Hoinari prin România (II)

26 august, Sighetul Marmaţiei – Borşa

Ne trezim cu sunetul ploii în geamuri. Plouă atât de plăcut, însă deprimant, pentru că înseamnă că nu vom putea pleca cu bicicletele la drum. Cam pleoştiţi, mâncăm, studiem prognoza care ne promite ploaie, în continuare, şi decidem să plecăm cu maşinile către Borşa şi să vedem pe drum cât putem de mult.

Prima oprire a fost la Deseşti, unde am găsit o biserică foarte frumoasă de lemn, care, specific acestei regiuni, are lângă ea un cimitir vechi şi interesant. Tot aici am văzut panouri care descriau trasee de bicicletă de toate tipurile, foarte atractive, care însă, pe net, nu le-am găsit, deşi am făcut căutări multiple în acest sens. O mare bilă neagră pentru cei de la Acces2Mountains care, din câte am înţeles, s-au implicat în realizarea lor, dar nu le promovează ca atare. Când ajungi în dreptul unui astfel de panou, deja este prea târziu, trebuie să afli despre el mai din timp.

Poarta de la biserica din Deseşti: o pasăre delicată îndreptată spre cer

Poarta de la biserica din Deseşti: o pasăre delicată îndreptată spre cer

Bisericuţa din Deseşti

Bisericuţa din Deseşti

Spre deosebire de zona Oaşului, unde am văzut cum casele tradiţionale sunt demolate, pentru a se construi acele namile de beton, aici căsuţele şi celebrele porţi maramureşene pot fi admirate la tot pasul. Femeile stau la poartă şi torc, aşa, ca acum sute de ani, iar fusul şi furca sunt obiecte încă utilizate. Această parte a Maramureşului a rămas frumoasă, cel puţin deocamdată şi ai un sentiment reconfortant când o parcurgi.

IMG_2912

IMG_6343

IMG_6354

IMG_2943

IMG_6353

Trecem prin Hoteni şi acolo observăm un indicator care ne spune că la un sfert de oră putem da de „tăurile din Hoteni”. Da? Interesant. Şi pornim pe o potecă pe care mergem mai bine de jumătate de oră fără să dăm de vreun tău. Pare suspect totul, mai ales că indicatoarele nu mai sunt ca să ne îndrume şi ne decidem să ne întoarcem până la ultimul reper clar.

N-am găsit niciun tău, dar am văzut Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi.

N-am găsit niciun tău, dar am văzut Creasta Cocoşului din Munţii Gutâi.

Un băiat ne confirmă că suntem într-o direcţie greşită şi refacem drumul de data aceasta pe o altă potecă, cam noroioasă, ce indica o ploaie recentă. Şi mergem şi pe acesta, şi mergem. Ajungem la nişte fâneţe şi nici urmă de tău, lac sau băltoacă. Găsim nişte rugi de mure atât de încărcaţi, încât facem o pauză substanţială pentru a-i uşura de povara fructelor coapte şi dulci.

IMG_2908

IMG_2907

Băieţii, mai ambiţioşi, pleacă să caute prin împrejurimi tăurile, dar se întorc fără niciun succes. Cam supăraţi că am pierdut timpul şi nu ne-am atins obiectivul o dăm pe drumul de întors, cu mici variaţii şi, atunci când ne aşteptam mai puţin, dăm de primul tău. Nu am mai avut răbdare să vedem ce-i şi cu celălalt şi cu turbăria care le însoţea, nici măcar apa cea neagră a lui nu am mai fotografiat-o. Eram mai împăcaţi de faptul că măcar am dat de ele. Greşeala noastră a fost că am trecut prea repede pe lângă zona unde mai era o plăcuţă, destul de mică, pe care noi nu am observat-o, lucru care ne-a costat ceva balaureală. Însă, dacă stau să mă gândesc, acesta este rostul unui concediu: să arzi timpul, aşa cum nu-ţi permiţi să o faci în restul anului.

