Zăpezile de altădată

POSTĂVARU – scurtă prezentare

Aparţin grupei Carpaţilor de curbură şi sunt alcătuiţi în nord-est
din Masivul Postăvaru propriu-zis, în vest din Munţii Poienii Braşov şi
în sud din Munţii Predealului.

Cel mai înalt vârf: Cristianul Mare (Postăvaru) – 1799 m

Cabane: Cabana Secuilor; Postăvaru

Acces: DN 1 şi calea ferată Bucureşti-Braşov, pe ruta 300

	
Culoarul Rucăr-Bran
	
Şoseaua Râşnov-Pârâul Rece-Predeal
	
Calea ferată Braşov-Zărneşti

Oh, punctează cu-al tău foc,

Soare, soare…

Corpul ce întreg mă doare,

Sub al vremurilor joc.

(George Bacovia)

Cât de adevărate devin aceste cuvinte după o iarnă, nu neaparat grea, însă plină de evenimente, unele mai apăsătoare decât altele: alegeri, spectrul crizei şi scumpiri de tot felul.

Ne dorim venirea sezonului cald ca şi cum acesta ar reuşi să gonească toate „fantomele” pe care le atribuim, pe nedrept, iernii. Însă uităm că puritatea zăpezii ne întoarce la copilărie, la jocurile ei nevinovate şi că, mai ales aici la câmpie, prea repede trece şi prea puţin avem parte de ea.

Ce ne rămâne de făcut? Ne ducem către munte şi căutăm în ultimele zăpezi, vremurile de altădată, în care totul era simplu şi grijile nu existau, pentru că eram copii.

A venit rândului munţilor Postăvaru. Micuţi, discreţi, covârşiţi sub vecinătatea celebrului frate mai mare, Bucegi, dar şi a Pietrei Mari, aceştia sunt purtători de frumuseţi şi peisaje care abia aşteaptă să fie descoperite de drumeţul care le cutreieră potecile.

Ne-am întrebat iniţial, dacă merită să batem atâta drum pentru o tură de o zi prin Postavaru. Răspunsul l-am aflat după multe ore de mers, pe seară, când, obosiţi, am strâns în suflet amintiri nepieritoare despre văi şi culoare adânci, despre cheiuri spectaculoase şi culmi împădurite.

Intrarea în traseu am făcut-o prin Timişu de Sus, păşind cu nerăbdare prin Valea Calului. Drumul forestier care, pe timp de vară, este plictisitor, acum, când este încărcat de zăpadă devine o plăcere şi pentru picior şi pentru ochi. Mergeam şi ne uitam cu bucurie cum crengile pline de zăpadă se înclinau în calea noastră, cum pădurea, pe măsură ce înaintam, ne cuprindea mai aproape şi mai aproape. Atât de absorbiţi am fost de jocurile noastre prin zăpadă şi de manevrarea aparatelor foto, încât, atunci când am trecut de ruinele unei foste cabane, ne-am văzut de drum liniştiţi şi am ratat intrarea pe poteca marcată cu triunghi roşu.

Nu e mare lucru, pentru că destul de repede îţi dai seama că nu este ceva în regulă şi cauţi marcajul, citeşti din nou documentaţia şi încerci să te orientezi refăcând traseul de la ultimul semn observat.

Am dibuit poteca spre Spinarea Calului şi mergem în continuare spre cabana Poiana Secuilor şi apoi, spre Trei Brazi (bandă galbenă). Drumul este încă neumblat şi trebuie să batem potecă, lucru care îi oboseşte pe cei din fruntea şirului. Restul, cei din urmă, au chef de joacă şi nu scapă niciun prilej să arunce în toate părţile, spre oricine, bulgări pufoşi de zăpadă. E foarte bine şi aşa! Facem o pauză, nu de odihnă, ci de joacă! Ieşim din toată povestea asta puţin mai imbujoraţi şi presăraţi cu multă zăpadă, dar ce bucurie!

Astfel de momente mă fac să îmi „încarc bateriile” şi să preţuiesc mai mult frumosul într-o lume din ce în ce mai apăsătoare, care se mişcă într-un ritm nebun. Considerăm distracţie mersul prin locuri aglomerate cum ar fi staţiuni faimoase, restaurante sau alte locuri publice considerate la modă. Nu este recreere mai adevărată decât în inima naturii, respirând aer curat şi bucurându-te de ceea ce vedem din ce în ce mai rar, din cauza „civilizaţiei”: natura în forma ei nealterată de intervenţia omului. O regulă de aur printre montaniarzi este: „Pe MUNTE – nu ucide decât timpul, nu lua decât imagini, nu lăsa decât urma paşilor tai, nu schimba nimic decât pe tine însuţi.” Aceste cuvinte sunt unele din cele mai dragi mie, dar ce păcat că nu toţi le aplică!

Încet-încet se văd Cheile Râşnovului. Minunaţii lor pereţi ne încetinesc paşii şi ascultăm descrierea lor de la cei care au parcurs pe acolo trasee de căţărare. Perete animalelor, Creasta Generalului, Surplombele de Aur şi alte zone atrag fără încetare pe cei care se iau la „trântă” cu stânca.

Din Cheile Râşnovului trecem pe triunghi galben care ne poartă către Cabana Poiana Secuilor într-un urcuş uşor prin pădure pe firul unei ape.

În curând, ajungem la cabană unde facem o pauză de masă. Peisajul e superb, însă ne pierdem printre turiştii de ocazie, care încep să împânzească zona şi pe care noi îi numim, cu uşoară ironie, pantofari sau paltonari. De multe ori, fără echipament adecvat şi, mai ales, fără o minimă dorinţă de a respecta muntele şi natura în general, aceştia îşi aduc maşinile cât mai sus pe munte, poluează cu ATV-uri şi snowmobile şi nu înţeleg că muntele e unic tocmai prin senzaţia de linişte şi măreţie, care este distrusă puţin câte puţin de aceste mecanisme îngrozitoare.

Am trecut de Cabana Trei Brazi, am ajuns în Predeal, însă, pentru noi, tura s-a terminat de când am părăsit lumea mirifică şi tăcută a muntelui şi am intrat în „civilizaţie”. Am închis în suflet, cu drag, ceea ce numai pentru noi s-a arătat, şi am dus cu mine , în aceeaşi seară, la câmpie, foşnetul bradului, susurul părâului cristalin şi răcoarea zăpezii neatinse. Comori fără de care viaţa ar fi mult mai săracă pentru mine.

Astfel, am mai trăit câteva clipe printre zăpezile de altădată. „Dintr-o călătorie se învaţă mai mult decât dintr-o bibliotecă” a spus George Călinescu şi simt că are dreptate.

Cărari cu soare şi să ne vedem pe munte!

Fotografii: Alois Ciuraru

(Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3976 (9 martie 2009 )