„Prima evadare” în stilul lui Terente (8 mai 2010)

Eu si Rosenrot

Cand, în Bucureşti, bececliştii erau în fierbere pregătind „prima evadare„, am zis să nu fim mai prejos şi să evadăm şi noi pe unde putem, pentru că, din fericire, locuri frumoase mai sunt, timp să avem să le cutreierăm.

Pinguinii, în frunte cu agitatorul Em, se pregăteau să se alinieze duminică la start şi noi, din spirit de solidaritate cu ei, am decis că trebuie să ne sacrificăm fundurile, pentru că de aia suntem o sectă, dar sâmbătă, puţin în avans 😀

„Prima evadare” pentru bucureşteni avea ca destinaţie Snagovul, iar noi, ca replică, am ales lacul Blasova, situat într-o zonă foarte pitorească şi specială din ţinutul brăilean, adică în Balta Mare a Brăilei. O incursiune în ţinuturile lui Terente sau cea mai rămas din ele. Nu avem mare experienţă şi nici cai prea performanţi, dar suntem mari amatori de offroad şi avem multă voinţă. Ultima condiţe avea să ne fie de mare folos, după cum se va vedea în curând.

Am plecat sâmbătă din Brăila la o oră la care încă nu a început nebunia cumpărăturilor şi căldura nu era instaurată pe deplin. Am ajuns cu mare iuţeală la bac, nu cel care face trecerea în Dobrogea, ci acela care te duce în Insula Mare a Brăilei. Lejer şi aici, doar câţiva agronomi mai conştiicioşi sau mai întârziaţi cu lucrările treceau în partea cealaltă. Priviri curioase şi chiar întrebări legate de destinaţie şi scopul vizitei. Caii parcaţi, proaspăt dichisiţi, cu o porţie de Joe’s no flats în caucioace, lustruiţi şi şi reglaţi cu o seară înainte, aşteptau răbdători începerea aventurii.

Ready? Yessss!

Trecerea cu bacul este cel mai frumos preambul pentru o tură. Răcoarea dimineţii, liniştea Dunării „drum fără pulbere”, soarele ce sclipeşte potolit vestind zăduful de mai târziu… Sunt crescută lângă sălciile de pe mal, iubesc balta, mirosul ei de nămol şi misterul ascuns cu grijă de stuf. Natura este atât de bogată aici, totul freamătă discret de viaţă şi dinamism.

Balta Brailei - locul care il voi purta in suflet toata viata

Rosenrot, cum mi-am numit bicla, cu ideea s-o îmbunez şi să mă apropii mai mult de ea, strălucea rubiniu. Mă uitam cu drag şi speranţă că mă va ajuta să îndeplinesc planul pe ziua aceea. Părea tare bine dispusă şi asta îmi crea confort.

De pe bac am agăţat un nene sau el pe noi, care ne-a fost ghid o porţiune. Traseul clasic ar fi fost sa pornim de la bac direct pe magistrala 1, aşa cum este numit principalul drum asfaltat (teoretic) din Baltă. Spun teoretic pentru că practic arată ca după bombardament, nu mai este urmă de asfalt, ci doar un drum pietrospământosgropos de neutilizat pentru niciun fel de mijloc de transport.

Pe dig, pe malul Dunarii

Nenea ghidul zice că trebuie musai să scutim din acel traseu, pornind pe dig şi apoi trecând pe drumul de pământ. Sigur că l-am ascultat şi am mers pe drumul de pământ într-un mod foarte plăcut, pentru că tocmai plouase şi pământul era destul de bine bătucit de tractoare, deci fără praf.

Drumul de pamant. Nu-i asa ca se prezinta foarte bine?

Foarte fain a fost pe aici: am trecut prin lanuri de rapiţă înalte cât noi, eu nu am crezut că există aşa înălţime la rapiţă, dar se pare că eram în urmă cu succesurile la care a ajuns cercetarea in hibridizarea soiurilor.

De veghe in lanul de... rapita 🙂

Măi, cum să vă spun… mi-a plăcut: drumul curgea blând la vale, florile de rapiţă degajau optimism şi radiau a vară, iar unde se termina auriul florilor începea azuriul cerului brăzdat de nori pufoşi şi răsfiraţi. Peste tot gâze, păsări gureşe şi din când în când un cocostârc, o egretă sau un tractor harnic cu pufăia destul de departe de noi.

Doar superb...

