulgi fini de nea cad neîncetat în jurul nostru. Nu este frig deloc sau noi, în costumele de iarnă, nu prea îl simţim. Sau poate discuţiile purtate între noi ne animă astfel încât nu mai simţim muşcătura gerului?

Pe măsură ce înaintăm, priveliştea pe care o lasăm în spate este din ce în ce mai desăvârşită. Ne oprim pentru a simţi plăcerea privitului unui peisaj parcă inspirat din poveştirile de iarnă ale lui Gogol.

În prima poiană întâlnită rătacim drumul. Fără să ne impacientăm căutăm cu rabdare marcajul. Nu este tocmai simplu. Iarna să mergi printr-un strat de zăpădă proaspătă de cel puţin 15-20 cm poate fi o acţiune destul de obositoare. Deci facem pauze destul de dese. Într-un final, regăsim marcajul şi începem din nou urcuşul în pantă nu tocmai abruptă, dar, aşa cum am spus, obositoare din cauza zăpezii care ne încetineşte ritmul.

Când ajungem în Poiana Albă rămânem uimiţi de cât alb se deschide în faţa ochilor noştri. Atâta puritate, un covor neatins cât vezi cu ochii.

Soarele ne lasă să mai facem câteva fotografii înainte de a apune pe după culmile care ne înconjoară din toate părţile. Umbre roşiatice, cenuşii, albăstrii sunt coborâte asupra stâncilor sau pădurii. E cel mai frumos ceas al acestei zilei, când soarele ne aruncă o ultimă privire atentă înainte de a ne lăsa în grija lunii reci.

Nu ne temem de noapte, dar ne pare rău că nu am ajuns până la Hăşmaşul (Hăghimaşul) Mare. Cu siguranţă voi reveni aici pentru a ajunge şi pe acest vârf. Mai dăm o roată cu privirea asupra poienii şi facem cale întoarsă. Drumul acum este mult mai rapid parcurs şi ne întoarcem la camera noastră după opt ore de mers, obosiţi, dar cu sufletele pline de frumosul locurilor pe care le-am cutreierat.

A doua zi e rezervată Suhardului. Colegii montaniarzi moldoveni vorbesc des în descrierile lor despre el şi m-am bucurat că pot face măcar un traseu şi în această zonă.

Ne propusesem să pornim spre Suhardul Mic, pe triunghi albastru şi, la un moment dat, în Şaua Suhardului, să îl părăsim mergând direct către Suhardul Mare, pe care l-am stabilit noi ca fiind obiectivul principal al zilei.

Traseul triunghi albastru care începe din staţiunea Lacu Roşu de la hotelul Turist este destul de antrenant, iar noi l-am parcurs cu mare plăcere. Atât de mare, încât în loc să îl abandonăm pentru a ajunge pe Suhardul Mare, l-am continuat conştiincioşi până am ajuns sus pe Suhardul Mic.

Am relatat această „eroare de orientare” cu un scop: dacă veţi dori să parcurgeţi traseul triunghi albastru până la capăt, să o faceţi fără rezerve. Sus, pe Suhardul Mic, este un platou cu o belvedere impresionantă. Se vede toată Valea Bicazului până în depărtare, spre Ceahlău. Totul îţi taie respiraţia prin frumuseţea peisajului. Pur şi simplu nu ne mai săturam de ceea ce ni se oferea în faţa ochilor. Şi, din fericire, deşi am avut parte de o zi de iarnă, cu zăpadă sub tălpi, soarele ne râdea strălucitor, pe un cer fără un pic de nori care să umbrească panorama din faţa noastră.

Suhardul Mare, care a urmat să-l urcăm după ce l-am coborât pe cel Mic, nu a mai avut aceeaşi primire ospitalieră pentru noi, drumeţii. Vârful lui împădurit nu ne-a lăsat să admirăm ceea ce se întindea de la poalele sale până în zare. Dar pe munte nu te poţi supăra niciodată, pentru că „în lupta cu muntele, omul niciodată nu va ieşi învingător”. I-am mulţumit pentru că ne-a primit să-i cutreierăm potecile şi am coborât pentru că ne pregăti de lungul drum către casă.

În încheiere, vă voi lasă să meditaţi la cuvintele filosofului francez Jacques Chevalier: „Ne cheamă spre munte bucuria de a lupta şi de a cunoaşte, ispita riscului şi voluptatea victoriei, dorinţa de a evada dintr-o lume mecanică, uniformă, pe care am făcut-o prea asemănătoare nouă înşine”. Toţi simţim la un moment dat această dorinţă de evadare şi nu ştim că avem la dispoziţie o lume atât de impresionantă cum este cea a muntelui.

Cărări cu soare!

