Ziua cea mai lungă, 18.03.2011 (I)

După „obiceiul casei”, am povestit despre majoritatea locurilor pe unde am umblat: pentru mine şi pentru cei curioşi să ştie. Aşa voi proceda şi acum.

Acum timp am destul, opt ore ca să traversez oceanul, cred că sunt suficiente pentru primele impresii din cea mai lungă călătorie a mea de până acum.

Poate este bine să încep cu începutul. A fost un anunţ, am urmat instrucţiunile, adică am aplicat pentru selecţia ce a urmat şi rezultatul a fost că am avut şansa să merit un training de o lună de zile la Centrul Mortenson al Universităţii din Illinois. Bineînţeles că toate cheltuielile au fost suportate de gazdele noastre din Champaign-Urbana, altfel mi-ar fi fost destul de greu să vă mai scriu acum despre această experienţă care ni s-a promis a fi unică.

După vreo două zile de stat în Bucureşti, timp în care am încercat, noi cei cincisprezece „aleşi”, să ne consolidăm ca echipă, vineri 18 martie, am început aventura din aeroportul Otopeni.

Bagajele au fost o mare bătaie de cap pentru noi: ce să iei astfel încât să ai strictul necesar pentru o lună şi, în acelaşi timp, să nu cari nimic aiurea pentru că totul înseamnă greutate în plus. Recunosc că experienţa acumulată cu făcutul rucsacilor a contat enorm, chibzuindu-mi extrem de bine necesarul. Atât de bine încât acum mă întreb dacă nu am exagerat puţin.

Zborul spre Heathrow, Londra, a fost foarte plăcut şi mi s-a părut scurt, poate şi din cauza faptului că am avut două colege vesele lângă mine. Micul dejun în avion a fost cât se poate de englezesc: scrumbled eggs with bacon, cereale, suc de portocale etc

La Londra, surpriză maximă. Ploua!!! Desigur, neobişnuit pentru acest oraş. Însă nu am avut onoarea să mă atingă vreo picătură londoneză, pentru că am fost foarte ocupaţi cu schimbarea terminalului, în timpul transportului între 5 şi 3 trecându-ne fiori realizând cât este de mare acest aeroport şi, cel puţin la prima vedere, întortocheat. În echipă nu prea e greu să te descurci, însă singur s-ar putea ca timpul de dezmeticire să fie mai mare.

A venit şi timpul pentru check-in la zborul spre America. Angajaţii de la American Airlines sunt foarte vigilenţi, ne-au întrebat câte ceva despre scopul călătoriei noastre şi, într-un final, ne-au dat drumul spre poarta care ne interesa. Faptul că suntem bibliotecari, nu ştiu de ce, dar calmează vigilenţa şi orice urmă de neîncredere pe care ar manifesta-o.

Ne-am urcat într-o namilă de transatlantic, un Boeing777, nu am mai călătorit cu un avion atât de mare, care a înghiţit fără să clipească nişte sute de pasageri. Deşi călătorim cu clasa economică, deocamdată nu mă pot plânge de disconfort.

Totuşi este un frig deosebit cauzat de aerul condiţionat care bate fără milă în căpăţânile noastre. O fază pe care trebuie s-o relatez şi pe care am mai discutat-o cu cineva, însă nu mai ştiu cu cine… Se pare că numai noi românii avem fixul acesta cu „curentul”. Pe noi „ne trage” în permanenţă curentul, ba pe la şale, ba pe la urechi etc etc. Eu, care mă pot lăuda că rezist la frig, de data aceasta nu am putut să-mi dau jos haina din dotare.

La un moment dat s-au urcat două femei din care una avea în dotare o fetiţă şi doi băieţei gemeni şi mici. Cele două femei au avut locuri undeva în faţa mea şi ceva mai în spate. Cum era de aşteptat copiii şi-au făcut remarcată prezenţa printr-un concert de zile mari. La început au plâns pe rând, alternativ faţă-spate. Apoi femeile au început să facă schimb de gemeni. Cel care plângea era plasat la mama lui, în rândul din faţa mea. Cum se liniştea era dus în spate. Dar în preajma decolării urlau amândoi cu sete.

În aceste condiţii era clar că nu voi avea o călătorie uşoară. Dar cum nimic nu ţine la infinit, cei doi gemeni şi-au reconsiderat atitudinea şi în final chiar îmi dădeam ocheade smechereşti cu ei, fără să ştiu niciodată dacă este acelaşi sau mă fentează.

Mai am multe ore de zbor până la Chicago, prima oprire din America, timpul trece cam greu, acum abia trecem pe lângă Islanda şi, ca să-mi umplu timpul, scriu. Aş putea să folosesc micul ecran din faţa mea, dar nu am răbdarea suficientă să văd un film de la un capăt la altul.

…

Nu stiu cat timp a mai trecut, deja fusele orare s-au încurcat în mintea mea ca un ghem de aţă deşirat rău de tot. După ceasul de mână ar fi ora 21.15, însă afară este zi şi soare pentru că acum, după ora din Chicago, este 14.15.

Nici aşa de rece şi curent nu mi se mai pare. La un moment dat am adormit, lucru foarte bun, aş zice eu, şi când m-am trezit am tras concluzia că atmosfera a devenit mai umană. Prin urmare, acum sunt la ţinuta normală, în tricou cu mânecă scurtă.

