Bucăţele de Făgăraş

Well, well! Într-o lună de zile, pentru a doua oară în Făgăraş: întâlnirea de iarnă carpati.org, organizată la cabana Sâmbăta.

Un efort mare pentru noi, cei din estul ţării, dar dorinţa de a fi acolo a învins comoditatea.  Ne-a găsit Cătălin din Galaţi şi astfel am devenit trei care plecam din Brăila către Sâmbăta, vineri dimineaţă. Un drum făcut de zeci de ori, la care am învăţat fiecare detaliu, un drum care, în continuare, îmi place să-l parcurg. Pe rând, trecem de Buzău, Ploieşti şi urcăm spre Braşov. Încercăm, dar nu reuşim să ne sincronizăm cu Vio şi Octav, care rămân la o distanţă apreciabilă după noi.

Pe la 4 pm plecăm de la Complexul Sâmbăta, echipa mărindu-se cu doi câini.

Manastirea Brancoveanu (foto: Alois C.)

Pregatiti de drum (foto: Alois C.)

Nu-mi plac câinii fără stăpân, nu-mi plac animalele domestice lăsate de izbelişte, dar se întâmplă câte unul să îmi intre sub piele. Aşa s-a întâmplat cu Câinele Roşu, care alături de un căţel negru, creţ  şi tembel, ne-a însoţit până la cabană. Câinele Roşu e mare, deosebit de frumos, cuminte, blând şi discret. Şi, desigur, are blana ca o vulpe.

Cei doi tovarasi necuvantatori (foto: Daniel B.)

Zăpada scârţâie plăcut sub tălpi, ştim ce înseamnă acest lucru. Dar mai bine să scârţâie decât să simţim efectul glisării pe porţiunile de gheaţă, ce se pot întâlni peste tot pe potecă. Nările ni se lipesc şi, cu toate acestea, eu zic că vremea este frumoasă, cu un traseu pe măsură.

Ne oprim des, îi sunăm pe Octavian şi Vio, care se apropie, dar nu suficient cât să ne întâlnim. Mergem pe o vale pe care am străbătut-o şi astă vară şi încerc să alătur cele două peisaje care se pare că nu prea au multe puncte comune. Îmi aduc aminte de această piatră sau de acest podeţ, care atunci era compus doar din doi buşteni, iar acum este consolidat cu scânduri, uite băncuţa de pe care nu atingeam cu picioarele solul, iar acum este afundată bine în zăpadă…

Unul dintre podete (foto: Viorica C.)

Timpul trece pe nesimţite şi se lasă amurgul peste noi. Când ieşim în golul alpin, noaptea ne învăluie de-a binelea, tăcută, aducând cu ea magia. Frigul este din ce în ce mai puternic, poate şi din cauză că oboseala şi-a înfipt deja colţii în noi, însă, deasupra noastră, se deschid cerurile. Privirile ne sunt atrase de lumina fără cusur a lunii ce mângâie culmile mute care străjuiesc valea. Jos, lângă noi, sunt  brazii întunecaţi, călugări cerniţi şi posaci, iar deasupra lor, vârfurile munţilor albăstrui cu vinişoare strălucitoare de zăpadă.

Privirile caută fără încetare Fereastra,  cu conturul ei hipnotizant. O urmărim pe după brazi, o studiem cu pauze,pe îndelete, când avem priveliştea liberă în faţa ochilor şi, acolo, din leagănul ei, mă privesc cu ochii de astă-vară. Da, eu sunt acolo şi mă uit mirată în vale, la silueta care urcă din ce în ce mai greu, cu privirile aţintite în sus. Cât aş vrea în zilele ce vor urma să urc până în braţele Ferestrei,  să mă reîntâlnesc cu mine…

În vale, unde suntem noi, întunericul deplin este stăpân. Ne oprim la fiecare 10 paşi aşteptând să vedem cabana. Nu vedem nimic. Doar indicatoare deprimante: 20 de min, 15 min etc. Se insinuează miros de fum de lemn de brad, dar iniţial nu-l iau în seamă, neînţelegându-i rostul. Dacă ar fi fum, aşa cum pare, eu ar trebui să fiu măcar în curtea cabanei, mi-am zis. Într-un  final, îl accept ca pe al şaselea tovarăş de drum. Şi intru în reverie.