Foto: Alois Ciuraru, Marius Coviltir

(Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3986 (21-22 martie 2009 ) si 3987 (23 martie 2009)

Aceeaşi tură repovestită o puteţi găsi aici:

http://www.carpati.org/jurnal/ce_mi%C5%9F-ma%C5%9F_%C3%AEn_h%C4%83%C5%9Fma%C5%9F_/1341/

Zăpezile de altădată

POSTĂVARU – scurtă prezentare

Aparţin grupei Carpaţilor de curbură şi sunt alcătuiţi în nord-est
din Masivul Postăvaru propriu-zis, în vest din Munţii Poienii Braşov şi
în sud din Munţii Predealului.

Cel mai înalt vârf: Cristianul Mare (Postăvaru) – 1799 m

Cabane: Cabana Secuilor; Postăvaru

Acces: DN 1 şi calea ferată Bucureşti-Braşov, pe ruta 300

Culoarul Rucăr-Bran
Şoseaua Râşnov-Pârâul Rece-Predeal
Calea ferată Braşov-Zărneşti

Oh, punctează cu-al tău foc,

Soare, soare…

Corpul ce întreg mă doare,

Sub al vremurilor joc.

(George Bacovia)

Cât de adevărate devin aceste cuvinte după o iarnă, nu neaparat grea, însă plină de evenimente, unele mai apăsătoare decât altele: alegeri, spectrul crizei şi scumpiri de tot felul.

Ne dorim venirea sezonului cald ca şi cum acesta ar reuşi să gonească toate „fantomele” pe care le atribuim, pe nedrept, iernii. Însă uităm că puritatea zăpezii ne întoarce la copilărie, la jocurile ei nevinovate şi că, mai ales aici la câmpie, prea repede trece şi prea puţin avem parte de ea.

Ce ne rămâne de făcut? Ne ducem către munte şi căutăm în ultimele zăpezi, vremurile de altădată, în care totul era simplu şi grijile nu existau, pentru că eram copii.

A venit rândului munţilor Postăvaru. Micuţi, discreţi, covârşiţi sub vecinătatea celebrului frate mai mare, Bucegi, dar şi a Pietrei Mari, aceştia sunt purtători de frumuseţi şi peisaje care abia aşteaptă să fie descoperite de drumeţul care le cutreieră potecile.

Ne-am întrebat iniţial, dacă merită să batem atâta drum pentru o tură de o zi prin Postavaru. Răspunsul l-am aflat după multe ore de mers, pe seară, când, obosiţi, am strâns în suflet amintiri nepieritoare despre văi şi culoare adânci, despre cheiuri spectaculoase şi culmi împădurite.

Intrarea în traseu am făcut-o prin Timişu de Sus, păşind cu nerăbdare prin Valea Calului. Drumul forestier care, pe timp de vară, este plictisitor, acum, când este încărcat de zăpadă devine o plăcere şi pentru picior şi pentru ochi. Mergeam şi ne uitam cu bucurie cum crengile pline de zăpadă se înclinau în calea noastră, cum pădurea, pe măsură ce înaintam, ne cuprindea mai aproape şi mai aproape. Atât de absorbiţi am fost de jocurile noastre prin zăpadă şi de manevrarea aparatelor foto, încât, atunci când am trecut de ruinele unei foste cabane, ne-am văzut de drum liniştiţi şi am ratat intrarea pe poteca marcată cu triunghi roşu.

Nu e mare lucru, pentru că destul de repede îţi dai seama că nu este ceva în regulă şi cauţi marcajul, citeşti din nou documentaţia şi încerci să te orientezi refăcând traseul de la ultimul semn observat.

Am dibuit poteca spre Spinarea Calului şi mergem în continuare spre cabana Poiana Secuilor şi apoi, spre Trei Brazi (bandă galbenă). Drumul este încă neumblat şi trebuie să batem potecă, lucru care îi oboseşte pe cei din fruntea şirului. Restul, cei din urmă, au chef de joacă şi nu scapă niciun prilej să arunce în toate părţile, spre oricine, bulgări pufoşi de zăpadă. E foarte bine şi aşa! Facem o pauză, nu de odihnă, ci de joacă! Ieşim din toată povestea asta puţin mai imbujoraţi şi presăraţi cu multă zăpadă, dar ce bucurie!

Astfel de momente mă fac să îmi „încarc bateriile” şi să preţuiesc mai mult frumosul într-o lume din ce în ce mai apăsătoare, care se mişcă într-un ritm nebun. Considerăm distracţie mersul prin locuri aglomerate cum ar fi staţiuni faimoase, restaurante sau alte locuri publice considerate la modă. Nu este recreere mai adevărată decât în inima naturii, respirând aer curat şi bucurându-te de ceea ce vedem din ce în ce mai rar, din cauza „civilizaţiei”: natura în forma ei nealterată de intervenţia omului. O regulă de aur printre montaniarzi este: „Pe MUNTE – nu ucide decât timpul, nu lua decât imagini, nu lăsa decât urma paşilor tai, nu schimba nimic decât pe tine însuţi.” Aceste cuvinte sunt unele din cele mai dragi mie, dar ce păcat că nu toţi le aplică!