Şi cu gemenii am făcut progrese: am început să-i deosebesc după hăinuţe şi acum bagă amândoi somn cât China. Am o bănuială că dacă îmi voi propune să mai aţipesc, sigur vor fi fresh şi cu chef de acţiune.

Mai am vreo trei ore, poate şi mai bine, până la Chicago. Am traversat oceanul şi acum intrăm în State de undeva de prin Canada.

Voi reveni, cel mai probabil, în avionul care mă duce către Champaign, trebuie să mai las puţină baterie în acest scop…

Pauză, pauză, pauză… (pauză de scris)

Asta înseamnă ca am ajuns în Champaingn – Urbana, dar poate vreţi să ştiţi cum?

Când am ajuns pe O`Hare, aeroportul din Chicago, am crezut că greul a trecut şi că mica porţiune dintre Chicago şi Champaign va fi doar o formalitate, pentru noi, cei care trecusem oceanul în opt ore de zbor.

Cum am ajuns am stat la o coadă imensă care se mişcă destul de încet pentru a ne pune viza de intrare pe acte, paşaport, SEVIS şi nici nu ştiu ce ne-a mai cerut. Am fost din nou fotografiaţi şi amprentaţi. Aici am avut primul incident, pentru că două colege nu avea viza consulară (pe care am primit-o din Bucureşti) aplicată pe acte. Nu ştiu cum au reuşit, în final, să treacă: cred că a contat faptul că eram un grup destul de mare de 17 persoane şi situaţia s-a replicat cumva şi la ele. Aşa am presupus pentru că noi, cei care am trecut, ne-am ocupat de bagaje şi ne-am grăbit să găsim trenul care ne duce către terminalul care făcea curse interne. Timpul nu era deloc în favoarea noastră. Deşi, iniţial aveam cam trei ore între zboruri, acum graţie cozilor şi foielii de colo-acolo, se împuţina văzând cu ochii. Înainte de a ne îmbarca pentru cursa dorită a venit cireaşa de pe tort şi anume aşteptarea la check-in. O coadă poate mult mai mare decât cea anterioară, unde totul şi toţi se mişcau parcă cu încetinitorul şi unde am început să ne gândim, pentru prima oară mai serios, că vom pierde avionul.

Aşa a şi fost: datorită vigilenţei cu care agenţii americani supravegheau şi, mai ales „organizau” totul, primii dintre noi am ajuns exact când avionul era pe pistă, dar porţile închise şi zborul declarat complet. Am primit sprijin în sensul că ni s-a indicat că dacă ne mişcăm cu graţie avem şanse să prindem o cursă care ne duce către Champaign.

Resemnaţi şi nu prea, ne-am luat bagajele de mână (cele de cală erau deja pe drum în avionul pe care îl pierdusem) şi am pornit în căutarea staţiei de autobuze. Nimic nu mi s-a părut simplu ca nou vizitator pe acest aeroport, deşi era destul de bine semnalizat.

După ceva aşteptare şi emoţii a venit un nene cu un autobuz mare, care a încărcat 17 „students” pentru aeroportul din Champaingn. Acolo trebuia să ajungem deocamdată ca să ne recuperăm bagajele şi să ne întâlnim cu gazdele noastre de la Centrul Morteson, care sigur îşi făceau deja griji despre noi.

În autobuz după ce am trecut de Chicago unde am stat cu nasurile turtite de geam la luminile, autostrăzile şi zgârie-norii  care nu ne trimiteau la realitatea americană, ci mai degrabă la filmele lor. Acesta mi s-a părut deocamdată paradoxul: în plină realitate, noi aveam sentimentul că „parcă suntem în filme”, atât de mult eram familiarizaţi de pe ecrane cu decorul.

Autostrăzile lor sunt faine: multe-multe benzi şi o circulaţie frumoasă şi fluentă. Cel puţin aşa era la ora la care am trecut noi, adică în jur de 10-11 ora lor. Poate la orele de vârf se complica treaba, dar acum era o plăcere să circuli, pentru că trafic exista, dar toţi mergeau fără exces de viteză şi foarte civilizat. Cu alte cuvinte nici pomeneală de figuranţii de care sunt pline toate drumurile României.

După ce am trecut de Chicago, în autobuz s-a lăsat liniştea. Eram atât de obosiţi, surmenaţi de orele interminabile de zbor şi, mai ales, tensionaţi pentru că a fost un consum energetic fiecare minut pentru că totul era nou şi necunoscut.

Ne-am trezit la aeroport unde echipa de la Mortenson ne-a făcut o primire atât de călduroasă… Erau sincer bucuroase că ne văd, mai ales că aveau ore bune de când tot ne aşteptau cu sufletul la gură. Aucm cred că era şi pentru ele o mare eliberare faptul că ne-au văzut în carne şi oase în faţa lor. Au avut atât timp încât ne luaseră deja bagajele de la aeroport şi făcuseră şi un drum cu ele până la apartamente.

Deoarece noi eram praf făcuţi de oboseală şi stres ne-au dus direct la camerele rezervate şi după două-trei vorbe de încurajare ne-au urat odihnă plăcută…

Şi somnnnnnn…

Champaigne – 19 aprilie 2011

Fotografiile aferente le puteti gasi aici:

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/00Bucuresti

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/01BucurestiChampaign

(Va continua)