Afară a fost poezie şi mister. Ajunşi la cabană ne-am trezit aruncaţi în plin prozaic. Locul care ar fi trebuit să-l găsim cald şi primitor era mai îngheţat şi distant decât un congelator de măcelarie. Ne-am găsit singuri o cameră rece, rece, în care, în zadar, am sperat să rezist fără mănuşi în mâini. Băieţii, obosiţi şi ei, şi-au lăsat rucsacii şi au plecat imediat să taie lemne pentru că, deşi cabanierul ştia că va avea cabana plină, nu a pregătit nimic pentru drumeţii care aveau să-i calce pragul.

"Hruba" (foto: Catalin F.)

Eu am rămas în cameră, unde frigul îmi îngheţa încet, dar sigur, spatele încălzit de mers şi de rucsac. Urmarea? O stare de răceală şi un tremurat care nu m-au lăsat toată seara. Am mâncat în frig, într-o sală de mese semidezmorţită şi am dormit la zero grade sub un morman de pături, echipată ca şi cum aş fi putut ieşi în orice moment afară fără probleme.

O seară în care, în jurul sobei, am stat înfriguraţi şi cu multe întrebări despre cum se poate ca o cabană să se prezinte astfel oaspeţilor care au nevoie de adăpost. Eram împărţită între dorinţa de a mă întoarce sâmbătă acasă şi ambiţia de a nu ceda.

Ne incalzeam prin autosugestie (foto: Alois C.)

Dimineaţa a venit aşa cum vin toate dimineţile pentru mine: cu pace, cu linişte, mirare şi, mai ales, cu putere de a merge mai departe.

O imagine relevanta: speranta patrundea timida prin ochiul ferestrei (foto: Octavian C.)

Am râs când am văzut termometrul care arăta limita de îngheţ şi am ştiut că voi rămâne aici până la sfârşit.

Initial arata zero grade, apoi a inceput sa creasca usor (foto: Octavian C.)

De un optimism şi o energie debordantă era şi Octav, care dorea să urce pe Colţul Bălăceni, traseu de alpinism. Cred că el mai bine încerca la Bălăceanca, pentru că Bălăceni era nebunie curată, după cum se va vedea.

Pentru a scăpa de frigul din cameră ne-am zis că trebuie să ieşim afară.

O bucatica de Fagaras (foto: Catalin F.)

Am pornit spre Fereastră, fără să ştim până unde vom putea ajunge. În unele zone bătea vântul, gerul era destul de pronunţat şi zăpada era aşezată pe straturi, aşa cum a prins-o vremea: când pulver, când îngheţată, sub formă de plăci.

Spre creasta (foto: Viorica C.)

Valea Sambata si dincolo de ea (foto: Viorica C.)

Am mers până la primul indicator care arată vreo două ore până în creastă şi urcarea pe prima muche ne-a convins, pe o parte dintre noi, să renunţăm, pentru că zăpada era instabilă şi dădea semne că ar vrea s-o ia la vale, deci ne-am întors.

Undeva prin Valea Sambetei (foto: Catalin F.)

Cu ochii spre culmi (foto: Catalin F.)

Nu se vedea prea bine pe sus, dar, după cum bătea vântul, nu era absolut deloc vreme de creastă. De data asta era clar că nu voi putea ajunge în Fereastră. Next time…

Intr-o pauza (foto: Catalin F.)

Octavian şi Viorica au continuat să urce, o parte din cei de pe traseu au mers cu ei, o parte au renunţat şi s-au întors la cabană. Încălziţi de mişcarea făcută am trecut la operaţiunea de îmbunătăţire a condiţiilor din cameră şi băieţii iar au tăiat lemne, dar cu un alt spor decât cel de aseară şi de data aceasta, în cameră se simţea un aer cald şi mult mai plăcut.

O buna metoda de a te incalzi (foto: Catalin F.)

Au apărut Andrei şi Claudia, proaspăt ajunşi la Sâmbăta, s-au întors din tură Viorica şi, la scurt timp, Octavian, povestind că au renunţat datorită unei căderi de zăpadă produse chiar lângă ei.

Carpatiştii au umplut cabana aşa cum au promis. Câinele Roşu nu a mai plecat, a fraternizat cu cel de la cabană şi, cuminte, a păzit colac uşa cabanei în aşteptarea unei vorbe bune şi a unor bucăţele de mâncare.

Cabana Sambata in forfota (foto: Catalin F.)