Încet-încet se văd Cheile Râşnovului. Minunaţii lor pereţi ne încetinesc paşii şi ascultăm descrierea lor de la cei care au parcurs pe acolo trasee de căţărare. Perete animalelor, Creasta Generalului, Surplombele de Aur şi alte zone atrag fără încetare pe cei care se iau la „trântă” cu stânca.

Din Cheile Râşnovului trecem pe triunghi galben care ne poartă către Cabana Poiana Secuilor într-un urcuş uşor prin pădure pe firul unei ape.

În curând, ajungem la cabană unde facem o pauză de masă. Peisajul e superb, însă ne pierdem printre turiştii de ocazie, care încep să împânzească zona şi pe care noi îi numim, cu uşoară ironie, pantofari sau paltonari. De multe ori, fără echipament adecvat şi, mai ales, fără o minimă dorinţă de a respecta muntele şi natura în general, aceştia îşi aduc maşinile cât mai sus pe munte, poluează cu ATV-uri şi snowmobile şi nu înţeleg că muntele e unic tocmai prin senzaţia de linişte şi măreţie, care este distrusă puţin câte puţin de aceste mecanisme îngrozitoare.

Am trecut de Cabana Trei Brazi, am ajuns în Predeal, însă, pentru noi, tura s-a terminat de când am părăsit lumea mirifică şi tăcută a muntelui şi am intrat în „civilizaţie”. Am închis în suflet, cu drag, ceea ce numai pentru noi s-a arătat, şi am dus cu mine , în aceeaşi seară, la câmpie, foşnetul bradului, susurul părâului cristalin şi răcoarea zăpezii neatinse. Comori fără de care viaţa ar fi mult mai săracă pentru mine.

Astfel, am mai trăit câteva clipe printre zăpezile de altădată. „Dintr-o călătorie se învaţă mai mult decât dintr-o bibliotecă” a spus George Călinescu şi simt că are dreptate.

Cărari cu soare şi să ne vedem pe munte!

Fotografii: Alois Ciuraru

(Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3976 (9 martie 2009 )

În împărăţia Crăiesei zăpezilor

Iniţial, a fost doar o idee: ce ziceţi de o tură în Piatra Mare? Ideea, însă, a prins foarte repede şi amatorii s-au adunat cu vreo două-trei săptămâni înainte. Era necesar să ştiu din timp cine doreşte să participe, pentru că micuţa, dar cocheta cabană Piatra Mare, aflată la 1628 m, este una din cele mai solicitate, iar rezervările se fac cu mult timp înainte.

Se pare că odată rezolvată problema cazării, singurul lucru care ne mai preocupa a fost starea vremii, element deosebit de important, atunci când planifici o ieşire pe munte. Prognoza nu era tocmai optimistă, în zona Braşovului fiind ceva cod galben, iar prietenii mei de pe acolo mă anunţau că este zăpadă mare şi, foarte posibil, drumuri dificil de strătut.

Masivul Piatra Mare face parte din munţii Bârsei, localizaţi în sudul depresiunii Braşov, în cadrul Carpaţilor de Curbură. Este un masiv mult mai blând decât Bucegi, fără risc mare de avalanşă, şi, din acest motiv, este ideal pentru o ieşire pe munte fără evenimente deosebite, deoarece are poteci relativ uşoare, bine marcate şi peisaje minunate.

De la Dâmbul Morii există posibilitatea parcurgerii mai multor trasee spre inima masivului. De data aceasta am ales unul dintre cele mai frumoase şi anume, cel prin Canionul Şapte Scări, marcat cu bandă galbenă.

Drumul până la canion, pe timp de iarnă, este minunat. Cu mare satisfacţie am străbătut poteca ninsă, mai ales că, de acolo de unde veneam noi, de la câmpie, zăpăda nu mai era decât o amintire. Copacii aveau ramurile încărcate şi imediat a început distracţia, antrenând unii spre ceilalţi adevărate perdele de nea. În faţa acestei ierni, aşa de dorite de noi, redevenim copii şi reaprindem cheful de şotii . Nu ne facem probleme: e atâta zăpadă încât şi o săptămână dacă am rămâne nu am izbuti să o răscolim pe toată.

Canionul apare brusc în faţa ochilor. Această minune a naturii, cu amenajările de rigoare, adică nişte scări ajutătoare, constituie o atracţie deosebită din mai multe motive. În primul rând e superbă trecătoarea dintre stânci, pereţii înalţi, din care cu greu se zăreşte un petec de cer. Apoi căderea de apă, parţial îngheţată, jumătate cascadă, jumătate orgă de gheaţă îţi reţine privirea fără încetare. Şi, fără a micşora din măreţia locului, mai sunt şi acele scări şi pasaje amenajate de om, care atunci când le urci te fac să te simţi ca şi cum ai urca spre cer. Senzaţii unice…

Cu atenţie, am început să urcăm pe treptele, pe alocuri, acoperite de gheaţă. E rece în canion si apa crează curenţi de aer care bagă fiori pe sub jachetele speciale de munte. Bocancii au păşit cu grijă prin zonele alunecoase şi parcă timpul s-a perindat prea repede în canion. La ieşire ne privim uşor ameţiţi de locul prin care tocmai am trecut şi pornim mai departe.

