A fost Hăşmaş, din nou

Am scris zeci de jurnale în care povesteam, cum mă pricepeam mai bine, pe unde am fost, ce am văzut, în care îndemnam uneori explicit, alteori deductibil, spre diverse destinaţii, totul cu multă dragoste şi recunoştinţă pentru că am petrecut clipe de neuitat, am simţit sentimente unele greu de descris şi alături de oameni pe care îi respect şi îi iubesc.

Iniţial, fiecare jurnal este ca o piatră neşlefuită, gândurile mele aleargă haotice, mintea este o maimuţă greu de stăpânit, dar, cu răbdare, le ordonez pe toate, le îmblânzesc. Ideile, le analizez una câte una, până o găsesc pe cea mai potrivită să exprime ce-mi propun. Apoi întorc totul pe fiecare faţetă, ca pe un diamant şi, atunci când găsesc strălucirea dorită, pot să trec la scris. Câteodată totul se leagă aproape instantaneu,  gândurile se înşiră cuminţi pe hârtie, unul după altul, de la sine şi jurnalul apare ca de la sine.

A fost Hăşmaş, din nou. Şi, din nou, Hăşmaşul, după tură, a rămas în mintea mea încâlcit ca un fuior de lână. Iar eu nu reuşesc să găsesc fusul potrivit să-l torc. Am început să scriu de câteva ori, dar frazele, una-două-trei, nu se legau şi, mai ales, nu străluceau. Frustrantă situaţie: doream să scriu despre Hăşmaş, trebuia să scriu despre Hăşmaş, merita, iar eu nu puteam, nu eram mulţumită, nu mergea.

De data aceasta, însă, ştiu că vă voi povesti din nou despre Hăşmaş, aşa cum nu-l ştiam, dar aşa cum îl doream. Am dat deoparte toate interferenţele, toate bruiajele şi a rămas doar ceea ce îmi este de folos.

Tura are şi o istorie, însă asta nu înseamnă că a fost ceva premeditat. Claudiu mi-a promis că va folosi Cheile Lapoşului pentru a-mi deschide porţile Hăşmaşului, încă din februarie. Nu a fost să fie şi apoi, pe negândite, şi-a adus aminte de ele şi a zis să fie Hăşmaş de 1 Mai. Se pare că anumite lucruri sunt făcute să se întâmple indiferent de ce credem noi. Aşa cum, dacă am fost pentru al doilea an consecutiv de 1 Mai cu HPM, atunci înseamnă că aşa a trebuit să fie.

Ne-am strâns un grup mare, nici acum nu am aflat cu precizie câţi am fost: din Iaşi, Bacău, Suceava, Piatra Neamţ, Brăila, desigur, şi cine mai ştie de pe unde. Şi un câine, mai exact „o” câine, Arrow, frumoasă, cuminte şi deşteaptă şi vă spune acest lucru o persoană care nu se omoară după astfel de animăluţe. Aaaa… şi să nu uit, şi o biclă cu tot cu stăpân, care a plecat grăbită să ne reîntâlnim pe seară, la locul de campare. Deci, multă lume şi pestriţă.

Am început urcuşul pieptiş pe o potecă ce mai mult se intuia, decât se vedea. Ştiam că, la un moment dat, trebuia să o părăsim şi să intrăm în Chei. Numai că nu mai nimeream „momentul”, şi, din şirul cel disciplinat urcător, în final, a ieşit un soi de freeride, fiecare pe unde îl ducea intuiţia.

Cum orice bălăureală e plăcută, dar are un final, am intrat şi în Cheile Lapoşului, străjuite de pereţi înalţi de stâncă, cu apă cristalină şi rece ca gheaţa, cu mici cascade sau oglinzi lucioase şi netulburate. Piatra Altarului priveşte impasibilă ţopăiturile noastre din piatră în piatră.

Foto: Costel A.

Foto: Ramiro

Foto: Alois C.

Foto: Ramiro M.

Piatra Altarului, foto: Alois C.

Foto: Claudiu B.

Cheile se termină prea repede, continuăm să mergem pe lângă firul apei, regăsim marcajul, trecem pe lângă vârful Bardoş şi ajungem la o punte şubredă rău. Pândim şi chibiţăm să vedem sub cine se rupe. Câştigă puntea, fiindcă rezistă.

Foto: Ramiro M.

Foto: Ramiro M.

Cred că intrăm în cătunul Ciurcani. Mergem pe forestier şi aşa vom rămâne până la finalul călătoriei. Orientarea este destul de relativă, deşi avem hartă şi GPS. Ne bazăm, din câte am văzut, pe deducţii şi intuiţie. Nu-i bai, chiar îmi place. Ne-am răsfirat mult, după cum a poftit fiecare.

Foto: Petrica B.

Foto: Claudiu B.