Pe seară am coborât în sala de mese, care a devenit neîncăpătoare, dar noi deja aveam un colţ al nostru unde ne-am pinguinit fără prea multe mofturi.

In coltul "pingunilor" (foto: Alois C.)

Micul campionat de table (foto: Viorica C.)

Pinguini (foto: Octavian C.)

Acum era mai cald în sală, locuri se găseau din ce în ce mai greu, chitariştii au creat o atmosferă boemă şi fiecare a încercat cum a putut mai bine să se integreze în „peisaj”.

Zona "artisticoasa" (foto: Octavian C.)

Noi ne-am integrat cu nişte sticle de vin, vorbăraia, din care îmi aduc aminte vag câte ceva, şi contribuţia noastră la spartul urechilor celor din jur când ni se părea că este cazul. Mike şi Radu au apărut în plină reuniune, după un concurs de ski de tură de pe la Zărneşti. Aşa cum era de aşteptat ei nu se dezmint şi rămân fideli mişcării sub toate formele.

Au fost cu noi chiar şi cei de departe. Mihai Tănase, zis şi Telemark (ştie el de ce), a însoţit urările lui de bine cu nişte ciocolată franţuzească care a dispărut rapid după un tur prin toată sala, pentru că se ştie că ciocolata este un lucru foarte greu de refuzat de montaniarzi. Eu aş fi preferat mai mult prezenţa lui, dar nu mi-am pierdut speranţa că ne vom tachina şi faţă în faţă, nu numai pe net.

Nu ştiu cum a trecut seara, dar, la un moment dat, ne-am uitat în jur şi am văzut că am rămas cam puţini în sala de mese. Atunci am urcat în camere şi, de data aceasta, într-o căldură aproape sufocantă (Alois a întreţinut focul cu mare conştiinciozitate) am căzut în braţele lui Orfeu.

Ultima azi a fost rezervată, ca de obicei, întoarcerii.

Pregatiti de intoarcere (foto: Alois C.)

Pinguini, pe locuri, fiti gata! (foto: Viorica C.)

Lungă şi obositoare, mai ales în a doua jumătate a ei. Însă, datorită nu ştiu cărei întâlniri PD-L, PSD, naiba să-i ia, am fost deviaţi de la Râşnov, prin Braşov şi, deşi nu ne-am propus, am mers prin Nehoiu, Buzău etc. Drumul prin Nehoiu a fost o mare bucurie pentru mine, deoarece munţii Buzăului nu vor înceta să mă atragă prin sălbăticia şi frumuseţea lor. Un peisaj unic, drumul suspendat prin munţi, barajul îngheţat de la Siriu, o masă cu bulz şi ciorbă fierbinte la o pensiune din Măgura, ne-au făcut să trecem mai uşor peste zona cea mai nesuferită, dintre Buzău şi Brăila, unde am mers printr-o ceaţă deasă şi o vreme cam câinoasă.

Lacul de acumulare de la Siriu

Concluzii (pentru că, uneori, se mai cer):

–          Am mai dobândit un prieten în ale muntelui: Cătălin.

–          Am verificat încă odată că nu trebuie să nu renunţi până nu este totul complet pierdut. După ploaie, întotdeauna vine soarele şi, deşi ne aflăm în plină iarnă, soarele ne zâmbeşte chiar şi după stratul gros de nori, chiar şi în pofida frigului care ne îngheaţă sufletul, până la indiferenţă. Mi-ar fi părut rău dacă aş fi ţinut cont doar de nemulţumirile pe care le-am avut şi nu aş rămas până la capăt la Sâmbăta.

–          Mă gândesc încă la Câinele Roşu, care, într-un mod absolut inexplicabil, a reuşit să mă facă să-l îndrăgesc.

Cainele Rosu

–          Fereastra Mare a Sâmbetei  şi-a exercitat magia şi de această dată şi faptul că nu am ajuns până acolo, mă face să doresc şi mai mult acest lucru. Va deveni un fel de „acasă” şi fiecare întâlnire cu ea va fi, aşa cum am spus, o întâlnire cu mine.

–          Am avut parte de un puzzle cu Făgăraş: bucăţele aparent disparate, decizii sau sentimente contradictorii şi încă un week-end la munte.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Bucăţele de Făgăraş&8221;

  1. Cred ca am gresit eu cand am vorbit de Mihai.Telemark in text. Mai corect ar fi fost Mihai.Magenta, nu? 😐

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s