Urmează o zonă în urcare continuă, care duce direct către cabana Piatra Mare. Din loc în loc sunt trepte înalte de piatră care te fac să oftezi uşor când le păşeşti. Zăpada până la genunchi nu reuşeşte să acopere totul şi, astfel, poteca şerpuieşte printre bolovani şi trunchiuri de brad căzute de la diverse furtuni.

Facem pauze multe pentru că ştim că avem timp destul ca să ajungem la cabană pe lumină. Ceaiul fierbinte din termos şi şedinţele foto sunt un prilej foarte bun ca să ne mai oprim.

Ultima parte a drumului este formată dintr-o pantă abruptă care scoate sufletul din noi. Însă, odată ieşiţi în golul alpin, ne frecăm la ochi buimaci: soarele se reflectă în zăpada pură, cerul este de un albastru perfect, iar brazii străjuiesc ca nişte păsări cu aripile ninse, gata să-şi ia zborul.

Fumul firav de la hornul din cabană ne spune că suntem bineveniţi. Aşa ne spun şi cei doi ciobăneşti superbi, Hera şi Bruno, proaspăt tunşi şi perfect asortaţi la blană cu albul de afară. Politicoşi ne dăm noroc (fiecare cu mâna sau piciorul din dotare), iar ei, blânzi, aşteaptă o mângâiere şi, de ce nu? ceva bun de mâncare.

Cabanierul este om de munte adevărat, care a construit cu propriile lui mâini frumoasa cabană şi care, pentru a ne simţi noi bine acolo sus, pe munte, cară cu hărnicie tot ce bănuieşte că ne este de folos. Ştie să îţi dea un sfat bun atunci când nu cunoşti starea drumului, îţi oferă un ceai fierbinte când apari zgribulit şi obosit de afară şi te dojeneşte atunci când nu ştii că pe munte nu laşi gunoi pe nicăieri, ci îl cari înapoi, până în vale.

Seara a trecut ca de obicei: povestiri, întâlnirea cu alţi munţomani (de fapt, suntem o mare familie)şi, dacă mai avem putere, o rundă de joacă în zăpada pufoasă de afară la lumina lanternelor frontale. O bere, un ceai sau un vin, la gura sobei, ne dezleagă imediat vorbele şi doar oboseala ne goneşte la somn.

A doua zi muşcatele înflorite râd vesele, în ciuda soarelui cu dinţi din fereastră. Dimineaţa e superbă şi ,cum facem ochi, o ţâşnim afară. După tradiţionala poză de grup din faţa cabanei ne hotărâm cu greu pe ce traseu să ne întoarcem. După lungi parlamentări, alegem drumul numit Familiar, marcat cu bandă roşie.

Înaintez rapid pe poteca săpată ca un şanţ în zăpada înaltă, uneori chiar până la şold. Mă îndepărtez de grup şi mă simt ca şi cum aş fi în împărăţia Crăiesei Zăpezilor. Privesc în sus şi, din înaltul cerului şi al brazilor, cad încet şi rar fulgi mici de zăpadă, care îmi mângâie blând obrajii.

Aici, în mareţia muntelui, rupt de lume, te regăseşti pe deplin. Zi de zi eşti mai apăsat de aceste vremuri nebune, de această societate din ce în ce mai desprinsă de adevăratele valori, iar evadarea, chiar şi pentru două zile, înseamnă o cură de purificare. Eşti numai tu şi mama natură, cea care ne primeşte de fiecare dată în braţele-i generoase şi pe care uităm din ce în ce mai mult s-o respectăm aşa cum merită.

Drumul pe Familiar este foarte lejer şi din acest motiv am întâlnit o grămadă de persoane care urcau din Dâmbul Morii. Nu toţi erau oameni de munte, se vedea că unii sunt doar într-o plimbare uşoară, însă mă bucur mereu foarte mult să văd că mersul pe munte este alegerea din ce în ce a mai multor persoane.

Voi încheia cu frazele lui Guido Rey, scriitor, alpinist şi fotograf italian, care reuşeşte să exprime mult mai bine decât mine ce sentimente te animă pe munte:

Dragostea de munte îşi are rădăcina în frumuseţea locului de unde priveşti, în transparenţa aerului, în claritatea cerului, în adâncul prăpăstiilor, în marea singurătate. Ea izvorăşte din senzaţia înălţimilor, din prezenţa pericolului, din tumultul libertăţii, din uitarea tuturor lucrurilor omeneşti.

Nu uitaţi, la munte încă mai este iarnă ca în poveşti! Înainte de a cheltui banii prin mall sau la vreun restaurant preferat, gandiţi-vă că mai aveţi o alternativă!

Cărări cu soare şi să ne vedem pe munte!