În dreapta şi stânga multe culmi hâde cu trunchiuri de copaci taiate de drujbă. Nu ne dăm seama dacă copacii  au fost defrişaţi fără milă sau au fost tăiaţi pentru că erau bolnavi, însă, peisajul suferă mult din cauza aceasta.

Mergem înainte şi timpul trece cu repeziciune. Unii merg concentraţi la drum, alţii spovorăiesc, bucuroşi de reîntâlnire pe munte, unii fotografiază, contribuind dinamic la crearea cronicii de tură, dar toţi ne bucurăm de munte şi de drumeţie.

E cald, ne oprim des, mai ales în ultima parte a drumului, pentru că oboseala se adună încet-încet şi, iată că ajungem în Şaua Vitovoş. În faţă ne face cu ochiul punctul terminus al turei noastre: Piatra Vitovoş/Vithoş/Vit-Havas, cum i se tot spune pe aici.

Foto: Claudiu B.

Rămânem obosiţi şi indecişi pe loc: să mergem chiar sub pereţii Pietrei şi să campăm acolo sau să fim practici şi să nu lăsăm locul pe care tocmai l-am ocupat şi care parcă ne aştepta de-o veşnicie cu apă proaspătă de izvor, cu multe lemne uscate de foc şi o poiană cu iarbă lină numai bună de pus corturile pe ea.

Foto: Claudiu B.

Echipa s-a completat cu Tonka, venit cu bicla dinspre Lacu Roşu, şi cu Mihai C., Laura şi Adi aflaţi în plin tur de forţă prin Ceahlău şi Hăşmaş.

Începem să punem corturile şi să facem ceva pregătiri pentru masa de seară. În acea seară singurul eveniment care a întrerupt armonia ce plutea în aer a fost explozia buteliei mele de gaz. Totul s-a întâmplat foarte simplu şi firesc, mai ales dacă nu înfiletezi butelia foarte bine la arzător. Au fost câteva momente de panică şi suspans, până s-a produs deznodământul, gazul explodând şi distrugând arzătorul şi, implicit, intenţia mea de a mânca o supă. Dar, tot răul spre bine, nu au fost urmări neplăcute şi, datorită neglijenţei mele, acum sunt mândra posesoare a unui arzător Primus Gravity MF. Sper să nu-l bubui şi pe ăsta.

Locul acela mi-a dat o senzaţie de confort, de linişte, de relaxare, de protecţie. Eram atât de mulţumită de micul spaţiu generator de calm şi serenitate, încât Piatra Vithoş nu m-a mai atras cu nimic. Ba chiar faptul că o admiram de la distanţă mi se părea mai interesant decât drumul până acolo. E la fel ca şi cu unii oameni. Evitând să-i cunoşti, eviţi dezamăgirile.

Foto: Ramiro M.

Nu de aceeaşi părere au fost şi alţii, care au pornit mintenaş spre Vithoş să-i spulbere misterul. Când au ajuns cred că i-au spulberat şi praful de pe stânci cu strigătele de bucurie. Fiecare a primit ceea ce merita: Piatra Vithoş, strigătele de victorie, iar pajiştea cu corturi, pace şi un apus mioritic.

Foto: Claudiu B.

Cei rămaşi la corturi au strâns lemnele de foc, au făcut vatra, ba chiar au aşezat în semicerc butucii pregătiţi să-şi aştepte oaspeţii.

Foto: Kya C.

Tovarăşii mei au încins atmosfera cu glume şi cântece. Focul şi sticlele, din ce în ce mai goale, încălzesc, privirile sunt din ce în ce mai jucăuşe şi vocile mai puternice.

Foto: Kya C.

Dacă în jurul meu era veselie, mă simţeam şi eu bine, însă, seara, la foc, mereu mi se face dor de sacul meu de dormit, de cortul meu şi, pe nesimţite, mă ascund acolo, lăsându-mă pradă viselor.

Foto: Ramiro M.

Prin somn, aud vocile îngânând cântecele prieteniei şi mă întreb „te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?” Nu mai apuc să-mi răspund pentru că adorm din nou şi totul este bine.

Dimineaţa vine întotdeauna ca o speranţă pentru mine. Fiecare dimineaţă este o bucurie şi, când sunt la munte, e un dar divin. Ies prima din cort, restul sunt încă prizonierii lui Morfeu. Mă duc la izvor, mă spăl cu apă rece, când mă întorc încep să mai văd şi alţi matinali, destul de puţini ce-i drept. Profit de acest moment al zilei şi fac o mică plimbare ca să mă bucur cât mai mult de ceea ce mă înconjoară. Îmi place să fiu atentă la fiecare gândăcel care se urcă pe o frunză, la fiecare foşnet de aripi sau la vântul care murmură uşor printre brazi. Mai pleacă o echipă spre Vithoş. Nu ştiu de ce, nu mă atrage. Vreau să stau întinsă pe izopren, să-mi pun căştile, să privesc zările şi să uit de mine. Aşa am şi făcut.

