Povestea “salvatorilor” cu picioruşe scurte

Live the life you love… Love the life you live.

O nouă pagină în istoria pinguinească s-a scris în week-endul trecut: pinguinii au vrut la şcoală. Şi nu la orice de fel de şcoală: au vrut la cursul de prim ajutor. După ce, pe rând, au fost speologi, manelişti sau bececlişti, acum pinguinii şi-au dorit să devină şi salvatori.

Visul pinguinilor

Cursul de prim ajutor a fost anunţat încă de la Întâlnirea carpati.org din septembrie şi mi s-a părut o iniţiativă foarte bună. M-am gândit că aceste cunoştinţe nu sunt valabile numai pe munte, ci în multe alte situaţii. Când în vară am avut acel accident de maşină, odată cu mine a fost lovită mult mai tare o colegă şi, din fericire, a fost în preajmă un medic rezident care a ştiut cum să procedeze până a sosit ambulanţa. Eu nu ştiam absolut nimic despre cum să acţionez şi atunci mi-ar fi prins bine să cunosc ce trebuie făcut în primele clipe pentru un om accidentat. Deci, nu am stat deloc pe gânduri şi m-am înscris ca să învăţ mai multe. M-am bucurat foarte tare să vad că şi de data aceasta, pinguinii au aplicat metoda coalizării şi s-au grăbit să crească numărul participanţilor la curs.

Marius era şi el într-o mare măsură convins că trebuie să participe la acest curs, nu pentru că nu ar fi avut carenţe deosebite în acest sens, ci pentru că vremea care se anunţa în acel week-end nu îi permitea să facă altceva mai tentant. Pe de altă parte participarea care se anunţa a cântărit şi ea destul de mult. Şi atunci ne-am hotărât să plecăm împreună din Focşani sâmbătă dimineaţa către Sinaia.

În concluzie, alături de câţiva carpatişti de nădejde: Ionica (ionica_mushu), Adi (adiciociu), Alex (2_ceaiuri), George (enderb), Marius (mariusadx), Andrei (ad078), Irina şi Laviniu, au venit următorii pinguini: Mike, Muha (frg), Kya, Cristi (vintila), Vali (valentin_c), Em (xemax), Alois (aloys) şi Radu (griz). Au mai urcat mai mult sau mai puţin cu noi, fără legătură cu Atelierul carpati.org, însă cu staţionare la Centrul Salvamont Padina: Viorica, Octavian şi Cătălin. Gabi (varverica) a ales alt traseu şi a ajuns înaintea noastră la destinaţie.

La ora 9.30 am plecat de la Cota 1400. Vremea era exact aşa cum mă aşteptam: senin şi frig. Din când în când, până la cota 2000 am simţit şi câteva pale de vânt, însă nimic deosebit. Am urcat pe drumul de vară, acoperit cu un strat destul de fin de zăpadă.

"Depăşeşte-ţi limitele"

Mă gândeam la zilele trecute când prognoza se anunţa destul de neplăcută şi la cum se prezenta acum vremea. Device-ul Muhăi arăta -10 grade (temperatură „reală” se anunţase mult mai jos, sub -20 grade) însă eram foarte bine îmbrăcată şi deşi plecasem de acasă cu un început de răceală m-am simţit foarte bine pe tot parcursul drumului, pentru că am avut echipament pentru orice situaţie.

Primele pauze

La început am pornit cu mănuşi şi supramănuşi şi simţeam vârfurile degetelor uşor înţepenite de ger, apoi am rămas doar cu mănuşile de polar. La fel şi la cap, unde la un moment dat aveam cagulă, căciulă dublată şi glugă, ca apoi să mai renunţ la câte ceva. Important este că am avut de unde să pun şi să dau jos de pe mine atunci când a fost cazul. Această reglare a confortului din echipament pentru mine este foarte importantă şi am fost foarte mulţumită că de data aceasta nu mi-a lipsit nimic. M-am mirat şi eu cum am reuşit.

Drumul de vară, iarna!

Am ocolit cabana Mioriţa şi am pornit către Piatra Arsă. Ne temeam că pe platou vom găsi vânt turbat, deoarece vorbisem la telefon cu Gabi care ne-a transmis că în Buşteni telecabina nu funcţionează din cauza vântului. Ceva asemănător mi-a spus şi Andrei (andrei.st) care îşi propusese un traseu oarecum asemănător cu al nostru, dar care a trebuit să renunţe la partea care ducea spre Peştera – Padina tot din cauza vântului şi a ales altă variantă tot prin zonă.

Pe platoul ingheţat

Pe platou mi-a plăcut foarte mult, soarele strălucea puternic, amplificat de cristalele de zăpadă, se vedea foarte bine, deşi, în zare, erau câţiva nori care nu făceau decât să dea mai multă frumuseţe peisajului. Puteai face roată ochii, iar Coştila şi Crucea parcă erau la doi paşi de noi, atât de bine le puteam observa. Doar obrajii roşii ne aminteau că e iarnă.

Poza preferată a acestui jurnal

Releul de la Coştila si Crucea Eroilor

Deja zărim hotelul Piatra Arsă

La Piatra Arsă am făcut o mică pauză de un sandviş sau ceva dulce şi ne-am reluat drumul prin Plaiul lui Păcală.

Spre Padina peisajul este mirific

Potecă de iarnă

Totul a fost foarte bine şi frumos până am traversat de 5-6 ori prin apă folosind diverse tehnici, fiecare după îndemânarea şi echilibrul pe care îl poseda. Astfel s-au putut admira stilurile căproi, veveriţă, pinguin şi multe altele. Cert este că fiecare trecere ne dădea bătai de cap căutând zonele cele mai potrivite, cu apă mică, gheaţă mai groasă, maluri cât mai stabile sau trunchiuri ajutătoare.