Foto: Cristi Videanu, Octavian Ceamă

Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3970 (2 martie 2009 )

Întâlnirea „crăişorilor”

Îmi doresc o zi şi-o lumină aşa de frumoasă
Ochii să-i închid, să mă văd plecat iar de-acasă
Şi prin munţi să hoinăresc cu o chitară şi un vers.
[cântec de munte]

Cu două săptămâni în urmă păşeam pe cărările înzăpezite şi bătute de vânt ale Ciucaşului. Drumeţia nu a făcut decât să ne trezească şi mai mult dorul de munte şi de potecile lui fără sfârşit. După relatarea turei din munţii Ciucaş am rămas datoare cu nişte concluzii de care e bine să ţinem cont atunci când intenţionăm să urcăm pe munte iarna:
- Pe munte este esenţial să ştii când să continui, când să renunţi, să-ţi evaluezi corect puterile.
- Iarna trebuiesc luate toate precauţiile, începând cu alegerea de ture cât mai sigure, evitând perioadele cu vreme rea, studiind buletinele nivometeorologice, care prezintă starea zăpezii.
- Cei care nu au experienţă montană să nu plece dacă în grup nu sunt persoane care au mai făcut traseul respectiv în condiţii de iarnă.
- Acelaşi traseu arată cu totul diferit iarna faţă de vara, schimbându-şi configuraţia terenului în cea mai mare parte.
- Echipamentul este esenţial. Iarna există pericolul de a intra în hipotermie, deci îmbrăcaţi-vă corespunzător.
- Studiaţi cât mai multă documentaţie montană.
- Alăturaţi-vă unei comunităţi montane virtuale, dacă nu aveţi la dispoziţie un club sau o altă formă de organizare cu specific montan. Acolo veţi afla răspuns la toate întrebările, veţi găsi tovarăşi de drum şi veţi putea învăţa din experienţa altora. Comunitatea montană este unită şi gata să-şi ajute membrii la nevoie. De asemenea, şi eu vă stau la dispoziţie cu informaţii pentru cei interesaţi.

Şi, uite aşa, am ajuns la pretextul pentru care am părăsit în week-end din nou Brăila: o întâlnire a montaniarzilor. Pentru noi, cei de la câmpie, găsirea unor tovarăşi cu care să împărtăşim pasiunea pentru munte, poate deveni o problemă. Din câte ştiu eu, cluburi de munte locale active nu prea mai există (auzisem la un moment dat de Proilavia, dar dacă mai există nu are, din păcate, vizibilitate în viaţa comunităţii).

Există multe feluri de montaniarzi. Unii preferă turele solitare, complet nerecomandate, deoarece riscul producerii unor evenimente nedorite este foarte ridicat. Însă se spune că astfel comuniunea cu natura este mult mai deplină şi că astfel te poţi bucura, în linişte, de tot ceea ce ţi se oferă privirii. Apoi, sunt persoane care pleacă de ani de zile cu câţiva prieteni pe care îi cunosc bine şi pe care îi ştiu că se pot baza în orice moment pentru că îşi cunosc reciproc potenţialul şi experienţa. Şi sunt persoane care dacă nu găsesc în cercul lor apropiat, de prieteni, oameni doritori de a merge pe munte trebuie să caute alţi montaniarzi dispuşi să împărtăşească din experienţa lor. Pentru cei din ultima categorie, voi scrie acest articol şi voi încerca să-i conving că dorinţa de a merge pe munte se poate realiza.

Căutând în urmă cu ceva ani pe Internet informaţii despre munte şi, de ce nu?, tovaraşi de drum, am ajuns să fac parte dintr-o comunitate montană virtuală pe care, de atunci, nu am mai părăsit-o.
Într-o astfel de comunitate poţi găsi sprijin în orice problemă legată de munte: informaţii despre trasee, hărţi, propuneri de ture, sfaturi despre echipament, versuri şi acorduri ale cântecelor de munte, galerie de fotografii, forum, adrese utile şi, mai ales, mulţi prieteni.
De două ori pe an, vara şi iarna, au loc întâlniri ale membrilor. Este încă un prilej să plecăm pe munte, să ne cunoaştem mai bine între noi, să ne vedem, ţinând cont că sunt mulţi cu care comunicarea este doar la nivelul virtual, prin intermediul Internetului.
În această iarnă s-a stabilit ca loc de întâlnire cabana Curmătura, din munţii Piatra Craiului. Munţii Piatra Craiului sunt visul oricărui montaniard. Nu foarte mari ca întindere, cu o înălţime maximă de 2237 m (vârful La Om sau Piscul Baciului), aceşti munţi reprezintă o atracţie irezistibilă. Creasta Pietrei Craiului este unul din traseele cele mai râvnite şi realizarea acesteia se face numai după dobândirea unei experienţe suficiente în mersul pe munte, aici întâlnindu-se pasaje spectaculoase şi uneori expuse. Pe lângă Creastă, mai există însă o multitudine de trasee de o frumuseţe deosebită, cu diverse grade de dificultate, peisajul calcaros al zonei formând adevărate minuni ale naturii.