Agricultura performanta

Mă simţeam ca în clasa a doua când aveam de făcut compuneri cu ogorul, lanul, tractoristul harnic şi partidul triumfător peste toate. Idilic şi păşunist tablou. Dar vă mărturisesc că mă făcea să mă simt atât de bine… Se ducea dracu secolul computerelor, al vitezei, al netului, al informaţiei şi toată „civilizaţia” de armani şi vuitoane, care, pur şi simplu, ne agresează fără jenă. Cel puţin pe mine.

Secvenţa de visare se dispare când ajungem la Filipoiu, prima fermă de pe magistrala 1. Da, aţi înţeles bine: am părăsit drumul de pământ şi am ajuns în drumul de groază pentru toţi cei care circulă pe acolo. Nenea cel ghid ne zice pa! şi se duce în drumul lui. Noi ne benoclăm la canalul pe care se zice că şi unul dintre regii noştri a venit la pescuit sau la plimbat cu barca, adică numitul canal Filipoiu, tragem aer în piepţi şi go! go! go!

Canalul Filipoiu, plin de vegetatie, animalute si pasari. Si pesti pentru ca erau pescari pe mal

Rosenrot se ţine băţoasă, desigur, pe muşchii mei. Îmi încordez mâinile pe ghidon, mă înfig bine cu picioarele pe pedale şi fundul încerc să-l ţin cât mai puţin în contact cu şaua. Pietroaiele cu care este garnisit tot drumul mă aruncă într-o parte şi în alta, însă nu am viteză mare: 1. pentru că nu sunt vitezomană de felul meu, 2. pentru că nici Rosenrot nu prea le are cu viteza. Deci, consens deplin între mine şi ea până aici.

Drumul plangerii. Poza nu reflecta realitatea

Serpisorul Terente 😉

Nu prea am date precise cam cât am tropăit prin pietriş, poate 10-15 km. Vibraţiile drumului se simţeau în tot corpul şi era fericită că nu-mi cădea câte o mână, lanţul, o talpă, o ureche sau diverse piese de pe biclă. Dar tot eram optimişti şi încântaţi de drum. Era o vreme superbă, iar noi chiar „evadam”. E drept, nu prima oară în acest an, dar tot evadare se cheamă.

Când deja îmi zornăiau toţi dinţii în gură se apropie ferma Prundu şi indicatorul care ne spune că la stânga vom da de baza nautică Blasova cam peste 10 km. Rânjim fericiţi, ne tragem în poză cu o chestie mare pe care scria Blasova.

Spre Cuba, pardon Blasova!

De ce rânjim? Păi, în faţa noastră se deschidea cred că unicul drum asfaltat ca o coală de hârtie din Insula Mare a Brăilei. Cum să vă explic eu ca să înţelegeţi? Asfaltul ăsta apăruse egzact cum apare autostrada aia, Transilvania: hodoronc-tronc, în mijlocul Bălţii, într-o reţea de tranşee paradite numite pompos drumuri. Nu am făcut mofturi şi iar am pornit la drum. Foarte fain am trecut pe langă jdemii de pescari aliniaţi frumos pe malul unui canal. Mă bucuram pentru ei şi pentru pasiunea lor. Este minunat să îţi petreci dimineaţa în aer liber oriunde te-ai afla.

Eu si Rosenrot

Pedalăm , pedalăm , pedalăm cu voioşie. În faţă se vede Dobrogea şi lanţul muntos al Măcinului. Dragul de el, nici aici nu ne părăseşte şi ne priveşte îngăduitor, înţelegând că-i va veni şi lui rândul foarte curând.

Muntii Macin in zona Turcoaia

Baza nautică de pe malul lacului Blasova este ceva ce nu arată prea bine, dar ar putea deveni. Deocamdată este un loc cumpărat de un interlop brăilean, cu o privelişte minunată, cam pustiu şi cam în paragină. Nu vreau să îmi dau cu părerea despre ce vor unii să facă acolo, mai bine aştept. Acum chiar mi-a convenit că grătăriştii nu mişunau, porcus turisticus ajunge cam greu, piţipoancele şi cocalarii nu au prins şpilul ce ar putea să facă pe acolo, deci încă este bine. Mai târziu vom vedea.

Lacul Blasova

Eram numai noi si setea noastră. Bine, mai erau şi vreo doi gherţoi umflaţi, cu maşini puternice care se uitau superior la noi. Şi mai erau şi chelnerii de la un fel de cârciumă de pe malul lacului, care plictisiţi că nu aveam bicle jeep sau q7, s-au deplasat, în scârbă, să ne dea neşte berule.