Cum să treci apa ca veveriţele

Dacă nu, merge şi pinguineşte

Ultima pauză şi poza de grup aferentă

Am ajuns la Centrul Naţional Salvamont cam pe la 15.30. Mi-a plăcut foarte mult faptul că încet-încet se introduce şi la noi bunul obicei să laşi la intrare bocancii, beţele şi să porţi papuci sau încălţări comode şi curate puse la dispoziţie de gazde.

Am rămas foarte plăcut impresionaţi de cabană, am declarat că trebuie să devenim cât de curând salvamontişti la Padina şi am tras concluzia că astfel de condiţii ne strică bunele obiceiuri, obişnuindu-ne cu binele şi confortul mai mult decât este cazul.

Deci, numai cuvinte de laudă pentru cum arată clădirea administrată de Centrul Naţional Salvamont, unde se  poate mânca foarte bine şi dormi în camere curate şi încălzite. După o tură de acomodare prin clădire, după ce ne-am alimentat, nu am avut încotro şi am început instruirea deşi după atâta mers ne cam încerca o sfântă lene.

Instruirea a fost susţinută de George Cotinghiu şi Victor Ciortea, ambii salvatori montani, care, pe parcursul a patru ore, au încercat să ne facă un rezumat al unor noţiuni, care, după spusele lor, ar fi trebuit predate în 10-15 ore. Dar chiar şi aşa, la viteză, tot am prins câte ceva, pentru că trebuie să recunosc că în materie de prim ajutor cunoştinţele mele sunt destul de limitate. Şi dacă nu aş fi conştientă că în viaţă e posibil să te ajute, nu m-aş preocupa niciodată de ceea ce ţine de răni, accidente şi evenimente asemănătoare care îmi provoacă fiori pe şira spinării.

Cele patru ore au trecut foarte repede pentru că a fost o atmosferă foarte relaxată, am învăţat totul glumind pe seama lui Vali, care a fost pe post de victimă, accidentat pe rând oriunde o cereau interesele cursului: picioare, mâini, cap, coaste, de fapt, cam peste tot. Astfel am făcut tot felul de glume pe seama lui, iar el, cu răbdare, a rezistat la toate încercările la care a fost supus: bandaje, atele, masaj cardiac, transport cu targă improvizată şi fotografii din toate direcţiile.

Vali, după ce a scapat din mâinile "salvatorilor"

Faza este că, acolo, în timp ce explicau, părea logic şi uşor, însă am o bănuială că dacă nu vom exersa totul pe parcurs, într-o situaţie limită, sigur nu vom fi foarte capabili să aplicăm corect cele învăţate. Însă era greu de crezut că într-o jumătate de zi vom reuşi toţi să devenim specialişti în aplicarea primului ajutor. Măcar idee să avem şi tot e bine.

Pinguinii, aşa cum arată şi fotografiile, s-au implicat foarte conştiincios în a exersa sau, mai exact, în a-şi da cu părerea atunci când Mike îl „salva” pe Radu.

Radu, o victimă sigură în mânile noastre

Epuizaţi de atâtea informaţii, dar mai ales de drumul prin ger, ne-am retras în camere unde am stat la poveşti până când somnul ne-a gonit la culcare. Foarte plăcut ar fi fost somnul în aşternuturile curate şi în camera încălzită, dacă nu ar fi fost un grup destul de numeros, venit mai pe seară, care s-a foit în permanenţă pe holuri. Însă trebuie să recunosc că i-am auzit ca prin vis, oboseala fiind mai tare.

Seara culturală

Dimineaţă am pornit de la cabană pe la 9.30 timp suficient ca să putem mânca şi strânge la loc tot ceea ce aveam în rucsaci.

Micul dejun

După tradiţionala fotografie de grup am plecat de data aceasta prin Şaua Lăptici, avându-i alături de doi şi pe cei doi salvamontişti: Coti şi Victor.

Drumul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, poate chiar mai frumos, pentru că deşi gerul a rămas pe poziţii, soarele sclipea orbitor şi zăpada era numai bună de mers. Pe platou, pe cât este de frustrant să mergi atunci când este ceaţă, pe atât de frumos este atunci când e vreme bună. Bocancii şi beţele scârţiau puternic, iar albul ce ne înconjura era aproape orbitor. În zare, cât vezi cu ochii, numai culmi.

Am trecut destul de rapid platoul, Valea Dorului şi am început coborârea de la cota 2000 pe Drumul de vară. Marea aiureală cu acest drum, care nu pot înţelege cum poate servi drept pârtie. Mă pricep destul de puţin la schi, însă această „pârtie” prezintă foarte bine nivelul nostru în materie de sporturi de iarnă.

Spre Valea Dorului

Am ajuns pe la cota 1400 cam pe la ora 14 şi ne-am amestecat cu mulţimea dezordonată şi aiurită care-şi pierdea timpul pe acolo. Eram destul de îngrijorată de starea drumul până în Sinaia pentru că Renault-ul lui Marius avea doar pe faţă anvelope de iarnă, iar pe spate cauciucurile erau destul de uzate, prin urmare ne-am grăbit să coborâm.

Aşa cum am bănuit, după prima curbă, maşina s-a răsucit poziţionându-se de-a curmezişul şoselei. Datorită şanţurilor mici îngheţate a trebuit să o împingem puţin ca să revină de-a lungul drumului. Până jos am mers cu 20 km la oră ca să nu mai avem suprize.

Am ajuns după ora 21 acasă şi deja trăsesem concluzia că a fost o tură foarte frumoasă, cu vreme superbă, peisaje alese şi tovarăşi cu care îmi era dor să mai cutreier.

Fotografii: Vio, Kya, Adi, Cristi, Marius, Radu

Alte variante: Mike si Radu