Ziua se ducea destul de repede, până la urmă, ploaia de care ne-am tot temut noi, nu şi-a făcut simţită prezenţa şi ne-am îndreptat către Bârsana, unde primul popas a fost într-un loc pe care eu îl îndrăgesc, atelierul meşterului popular de porţi tradiţionale maramureşene, Toader Bârsan. Pe el nu l-am văzut, însă ne-a întâmpinat unul din fii lui, Teodor, care duce mai departe acest meşteşug cu totul deosebit. După prima vizită în Maramureş, am dobândit respectul pe care maramureşenii îl au pentru lemn. Bisericile lor, casele, porţile lor sunt mărturii vii ale cultului pentru lemn, iar acesta exercită, prin ceea ce se poate realiza din el, o adevărată vrajă pentru mine. De aceea atelierul lui Toader Bârsan şi al fiilor lui este un loc special, unde înveţi să iubeşti lemnul, să ţi-l apropii şi să-l atingi într-un fel anume. Este locul de unde pleci fermecat. Îi mulţumesc lui Teodor Bârsan pentru că mi-a dat din nou şansa să fiu aproape de minunata lor artă.

IMG_6382

Atelierul lui Toader Bârsan

Atelierul lui Teodor Bârsan

Atelierul lui Teodor Bârsan

Dăltiţele meşterului

Dăltiţele meşterului

Aici se lucrează o troiţă

Aici se lucrează o troiţă

Meşterul Alois

„Meşterul” Alois

Meşterul Vali

„Meşterul” Vali alături de Teodor Bârsan

"Meşterul" Crocodilu asistat

„Meşterul” Crocodilu asistat

Exact în continuarea celor scrise mai sus, se leagă şi vizita la mănăstirea Bârsana, unde poţi vedea cum lemnul vorbeşte omului despre divinitate. Un loc plin de pace, încărcat de flori, spaţiu şi lumină, cu o biserică în care regulile artei ortodoxe se îmbină perfect cu tradiţia locului.

Mănăstirea Bârsana

Mănăstirea Bârsana

IMG_6404

Pictură din biserica din Bârsana

Pictură din biserica din Bârsana

Din nou, flori! O mulţime de flori!

Din nou, flori! O mulţime de flori!

Ne urcăm în maşini şi, presaţi de timp, trecem în goană pe lângă alte biserici maramureşene: Rozavlea, Poienile Izei, Bogdan-Vodă şi altele. Ne oprim la Ieud, unde este un alt monument prins în patrimoniul UNESCO, o biserică micuţă de lemn foarte frumoasă şi care, de asemenea, are în jurul ei un cimitir ale cărui cruci merită citite, pentru pomenirea unor oameni din alte timpuri, vrednici, pioşi şi devotaţi locurilor acestora.

Coborând din nou în sat, trecem pe la Muzeul Enografic al familiei Pleş, o gospodărie ţărănească, foarte bine întreţinută, unde se pot vedea tot felul de  unelte vechi care existau odată în fiecare casă maramureşeană. De asemeni, sunt păstrate câteva din obiectele casnice care nu se mai folosesc în timpurile noastre legate de creşterea copiilor, prelucrarea cânepii sau a inului, bucătăria ţărănească şi altele. „Custodele” muzeului este doamna Pleş, o ţărancă deşteaptă, care a înţeles că tot ceea ce alţii aruncă din gospodărie ca fiind nefolositor, poate aduce câştig, iar pentru turişti o trimitere plăcută în timp, către nişte vremuri de mult apuse.

Cum dărăcim cânepa

Cum dărăcim cânepa

Cum ţesem la război, dar legănăm şi copilul

Cum ţesem la război, dar legănăm şi copilul

Cum păstrăm ţuicomicina. Deşi părea clar, pinguinii nu au înţeles partea cu "păstratul"

Cum păstrăm ţuicomicina. Deşi părea clar, pinguinii nu au înţeles partea cu „păstratul”

Tot doamna Pleş, o femeie isteaţă, aşa cum am scris, ne îndrumă să cumpărăm ţuică chiar de la cazan, pentru că rezervele pe care le aveam la noi erau pe terminate, iar să treci prin Maramureş fără să te dai la ţuica lor, ar fi fost o mare greşeală. Deci, am plecat undeva spre capătul satului, să căutăm cauzanul de ţuică. Distanţele oamenilor de pe acolo nu se potrivesc cu distanţele pe care le ştim noi şi am mers destul de mult până să dăm de cazanul acela. Se vede treaba că este un loc preţios pentru comunitate de l-au ascuns atât de bine!