Sâmbătă dimineaţă am pornit spre munte. Pe drum ne-am mai găsit cu alţi prieteni din ţară şi am parcat la Motelul Gura Răului de la ieşirea din Zărneşti. Acolo maşinile deja staţionate ne anunţau că încet-încet lumea se adună la Curmătura.
Urcăm pe la Fântâna lui Botorog, prin poiana Zănoaga, până la Cabană, traseu marcat bandă galbenă. În poiană se vede creasta învăluită în nori groşi de ceaţă. Cu jind aruncăm priviri, în speranţa că perdeaua întunecată se va risipi şi noi vom vedea vârfurile acoperite de zăpadă.
Ne cazăm aşa cum suntem obişnuiţi: condiţii cazone, nu cum sunt cele dintr-o staţiune. Montaniardul se obişnuieşte cu puţin şi confortul e primul lucru la care renunţă. Restricţiile şi efortul sunt suportate cu stoicism pentru că răsplata de a ajunge la capătul traseului propus este cea mai mare satisfacţie.
Seara încep să se adune la cabană din toate colţurile ţării. Bucuria revederii sau a primei întâlniri este imensă: pe unii îi ştim pentru că am făcut ture împreună, de alţii doar am auzit din relatările drumeţiilor de pe site.
În cabană e cald, noi, cu obrajii roşii încă de efortul de peste zi, ne adunăm în jurul meselor. Soba aruncă valuri de căldură, cei doi celebri câini Saint-Bernand de la Curmătura dorm cu sforăituri zgomotoase şi încep să curgă povestirile de munte şi planurile de drumuri viitoare.

Un ceai fierbinte cu rom, un vin fiert sau o bere ne deschid pofta de cântec şi râs. De nu ştiu unde apar chitarele şi priveşti feţele fericite, cu ochii închişi care îngână unul după altul cântecele deja bine-cunoscute. Oameni veniţi din toate colţurile ţării îţi vorbesc ca şi cum te-ar ştii de o viaţă. Magia muntelui ne leagă pe toţi!
Fiecare rezistă cât poate, însă oboseala ne răpune şi, rând pe rând, ne retragem pe la cabană sau corturi.
Dimineaţa care a urmat este de vis! În ianuarie un soare strălucitor luminează crestele şi, deşi se vad încă urmele iernii, afară este cald ca într-o zi de vară mai răcoroasă.

Ne rotim privirile si vedem Bucegii, Făgăraşii până hăt în zare! Cerul este senin, iar la altitudini mari parcă stăm deasupra norilor! Afară este cald şi atmosfera contrastează cu urmele iernii pe care le găsim pe brazi, pe pietre, în pojghiţe fine de gheaţă şi în limbile de zăpadă care, pe măsură ce coborâm, dispar.
Imaginile, ca de obicei, sunt mult mai sugestive decât orice cuvinte.

Cu părere de rău părăsim Piatra Craiului, templul în care ne-am adunat vremelnic pentru a aduce laudă muntelui pentru că ne primeşte la el.
După prânz vremea însă se schimbă şi drumul către casă e însoţit de ploaie. Acesta este tributul pentru timpul frumos din week-end! Dar ce ne pasă? Sufletele ne sunt pline, purtăm în inimi soarele şi muntele şi acest lucru ne face să ne fie bine, dar şi uşor nostalgici după Piatra Craiului. Ne vom întoarce în curând!

Până atunci, citim şi scriem pe www.carpati.org gândurile şi impresiile pe care le-am adunat. Ne întoarcem astfel puţin pe munte chiar şi atunci când nu reuşim să-i cutreierăm potecile. Şi ne bucurăm că există un loc, fie el virtual, care este casa noastră, a celor care iubim muntele, până la următoarea plecare.
Cărări cu soare!

Foto: “diversi carpatisti” cum ar fi Cristina Moldoveanu, Viorica Cristea, Radu Diaconescu

Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3952 (9 februarie 2009 )

Cântă “carpaţii”

Seară caldă, într-o iarnă,
Cabană de crai.
Am umplut Curmătura de râsete
Şi căni de ceai.

Bocancii au râmat
Spre Piatra Mică
Pioleţii au aruncat
Bucăţele de stâncă.

Poteca urcă,
Prin sufletele noastre,
Spre creastă, către Liviu,
Care zâmbeşte şi el.

Chitara-i cântată iar,
Din mână în mână.
Tricourile printate
Se-apropie încet.

„Iar mă duc… şi iar mă duc”
Strigăt stingher
Rămâne în amintire
Dinspre Bârnova

La răscruce de vânturi în… Ciucaş

Unii brăileni mai vechi probabil că au nostalgii despre ierni cu nămeţi, copaci cu crengile încovoiate de zăpadă şi geamuri cu flori de gheaţă. De la an la an, aşa ceva vedem din ce în ce mai rar prin părţile noastre. Şi atunci, ca să ne potolim dorul de iarnă, ne facem din nou rucsacii şi pornim către munte să ne înroşim obrajii de ger, să simţim scârţâitul zăpezii sub talpa bocancilor şi să admirăm pădurea de brazi, acum în straie albe.

