Mi-e foarte greu să adaug ceva…

Sunt câteva atribute care ne fac pe noi, oamenii, să dovedim că încă avem motive să fim mândri de rasa de care aparţinem. Vorbesc de toleranţă, de prietenie, de perfecţionare, de dăruire…

Dar este nevoie dăruim? De ce să dăruim? Ce să dăruim? Cum? Fiecare dintre aceste întrebări are propria ei importanţă. Putem dărui fiecare dintre noi către ceilalţi? Eu cred că nu. Teoretic, avem tot ceea ce ne trebuie s-o facem. Practic, nu ne putem lăuda chiar toţi că reuşim.

Am observat cât de simplu omul se poate închide în el. Devine autosuficient sie-însuşi şi a rezolvat „dilema”. Pe modelul „leave me alone”.  Se pare că în această situaţie „a dărui/a primi” chiar nu-şi mai găseşte rostul. Ca să dăruieşti, la capătul „firului” trebuie să fie cineva care doreşte să primească. Nu este totuşi o scuză. Pentru a dărui nu există un moment anume şi nu există condiţii. Totul e să vrei.

Mi-ar plăcea să înţeleg mecanismele după care un individ nu vrea, nu ştie sau nu poate să dăruiască.

Am plecat cu toată această  înlănţuire de idei, poate puţin cam haotică, de la o afirmaţie pe care am citit-o: „mi-e foarte greu să adaug ceva…”.  Am luat  pe toate părţile aceste cuvinte şi am tras o concluzie finală: într-adevăr, este greu să adaugi ceva atunci când nu poţi să dăruieşti. E greu să găseşti cuvinte care să zidească, să aibă aport. Pentru asta trebuie să fii pregătit să dăruieşti. Dincolo de fapte, dincolo de timp. O întâmplare, o istorie, o amintire, lasă întotdeauna loc „să adaugi ceva”.

Am descoperit zen-ul şi, fără să fiu o mare cunoscătoare, am înţeles cât de uşor ne cramponăm de prostii, de fleacuri, cât de mult „praf” ne încarcă mintea, în loc să o lăsăm liberă şi strălucitoare, la nivel de concept. Ca în orice ţel pe care încercăm să-l urmăm, există şi „tentaţii” care ne abat de la scopul suprem. Trebuie să le înţelegem, fără să încercăm să le ocolim. De fapt, nici nu avem cum să le ocolim, pentru că ele ne sunt în cale presărate în mod direct. Nu există drum fără obstacole. Nu există perfecţiune. Există numai dorinţa noastră de a deveni mai buni. Însăşi impresia că suntem perfecţi ne îndepărtează de scopul propus, fără să-l mai atingem vreodată. E tot colb pe „ochiul” minţii.

Şi atunci întreb de ce nu putem să dăruim făcând abstracţie de tot „zgomotul” gândirii? De ce nu ne putem depăşi condiţia făcând abstracţie, atunci când ne privim noi pe noi, de egoism, de ură, de supărare sau de dorinţe de tot felul? Probabil că e foarte greu să ne eliberăm de toate acestea… E foarte greu să mai putem „adăuga ceva” pe lângă ele. Şi, câteodată, e suficient doar un cuvânt sau un simplu gest să ne elibereze.