Cazanul nu era în funcţiune, însă datorită lui l-am cunoscut pe Florea Vasile, un maramureşean cu care am stat la vorbe, ţuică şi poze cu mare drag. Ţăranul, în vârstă, era aşa cum ştim noi că este românul: hâtru, verde în ciuda anilor, muncitor, fără să-l dea bunăstarea afară din casă, darnic şi primitor. Ne-a băgat pe toţi în curte, vesel pentru că are cu cine schimba o vorbă (se săturase numai el şi baba lui) şi, până Anuţa ne-a umplut 2 litri de ţuică, am povestit toate cele. La final, am cumpărat şi nişte slană afumată, ţinută în apă de la izvor sărat, cu miros de minerale, dar fragedă de ţi se topea în gură. Perele au fost din partea casei, nu am putut scăpa fără să scuture copacul să ne dea şi pere. Am plecat tare veseli de la nea Florea Vasile, în parte, datorită degustării de ţuică, în parte, pentru că este reconfortant când dai peste oameni adevăraţi, fără să fie atinşi de civilizaţie, care trăiesc ca acum 100 de ani din munca lor şi din roadele pământului.

Cine o fi cel de lângă nea Florea Vasile?

Cine o fi ăla care se bagă în seamă cu nea Florea Vasile?

Pe modelul "am fost un dobitoc" după vreo două zile ne întrebam ce-o fi fost în capul nostru de am cumpărat aşa puţină slană

Pe modelul „am fost un dobitoc”, după vreo două zile ne întrebam ce-o fi fost în capul nostru de am cumpărat aşa puţină slană

Se lasă seara şi până la Borşa mai aveam de mers ceva. Între timp vine ploaia şi ajungem la campingul din Borşa pe o adevărată vreme de toamnă. Aici ne-am cazat într-o casă foarte veche, arata mai mult a grajd din lemn, dar perfect renovată prin interior şi cu tot ce-i trebuie. Ni s-a părut o idee foarte bună, ne-am simţit foarte bine în acea noapte la Borşa. Am lăsat ploaia să curgă şi noi am mâncat afară, sub o copertină, slană cu ceapă şi ţuică, într-un autentic decor montan. Iar nea Florea Vasile a fost pomenit la fiecare ţoi pe care l-am cinstit, pentru că devenise prietenul nostru.

27 august, Valea Vaserului – Sovata

Vremea se schimbă, canicula care ne-a însoţit peste tot lasă locul unui peisaj de toamnă cu ploaie mocănească. Şi atunci am decis că această zi va fi una a Mocaniţei, trenuleţul celebru în toată lumea pentru vechimea lui şi pentru tenacitatea cu care urcă, în fiecare zi, pe frumoasa Vale a Vaserului.

Pentru că la ora 9 trenuleţul pleacă, azi dimineaţă, am făcut un efort special, trezindu-ne la o oră indecentă, cam 7.30, dacă îmi amintesc eu bine. Nu am mai luat micul dejun, am strâns repede şi am plecat spre Vişeul de Sus. Nu numai că era dimineaţa, dar tot cădeau în reprize stropi de ploaie. O vreme în care ar fi trebuit să bem din ţuica lui Florea Vasile, să dormim sau parcă mai era ceva… Despre bani nu este cazul să mai discutăm, ei se împuţinează pe zi ce trece, pentru că în concediu doar cheltui, nu pui nimic la loc.

Nu aveam feţele alea "de bune" la noi, doar pe astea

Nu aveam feţele alea „de bune” la noi, doar pe astea

Băieţii au făcut destule fotografii cu Mocăniţa şi chiar filmuleţe, deci nu voi insista asupra ineditului acestui mijloc de transport, însă mi-a plăcut mult că am avut ca ghizi nişte elevi foarte simpatici, care ne-au povestit tot ceea ce doream să ştim despre trenuleţ, cunoşteau cel puţin două limbi străine şi erau o prezenţă plăcută printre turişti. Au ales să-şi petreacă în acest mod vacanţa, lucru pe care l-am apreciat.

Băgăm filmuleţ:

Valea Vaserului

Valea Vaserului

IMG_6455

IMG_6483

La Paltin, capătul de linie pentru transportul turistic, este un mic popas unde am scos tot ceea ce cărasem de mâncare cu noi în rucsăcel. Cred că doar de acest „brunch” am avut nevoie ca şi această zi să fie perfectă, în ciuda vremii înnorate.