Alegerea

Sezonul de drumeţie hibernală l-am început anul acesta în munţii Ciucaş.

Munţii Ciucaş fac parte din Carpaţii de curbură la graniţa judeţelor Braşov şi Prahova. Sunt formaţi din două culmi principale: Culmea Bratocea-Ciucaş (cu prelungirea acesteia Munţii Urlătoarea – Strâmbu) şi Culmea Gropşoarele-Zăganu.

O alegere bună datorită traseelor mult mai accesibile iarna decât în Bucegi, dar cu destule neprevăzute datorită regiunii foarte străbătute de curenţi de aer. În Ciucaş vântul este la el acasă.

Traseul propus ar fi fost următorul: cu maşina până în localitatea Cheia, de aici urmând marcajul bandă galbenă până la Muntele Roşu, la refugiul Stâna lui Cojocaru. Apoi, după un scurt popas continuăm tot pe bandă galbenă până la fosta cabană Ciucaş şi dacă este posibil până pe vârful Ciucaş (1954 m). Noaptea am petrecut-o la refugiu, a doua zi urmând să încercăm traseul marcat cu triunghi roşu-cerc roşu de la refugiu, la culmea Gropşoarele, Zăganu şi din nou Cheia.

Site-urile specializate pe prognoză meteo anunţau vreme frumoasă, adică fără precipitaţii importante, doar soare combinat cu ceva nori şi… vânt.

Despre turele de iarnă

Pentru mulţi drumeţia pe vreme de iarnă e un subiect destul de necunoscut şi pe bună dreptate. Iarna sunt necesare mai multe precauţii, e nevoie de echipament suplimentar de protecţie împotriva frigului şi precipitaţiilor.

În acest anotimp se pot face mici plimbări prin zone foarte cutreierate, drumeţii pe poteci mai puţin umblate, dar marcate, se poate urca sus pe creastă prin zone sigure, fără risc de avalanşă sau, pentru cei mai antrenaţi şi temerari, se pot încerca pereţi cu zone de stâncă şi gheaţă.

Ca să ajungi să la ultima etapă trebuie obligatoriu să le parcugi pe celelalte şi mai mult decât atât, să ai deja la activ nişte cursuri de alpinism hibernal susţinute de instructori autorizaţi.

Deocamdată vom prezenta câteva informaţii necesare celor care nu au foarte puţină experienţă sau deloc în turele montane. Celor care vara au prins drag de munte şi ar dori să-l admire şi pe timp de iarnă.

Ce trebuie să ştim

Se alege cu grijă muntele pe care dorim să-l vizităm. Se citesc cu grijă documentaţiile existente despre traseele avute în vedere în diverse colecţii cum ar fi „Munţii noştri” sau de pe Internet.

Se verifică prognoza meteo pentru acel masiv. Se vor evita plecările în perioade neprielnice.

Se adună echipamentul necesar unei ture de iarnă: bocanci de iarnă, cu talpă rigidă, jachetă cu membrană de protecţie contra vântului şi umezelii respirabilă de tip gore-tex; mănuşi, căciulă şi şosete groase (cu variantă de rezervă în rucsac); pantaloni şi supra-pantaloni rezistenţi la apă. Apoi mai avem nevoie de rucsac, beţe de trekking sau/şi piolet, mâncare, termos cu apă sau ceai. Aceste lucruri sunt obligatorii, pe lângă ele existând şi altele care pot fi adăugate în funcţie de necesităţi.

La drum!

Drumeţia propriu-zisă a început din localitatea Cheia aflată pe drumul DN1A. Soarele se vede sus pe cer şi totuşi este frig de nu poţi sta fără mănuşi. Nu ne sperie nimic pentru că în faţa noastră muntele ne cheamă ca un magnet.

Începem traseul pe poteca marcată cu bandă galbenă, identificată studiind cu atenţie hărţile turistice specializate. Drumul prin pădure este deconectant, deşi sub stratul subţire de zăpadă, gheaţa se simte la pas.

Zărim cabana Silva de la Muntele Roşu. Până aici drumul poate fi făcut fără probleme de oricine. Am văzut din Cheia urcând toate oameni din categoriile de vârstă. Este o plimbare de vreo două ore prin pădure, simţind din când în când pe faţă atingerea de gheaţă a fulgilor de nea, care cad rar ca o perdea de vis. Iar la capătul drumului te aşteaptă la cabană o cană de ceai cu lămâie sau o ciorbiţă fierbinte cu o ceapă lângă ea. Deşi v-am vorbit despre cabana Silva, în imagine apare cabana Muntele Roşu, ele fiind învecinate

De aici încolo, urcă doar cei care au echipamentul descris mai sus. Pornim şi după o mică escală la refugiul Stâna lui Cojocaru, ne decidem să mergem spre ceea ce a mai rămas din vechea cabană Ciucaş, care se pare că a ars. Poteca se tranformă la un moment dat într-un drum forestier. Civilizaţia pătrunde şi în aceste zone cutreierate numai de turişti şi ciobani. Se pare că se va construi un hotel. Acest lucru nu este rău, ci îngrijorătoare este „fauna” pe care o va aduna: persoane care nu respectă muntele, distrug şi lasă în urmă doar gunoaie, plecând cu diverse „suveniruri”, pe care le aruncă de cele mai multe ori pe geamul maşinii din mers.