Nu prea am fost impresionaţi de primire: noi veneam din România şi tot acolo ne întorceam, iar Blasova chiar dacă n-o mai văzusem până atunci era cu siguranţă un soi de deja vu.
Ne-am parcat căluţii, ne-am luat berile, am aruncat rucsăceii şi tacticos am prins să ne hidratăm. După o masă copioasă reprezentată de trei covrigi şi trei banane la patru oameni.

"Calutii" la odihna

Lacul este foarte fain, deşi, dacă nu marci banul, nu ai voie să faci nimic pe el.

Info Blasova

Noi ne-am mulţumit să admirăm nişte dihănii penoase, foarte tari la scufundări. Păi, sigur că erau tari la aşa ceva , dacă se numeau chiar cufundaci  sau fundaci sau corcodei. Apoi am citit pe net că au nişte năravuri de scufundare admirabile.

Ciudatelul penos si simpatic, numit cufundac

Nu am stat prea mult şi iar ne-am cocoţat pe şa. Nashpa! Drumul asfaltat pot să jur că la dus era roz, roz bombon, iar acum avea culoarea gri. Note de călătorie: rucsăcelul devenise mai greu, soarele bătea în creierul meu ce plutea elegant în câteva sute de ml de bere, fundul era molicel şi dureros, iar, başca, un zefir bătea iegzact în piepturile de aramă de ne mişcam ca melcul.

Radeam, doar din cauza berii 😀

Tot drumul de pamant foarte placut la mers, cu mici urcusuri si coborasuri

Îmi tremura sufletul în mine pe masură ce se termina asfaltul şi începea pietrişul. Desigur, cum de ce îţi este frică, nu scapi, am ajuns la acel moment trist din viaţa noastră. Am mers ce am mers şi, la fiecare pauză, urcatul pe şa era ca şi cum aş fi utilizat un instrument de tortură. Nu am chiţăit pentru că oricum nu aveam nicio salvare. Rememoram toată distanţa care ne-a mai rămas şi rezultatul nu era niciodată cel pe care ni l-am fi dorit.

Totuşi, deşi fizic eram la pământ, în sinea noastră ne promiteam că, după ce ajungem acasă, ne vom bucura straşnic de ispravă, de cutezanţa de a ataca aşa un drum, de distanţa parcursă şi de frumuseţea peisajului. Asta când ne vom reveni din leşin, desigur. Eram terminaţi, dar ţanţoşi nevoie mare.

Un albastru infinit

Din când în când ne-am dat jos şi am mai mers câţiva metri pe lângă biclă: asta dintr-un respect profund pentru posterioarele din dotare. Cred că s-a dus şi mama celulitei de groaza acelui drum.

Ce vedeti nu este Arles, iar peisajul nu este un Van Gogh

Singurul care nu dădea semne de oboseală era doar Gabi, dar de nervi, la un moment dat, nici nu l-am mai băgat în seamă pentru că am considerat că ne sfidează. Şi l-am lăsat să se ducă în faţă, unde a fost tot drumul de altfel. Să se înveţe minte, aşa îi trebuie, dacă nu ştie să stea cu codaşii.

Actiune de reconsolidare a tinutei 😀

A fost tare greu la întoarcere. Poate v-aţi prins deja unii dintre voi, dar eu vreau să nu existe dubii şi v-o spun foarte clar ca să nu existe interpretări.

Pe bac deja eram un soi de clătite. Tăvălite şi frăgezite. Drumul prin oraş a fost scurt, dar nu mai aveam putere nici drept să merg, nici să urc vreo bordură.

Bacul de intoarcere

Am ajuns acasă pe la ora 15.30 cu ultimele puteri, am făcut un duş şi apoi am început să zac cu spor. Mă dureau picioarele, mâinile, fundul (rău de tot) şi capul pentru că aveam o uşoară stare de insolaţie. Pe braţe şi picioare eram arsă de soare, aveam frisoane şi greaţă. Dar, mai presus de toate, era fericirea: făcusem primul traseu mai serios de 60 de km ceea ce a fost o mare victorie!  Merita să fiu terminată, am făcut ce ne-am propus şi ăsta era cel mai frumos trofeu.

La Blasova nu ştiu dacă mai ajung aşa repede, deşi acum că a trecut totul, nu voi zice deloc „niciodată” aşa cum am zis sâmbătă, în timp ce mă întorceam. Dar, deocamdată, mă gândesc la alte drumuri, alte provocări, modeste pentru alţii, dar măreţe pentru mine.

Abia aştept şi eu şi Rosenrot, care stă cuminte în balcon, gata pentru o nouă aventură pe două roţi.

Si, in final, fotografia mea preferata, pentru voi...