La masa care nu era nici mic dejun, nici prânz

La masa care nu era nici mic dejun, nici prânz

Episodul I: Maidanezi de Paltin în aşteptarea halelii

Episodul I: Maidanezi de Paltin în aşteptarea halelii

În episodul II se prepară mâncarica: pâinică, slană şi ceapă

În episodul II se prepară mâncărica: pâinică, slană şi ceapă

Episodul III: iar e bine în armată! :D

Episodul III: iar e bine în armată! 😀

Trenuleţul nu făcea doar transportul turiştilor până la Paltin, el ştia să ofere şi momente neprevăzute pentru noi şi prevăzute pentru personalul care îl deservea: când şi când sărea de pe şine câte un mic vagon. Prima oară a fost foarte simplu să-l repună, însă, a doua oară, eforturile, care au durat aproximativ o oră, au fost zadarnice. Vagonul a fost scos pe linie moartă, după multe manevre, în care şeful de locomotivă şi fochistul au făcut adevărate demonstraţii de forţă, nu pentru că şi-ar fi dorit, ci pentru că erau necesare. Într-un final, totul s-a terminat cu bine, noi românii eram foarte obişnuiţi cu peticeala şi improvizaţia, însă sigur pentru străini a fost o experienţă neobişnuită să repari cu barosul, şufa şi tot felul de pene din lemne, pietre şi altele un vagon care a sărit de pe şină. Mai au şi ei de învăţat câte ceva de la noi, nu numai noi de la ei!

Arnold, fochistul transporta un buştean, "unealta minune şi secretă" cu care spera să repună pe şine vagonul nărăvaş.

Arnold, fochistul, transporta un buştean, „unealta minune şi secretă” cu care spera să repună pe şine vagonul nărăvaş.

Valea Vaserului, care, aşa cum am scris, este deosebit de frumoasă şi de sălbatică, este distrusă, ce-i drept, nu în totalitate, de exploatările de lemn din zonă. Prelucrarea primară a buştenilor înainte de a fi urcaţi în maşinile mari şi duşi cine ştie pe unde, se face direct în apa Vaserului. Această apă, iniţial albastră cum sunt toate apele de munte, acum este cenuşie şi plină de rumeguş. Am văzut cum buştenii sunt târâţi de tractoare numai prin apă, în apă se face şi segmentarea lor cu drujba, iar tot ceea ce cade de pe ei rămâne în albia râului. Cât de mult poate să-i orbească pe oameni banul, dacă fac atât rău în numele lui? Încă un ţinut de vis se distruge datorită nepăsării.

Tractoraş care târa buştenii prin apa Vaserului

Tractoraş care târa buştenii prin apa Vaserului

Şi această maşină tot în mijlocul apei încărca buştenii

Şi această maşină tot în mijlocul apei încărca buştenii

Pe la ora 16 eram din nou în maşini pentru că doar vremea bună ar fi putut să ne mai reţină, însă cum ploaia nu prea se mai oprea am decis să mergem spre sud, deocamdată până la Sovata. Campingul unde am dorit să oprim abia l-am nimerit cu GPS-ul, pentru că prin parbriz nu se mai putea vedea nimic din cauza ploii care se înteţise peste măsură şi a nopţii. Recepţionera, cum ne-a văzut, ne-a spus să plecăm pentru că nu mai are locuri libere. Am retrăit momentele de la Târgu Lăpuş când nu mai ştiam unde să ne ducem, era destul de târziu şi, pe deasupra, ploua torenţial.

Din fericire, netul este cel mai bun sfătuitor şi, în maximum 10 minute, proprietarul de la pensiunea Robika a venit să ne ghideze. Preţul a fost foarte rezonabil, condiţiile civilizate, iar noi am găsit cam tot ceea ce aveam nevoie pentru o noapte. Am fost, din nou, norocoşi, deşi, la un moment dat, lucrurile păreau destul de incerte. L-am pomenit din nou pe Florea Vasile şi ţuica lui şi apoi am adormit obosiţi de toate cele întâmplate peste zi.