Ajungem în golul alpin. Subit, vremea îţi arată colţii: un vânt puternic ne îngheaţă sufletele în noi. Ceaţa devine supărătoare. Înfriguraţi ne adăpostim în ruinele fostei cabane Ciucaş. Bem un ceai din termos si ne decidem dacă să continuăm spre vârful Ciucaş sau să ne mulţumim cu atât pe ziua de azi. Raţiunea învinge dorinţa de aventură şi realizăm că în condiţiile din acel moment nu vom face decât să ne expunem la nişte riscuri inutile.

Seara în refugiu… sobiţa mică aruncă veselă flacări jucăuşe încălzindu-ne sufletele. Pe loc, la un ceai cald sau o bere, limbile ni se dezmorţesc şi începem să vorbim despre ale noastre.

Cei care merg pe munte ştiu despre ce vorbesc. Aici nu există bariere de vârstă, poziţie socială sau materială. Ne leagă doar dragostea de munte. E singurul subiect care ne bântuie: sfaturi, rememorări de trasee, planuri de viitor şi mai ales o strânsă camaraderie. Suntem legaţi prin nişte fire invizibile care odată create nu se mai pot rupe. Tocmai pentru că nu au la bază decât o singură pasiune. Pe munte nu poţi minţi. Te învaţă sa fii sincer în primul rând cu tine însuţi. Cei care nu o fac nu se adaptează.

Îmi trag sacul de dormit peste mine, mă izolez în căldura lui protectoare şi numai aud vântul care îţi face de cap pe afară.

Dimineaţa e mirifică pe munte. Pasionaţii de fotografie sar la prima oră în bocanci să prindă răsăritul. Restul încă se mai alintă la căldură conştienţi că în scurt timp vor relua chinul plăcut al urcuşului şi coborâşului.

Ne pregătim de plecare. Facem nelipsita, tradiţionala fotografie de grup care pentru noi este mărturia că am fost pe acolo.

Urcăm pe Muntele Roşu spre La răscruce. Traseul marcat triunghi roşu e în urcare dulce. Ne place poteca troienită, ne place soarele care luminează blând şi mai ales, pe măsură ce urcăm, panorama care ni se deschide în faţa ochilor. Se vede până în Bucegi. Suntem fericiţi, pentru aceste momente îndurăm frigul, dormim în condiţii cazone şi mergem cu rucsaci grei în spate 6-7 ore pe zi. Ne invităm reciproc să privim, arătând alte şi alte minuni. Aparatele foto chiţăie, deşi bateriile şi senzorii cu greu fac faţă temperaturilor scăzute. Abia acum ne primim răsplata.

Ajungem din nou în golul alpin. Natura ne aduce la realitate cu duritate, curmându-ne contemplarea. Vântul este mult mai turbat ca în urmă cu o zi. Beţele mele de trekking se înfig neputincioase în dorinţa de a mă fixa cât mai stabil pe sol. Temperatura scade drastic, iar faţa deşi e protejată de cagula specifică activităţilor montane, suferă de frig. Traseul continuă în sus, pe un teren viscolit cu gheaţă pe alocuri. Ştiu că nu va fi mai uşor, ci din ce în ce mai greu. Decid să renunţ şi să mă întorc pe drumul pe care am venit din Cheia, pentru că sunt convinsă că, sus pe creastă, este iadul. Plafonul de nori coboară ameninţător.

Tovarăşii mei sunt mai temerari. Încă mai vor să se lupte puţin cu muntele. Le urez succes din toată inima, pentru că ştiu că vor avea nevoie şi mă despart de ei.

Pe măsură ce coboram spre Cheia telefoanele primite de la ei îmi spuneau că nu au putut continua, vântul bătând cu o forţă incredibilă care le primejduia echilibrul în zonele mai expuse. În plus, ceaţa punea stăpânire pe munte. Deci ne-am dat întâlnire în Cheia.

Cărări cu soare!

Foto: Octavian Ceamă

Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3937 (22 ian. 200 9)

primul post branduit wordpress

Asa cum am anuntat pe 360, m-am mutat in casa noua!

Astept sa veniti si aici! Fac cinste, dar asa cum se vine la casa noua, trebuie sa lasati, cand treceti, ceva nou: adica niste ganduri sau niste pareri!

Mai am de aranjat niste chestii la posturile mai vechi, trebuie mereu cate ceva dichisit, pentru ca asa e intr-o casa: ai tot timpul ceva de lucru.

Dar mai bine sa trecem la treaba!

Mesaj pinguinesc