Foto: Ramiro M.

Momentele de reverie, pentru care fiecare efort pe care îl fac pe munte este bine meritat, trec şi iată-mă din nou gata de drum cu rucsacul în spate. Sunt în formă bună, odihnită şi drumul fuge sub tălpile mele. Îmi place ritmul acesta alert şi sentimentul că, deşi aparţin unui grup, de fapt, sunt doar eu şi gândurile mele.

Foto: Claudiu B.

La întoarcere alegem alt traseu, pe sus, pe “creastă”. Culmi neîmpădurite, sub soarele care ne bate nemilos şi o potecă printre tranşeele ultimului război. Privesc uimită spre dramele ce doar le banuiesc că s-au întâmplat pe aici şi, din când în când, admir genţienele înflorite în pâlcuri. Aşa şi trebuie să rămână: flori în tranşee şi iarbă peste sângele vărsat.

Foto: Claudiu B.

Traversăm astfel Lapoşul şi Ciurgăul. Tropăi cu spor şi faptul că îmi place ceea ce văd îmi dă şi mai multă energie. Începe să se facă simţită prezenţa omului şi pentru mine asta nu este o veste prea bună: înseamnă sfârşitul evadării.

Foto: Claudiu B.

Foto: Claudiu B.

Turme de oi şi capre, câini nervoşi şi doi copilandri răsfiraţi printre animale. Liniştea mea interioară se spulberă la vederea dihăniilor zburlite. M-aş uita după mieluţii ţopăitori, dar stau şi cu ochii pe hămăitorii, care, într-un final, înţeleg că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii.

Foto: Claudiu B.

Iată cum povesteşte Claudiu despre întâlnirea cu urmaşele Mioriţei şi ciobăneii lor:

“Copil bun la suflet, o potolit câinii  pentru toţi oaspeţii săi şi mi-o făcut pe plac de o luat mieluţul în braţe ca să iasă bine la poză.

– De unde veniţi?

– Tocmai de la Piatra Vithoş.

O stat mult şi s-o uitat la mine şi o îndrăznit:

– Da’ beţele astea la ce folosesc?

– La urcat şi la coborat. Îţi plac?

– Da, sunt frumoase. Ştiţi cumva cât e ceasul că trebuie să ajung la unu’ la stână că tre’ să mulgă oile şi caprele.

Era unu fără un sfert. El şi cu un băietan duceau oile astea pe culmile Ciurgăului Lapoşului, pe plaiurile Cupaşului, încet încet spre Piatra Vithoş. (Să îţi dea Dumnezeu sănătate, putere de muncă şi aceeaşi privire inocentă, nealterată încă de mirajul oraşului). El mă privea cu ochii lui albaştri, cu gândul că odată va ajunge în Iaşi, eu îndrăzneam să-l privesc gândindu-mă că odată voi rămâne acolo pentru mai mult timp.”

Foto: Ramiro M.

Toţi visăm, Claudiu, să simţim veşnicia din acele locuri pentru mai mult timp sau, măcar, mai des…

Foto: Claudiu B.

O ultimă pauză pe munte înainte de coborâre ne aduce zâmbetul pe buze şi amintirile de cu seară parcă au şi mai mult farmec. Feţele şi braţele sunt deja arse de soare, dar am dat de umbră, de pădure, deşi poteca largă nu prea ne fereşte.

Foto: Claudiu B.

Parcă simt rucsacul puţin mai greu, dar oboseala este dulce şi drumul, aşa cum am spus, mi-a făcut o mare plăcere, astfel că atunci, când ajungem tot în Cheile Bicazului, aş fi în stare să plec din nou la drum. Aşteptăm ca şoferii să aducă maşinile şi ne pregătim, în sfârşit, pentru o poză cât mai completă a grupului. Avem privirile mulţumite pentru că am făcut ce ne-am propus, dar şi un pic de tristeţe pentru că se mai termină un vis.

Foto: Petrica B.

Cercul s-a închis: a fost Hăşmaş, din nou. De data aceasta am reuşit să liniştesc “zgomotul minţii” şi să aleg  din noianul de gânduri ce-i al Hăşmaşului. De data asta, ale Hăşmaşului au fost soarele de vară la început de mai, poteca dulce şi şerpuitoare fără de sfârşit, focul ce încălzeşte inimile şi “pe-un picior de rai, pe-o gură de rai” la Piatra Vithoş.

Foto: Costel A.

Multumesc tuturor celor de la care am folosit fotografii (Claudiu, Petrica, Ramiro, Costel Asandei), pentru ca datorita lor, jurnalul dovedeste ca este reflectarea realitatii si nu a imaginatiei mele.