28 august, Praid – Băile Tuşnad

Ei, dragii moşului, aţi zice că mare lucru nu se va mai întâmpla în acest concediu… Maramureşul, principală noastră destinaţie, a rămas o amintire, din cauza ploii ne refugiem tot mai spre sud… deci ne cam apropiem de casă. Aşa pare, însă noi, deocamdată, nu vrem să ne întoarcem, ne este bine, chiar şi aşa, cu ploaia în spate, nu vrem să revenim la obligaţii şi griji!

Între o pauză de răpăială, aruncăm, din nou, totul în maşini şi pornim către Praid. În salină sigur nu va ploua. Ajungem rapid, parcăm cu greu şi intrăm în frumoasa salină de la Praid cu autobuzul. Şi aici poţi petrece o zi fără să te plictiseşti nicio clipă. Locuri foarte multe de joacă şi bănci cu mese, wi-fi, un cinematograf 3D, un parc de aventură, vinotecă cu degustare de vinuri, restaurant, expoziţii de sculpturi, tratamente medicale etc. Ne-a plăcut foarte mult, iar cei trei pinguini extremi, Muha, Vali şi Alois au fost de-a dreptul satisfăcuţi de parcul de aventură unde au dat două trasee interesante chiar şi la privit, darămite la parcurs. Nu sunt încântată de pozele pe care le-am făcut, însă luminozitatea a lăsat mult de dorit, aşa cum era de aşteptat. Doza de adrenalină şi-a făcut efectul şi toată trupa a ieşit veselă din salina de la Praid.

Artă în sare. Eu am zis că e un fel de purcel.

Artă în sare. Eu am zis că e un fel de purcel.

Alt tip de artă inspirată de teme religioase

Alt tip de artă inspirată de teme religioase

Pinguinii extremi când au văzut micuţii cum stăteau ca boabele în păstaie au început să plângă şi nu ne-am mai înţeles cu ei până nu le-am plătit şi lor un bilet să se joace cu copiii.

Pinguinii extremi când au văzut micuţii cum stăteau ca boabele în păstaie au început să plângă şi nu ne-am mai înţeles cu ei până nu le-am plătit şi lor un bilet să se joace cu copiii.

Întâi au fost instruiţi să nu dea cu coatele, să nu pună piedică, treburi din astea. Cel mai greu de convins a fost Alois, a trebuit să-i spun că nu-l mai las ca să stea cuminte.

Întâi au fost instruiţi să nu dea cu coatele, să nu pună piedică, treburi din astea. Cel mai greu de convins a fost Alois, a trebuit să-i spun că nu-l mai las ca să stea cuminte.

Dar şi când au scăpat la frânghii... au uitat toate promisiunile!

Dar şi când au scăpat la frânghii… au uitat toate promisiunile!

În final au ajuns şi la nivelul superior, însă camera a cedat şi nu a mai vrut să prindă imagini clare. Dar, credeţi-mă pe cuvânt, au fost extraordinari de buni!

În final au ajuns şi la nivelul superior, însă camera a cedat şi nu a mai vrut să prindă imagini clare. Dar, credeţi-mă pe cuvânt, au fost extraordinari de buni!

Am plecat către Băile Tuşnad, unde găsisem cazare convenabilă la preţ la o pensiune. Nu voi da numele pensiunii pentru că, de data aceasta, compromisul făcut din punct de vedere financiar a fost prea mare. Camerele erau un dezastru din toate punctele de vedere: aspect, curăţenie şi dotare. Dar am zis că o noapte vom rezista noi şi, până la urmă, aşa a şi fost. Din fericire, ne-am consolat cu o ceafă de porc la grătar, bine condimentată şi cu nişte cârnaţi de la Sergiana tot la grătar preparaţi. Peste toate a fost ţuica lui nea Florea Vasile care a fost pomenit, din nou, cu toată nădejdea. Eram uşor îngrijoraţi pentru că de câteva zile ne specializasem în mese: mâncam gospodăreşte de dimineaţa până seara târziu. Deci… dacă ne-a rămas un singur lucru de făcut, măcar să-l facem cum trebuie, zic!

Cât am mai fost agili la minte am făcut planurile pentru a doua zi. În mod normal, era planificat să ajungem pe la lacul Sfânta Ana, tinovul Mohoş şi, dacă ne permite timpul, la Balvanyos. Am tot pus la cap la cap traseele şi, din cauza ploii, ne tot dădea cu virgulă. Pe ploaie nu poţi merge nici cu bicla, nici la pas, în niciun fel. De maşină eram sătui, de vreo două-trei zile tot în maşină stăteam. Şi atunci am găsit soluţia extremă, dar salvatoare. Care a fost aceea? Nici nu bănuiţi, aşa cum nici noi nu am prevăzut ce decizie vom lua în final.

29 august, Băile Tuşnad – 2 Mai

Pe hartă distanţele par mici! Socotind foarte lejer, am ajuns la concluzia (eronată) că avem puţin peste 300 km până la mare, unde soarele va străluci tot timpul şi noi ne vom putea scoate biclele din nou din maşină. Am fost tare motivaţi să o facem, atât de motivaţi încât ne-am mobilizat pentru a doua oară să ne trezim mai devreme, adică să plecăm pe la 8. Vă aduc aminte că ora 11 a fost o oră decentă de plecat la drum, prin urmare, ora 8 a trezit multe împotriviri din partea echipei. Foarte mult a contat starea jalnică a pensiunii. Toţi doream să părăsim cât mai repede acest loc cam jegos.

Drumul până la mare nu a fost de 300 şi puţin de km, ci de aproape 500. Cei doi şoferi au fost nişte eroi, au condus, cu pauze destul de mici şi cam pe la ora 19 eram la 2 Mai. Am mers pe la Întorsura Buzăului, Buzău, Slobozia, pentru că, pe aici, drumul era cel mai scurt şi rezonabil de aglomerat.

O dată instalaţi la o masă la Micul Golf, Vali a spus o vorbă mare, pe care toţi o gândeam, dar el a glăsuit-o: Nicăieri nu e mai bine ca acasă! L-am aprobat fericiţi şi ne-am regăsit Zenul după care alergasem câteva sute de km. Cum este la 2 Mai nu este nicăieri, acolo avem culcuşul nostru, chiar dacă ajugem mult mai rar decât ne-am fi dorit!

Noi la 2 Mai!

Noi, la 2 Mai!

Seara a fost de odihnă, fără ploaie – în sfârşit, am scăpat de ea – şi am terminat ţuica de la nea Florea Vasile. Nici el, dar nici noi nu am fi bănuit cât se va plimba această băutură tocmai de la graniţa de nord a ţării la cea din sud! Am regretat că nu avem numărului lui de telefon să-i facem o bucurie. Aşa ar fi scăpat Vintilă, însă nu a fost să fie!

Pentru că vremea nu mai prezenta niciun pericol s-a votat, pentru a doua zi, o tură cu biclele în Bulgaria. Apoi, pe la miez de noapte, ne-am dus fericiţi către corturi, cu muzica specială de la Micul Golf în urechi.

30 august, 2 Mai – Şabla

De când am aşteptat dimineaţa în care soarele să ne dea afară din cort, să ne termine de la prima oră căldura şi să nu mai vedem apă decât în mare! Ei, în această dimineaţă, cerul era acoperit de nori, soarele cam pauză, vântul bătea de ne trecea prin oase şi era o vreme tare mohorâtă. Ne-am uitat cam nedumeriţi unul la celălalt. Se pare că noi am stricat vremea şi la 2 Mai, sper ceilalţi turişti de pe plajă să nu se prindă că că noi am adus toamna. Cum rămâne atunci cu tura din Bulgaria? Unii dintre noi nu erau deloc fericiţi să pedaleze cu vântul în faţă şi, sigur la întoarcere, aşa ar fi fost.

Ei, când avem noroc, avem, dar şi când dă cu ghinion… Ieri era totul atât de bine, o vreme caldă, iar azi corturile se clătinau de la curenţii de aer.

Ca să nu stăm totuşi degeaba, băieţii decid să dea jos biclele pentru ceva operaţiuni de cosmetizare a lanţurilor şi a altor angrenaje. Acest lucru crează ceva admiraţie printre băgătorii de seamă de pe plajă, care oricum nu aveam ceva mai bun de făcut şi uite aşa, trezim interesul unora, alţii deschid câte o discuţie, pentru că ne învârteam toţi cinci plini de importanţă în jurul bicicletelor. După cum ne mişcam părea că vom pleca spre o călătorie serioasă rapid. În acest moment, cred că ar fi fost cam de cacao să le demontăm şi să le punem la loc în maşini, deci, vrând-nevrând, toate incertitudinile noastre le-am lăsat baltă, ne-am pus hăinuţele de bicicleală şi am părăsit ţanţoşi 2 Mai.

Aşa ne-am urnit, în sfârşit, către bulgari. Drumul a fost foarte fain, cei peste 35 de km de urcări şi coborâri au fost depăşiţi fără probleme şi am ajuns la micul restaurant de plajă unde se mănâncă peştişor de toate felurile şi nu numai. După ce am lăsat acolo toţi bănuţii bulgăreşti pe care îi aveam, am plecat cu burta plină către casă. Tot traseul arată cam aşa: http://www.endomondo.com/workouts/238792115/5747674

Schimbăm bănuţi la graniţă

Schimbăm bănuţi la graniţă

Tot erau băieţii cam ofticaţi ca ei fac poze şi, prin urmare, nu vor apărea în jurnal. Voila!

Tot erau băieţii cam ofticaţi ca ei fac poze şi, prin urmare, nu vor apărea în jurnal. Voila!

Nu-mi dau seama dacă împărţeau sau trăgeau fiecare de ea! :)

Nu-mi dau seama dacă împărţeau sau trăgeau fiecare de ea! 🙂

"Serveam" şi noi o bere în Şabla! Na zdarovie!

„Serveam” şi noi o bere în Şabla! Na zdarovie!

La cîrciuma aia mică de pe malul mării, care nu ţin minte cum se cheamă

La cîrciuma aia mică de pe malul mării, care nu ţin minte cum se cheamă

Te-am văzut printre zagoooorci!

Te-am văzut printre zagoooorci!

Popeye, pinguinii şi Zagorka!

Popeye, pinguinii şi Zagorka! Între noi fie vorba, domnul era proprietarul cârciumii, extrem de vesel şi de prietenos.

Nu este rău deloc, mai ales că vântul totuşi a fost destul de puternic, dar nici noi nu ne-am lăsat!

31 august, concluzii

  1. Când este vorba de ţara ta, niciodată să nu refuzi să o colinzi. Când ai o ţară frumoasă cum este a noastră, chiar nu contează dacă multe le revezi!
  2. De dragul prietenilor poţi schimba planurile de vacanţă, aşa cum am făcut eu în acest an, şi nu vei regreta.
  3. Vremea contează, însă nu decisiv, cu puţină imaginaţie poţi schimba totul în bine
  4. Slană+ţuică+stat în maşină = 3 kile 😦
  5. S-au schimbat în bine multe în turismul românesc şi mă refer la obiectivele turistice, dar şi la cazare
  6. Cu cât stai mai mult în concediu, cu atât ai mai sta!

Şi nu voi încheia până nu voi prezenta frumos, toată echipa:

Dana

Dana, pinguinul pedaliator

Vali

Vali, pinguinul capitan

Muha

Muha, croco-pinguinul

Alois

Alois, pinguinul ardelean de Bacău

şi povestitoarea, adică eu, Kya.

şi povestitoarea, adică eu, Kya, pinguinul zen da’ nervos 😛

Fotografii: Alois şi Vali

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Hoinari prin România (II)&8221;

  1. Nu ma mai joc, partea a II-a a fost mult mai grozava!
    Finalul cu 2 Mai chiar a fost neasteptat si nici putere de ciuda nu mai am…. Sa va fie de bine si data viitoare sa ne duceti si pe noi la nea Vasile 😉

  2. Foarte tare! Daca am fi fost p-acolo, inca de anu trecut de cand am fost cu biclele prin Banat, aveam in cap pentru anul asta sa mergem prin Maramures. Pe final m-am si speriat: au schimbat astia sticla de zagorka?? Oricum interesanta tura asa din nord in sud, de la palinca la zagorka, banuiesc ca nu v-a fost usor :p

  3. Iti multumim Kya pentru jurnal. Stiam eu de ce il astept cu nerabdare. Ai pus punctul pe i la fiecare obiectiv pe care l-am vazut.
    Ca si Banatul si Maramuresul imi va ramane in suflet nu numai din cauza frumuseti si interesului pe care il emana ci, in primul rand, din cauza prietenilor care au facut posibil un concediu de neuitat.
    Va multumim >:D<

  4. A fost o mare plăcere să vă însoţim, ne-am distrat, am colindat, am făcut de toate! Şi noi vă mulţumim!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s