Cycling for libraries, 28 – 29 iulie 2012, Lituania

Capitolul I: Lituania / Chapter I: Lithuania

După o perioadă destul de lungă de completare a bagajelor, am plecat, în sfârşit, către Vilnius, operaţiune relativ uşor de gândit, însă obositor de pus în practică.

Prima încercare este traversarea României, nefiind o noutate faptul că, să ajungi până în nord, la Siret îţi trebuie timp şi nervi buni. La vreo 20 de km de Fălticeni luăm o amendă, pentru depăşirea vitezei în localitate. Eram într-o zonă unde localităţile erau una în prelungirea celeilalte  şi ne-am nimerit faţă în faţă cu radarul. Am luat procesul verbal şi în Falticeni am hotărât să-l plătesc, dar fiind prima amendă nici nu am bănuit ce ne aşteaptă. Am mers la Administraţia financiară, care ne-a direcţionat către Primărie. La Primărie, funcţionara termina programul şi sub nicio formă nu a acceptat să mai rămână cinci minute, chiar dacă nu mai aveam cum să plătim şi a doua zi. Ne-a trimis la Oficiul Poştal unde program era dar trebuia să precizăm CUI-ul destinatarului sumei. Evident că nu-l ştiam şi nici  pe mâzgăleala de pe procesul verbal nu era trecut ceva. Supărată la culme, am intrat în sediul Poliţiei decisă să nu plec până nu aflu cum îmi rezolv problema. S-au adunat vreo câţiva poliţişti atenţi la ceea ce le povesteam, au citit procesul verbal, unul a înţeles că amenda a fost dată dintr-un alt judeţ şi altul, aflând “povestea vieţii noastre” a spus că ne va plăti el ameda, dacă îi lăsăm banii şi ne va trimite chitanţa şi acasă şi la Paşcani, acolo unde “ne-am furat-o”. Nu pot să spun că nu m-a uimit propunerea, însă nu am avut de ales în acel moment şi am zis che serra, serra.

La graniţă, maşina cu biciclete a trezit un interes deosebit. Era de la sine înţeles că eram o categorie mai altfel printre micii traficaţi de frontieră, care şi ei ne aruncau priviri curioase. Ştiam că vameşii ucraineni nu sunt foarte grăbiţi să-şi facă datoria şi după o oră ne îndreptam spre Ternopil, locul unde am decis să rămân peste noapte. Am plecat, însă nu fără să remarcăm femeile vameş ucrainene deosebit de frumoase, subţiri, blonde, se vedea că le place să poarte uniforma militară, care venea turnată pe ele.

După o noapte de somn buştean, dimineaţă am pornit din nou la drum spre Polonia, pentru că Belarusia cerea viză de la consulat, deci era de ocolit. Drumurile ucrainene, cel puţin cele pe care am trecut noi, sunt teribile. Nu au gropi, adică asfalt spart, însă sunt deformate de la variaţiile de temperatură şi traficul greu. Nu poţi merge cu viteze mari pentru că te clatini pe “valurile” de asfalt în toate direcţiile. Totul era însă compensat de un trafic foarte lejer: de cele mai multe ori eram singuri pe şosea.

La graniţa dinspre Polonia am stat două ore datorită “vigilenţei” vameşilor ucraineni. Şi aici erau femei, însă micuţe şi grăsuţe, foarte zâmbitoare şi curioase. Cât ne-au ţinut actele la ei, ne-au descusut pe toate părţile sub forma unei conversaţii  „ca să mai treacă timpul”.  Însă de după zâmbet se simţea cum eram urmărită atent. Dacă aş fi spus că merg să cumpăr ţigări şi băutură sigur ar fi fost mai simplu să trec decât istorisindu-le povestea bibliotecarilor bicilişti, care se întâlnesc la Vilnius ca să meargă spre Tallin, discutând problem profesionale într-un mod informal.

Am trecut, în sfârşit, şi de polonezi şi am mai băgat încă 400 km până la Bialystok unde am ajuns cam pe la ora 22, evident, extrem de obosiţi. Noroc că hotelurile au cam toate Wi-Fi şi mi-am citit poşta, am mai aflat ultimele pregătiri ale organizatorilor C4L şi ale participanţilor, din care, o parte deja au ajuns în Vilnius.

Azi, vineri, 25 iulie, am ieşit din Bialystok, năuciţi de modul în care arată arterele de la ieşirile oraşului.  GPS-ul rutier nu a mai fost de mare folos pentru că, deşi harta este una recentă, nu a recunoscut nicio ieşire, toate fiind retrasate şi refăcute după modelul  marilor autostrăzi din Europa. Era imposibil să nu remarc dotările auxiliare: piste de biciclete cu semafoare adaptate, chestii care m-au lăsat cu gură căscată, pentru că dacă le vedeam în Germania, de exemplu, mă lăsau rece, însă Polonia mi-a arătat cât de departe sunt, mult peste noi. Localităţile spre Lituania arătau şi ele într-un mare fel, foarte cochete, cu căsuţe de lemn echilibrate ca mărime şi înconjurate de grădini pline de flori şi copaci. Străzile, foarte bine întreţinute şi curate. Polonia este ca o mică Germanie sau Austrie de curată şi frumoasă.

Am trecut graniţa în Lituania fără să simţim, pentru că suntem în spaţiul Schengen, şi am rămas puţin frustrată de dispariţia vameşilor tracasanţi şi a timpilor inutili de aşteptare cu care mă resemnasem deja.

Până acum nu am schimbat nici un ban, totul s-a achitat cu cardul şi a fost foarte bine şi comod, mai ales că Ucraina şi Polonia au fost ţări de tranzit, deci interesul meu pentru moneda lor naţională a fost unul scăzut.

Seara, cineva a stabilit o întâlnire în Vilnius, pentru o bere şi pentru a ne acomoda mai uşor unii cu alţii. Prin urmare, pe la 5 pm am tăiat-o prin oraş, cu o hartă a centrului vechi în mână, pe care am abandonat-o destul de repede alegând mersul după inspiraţie.

Vilnius, în centrul vechi, este un oraş asemănător cu cele din Occident, însă peste care se mai văd urmele cizmei sovietice. Ruşii nu s-au dezminţit nici aici şi au distrus cât au putut ei de mult. Cu toate acestea, lituanienii se luptă să-şi reînvie trecutul de care sunt mândri. Am intrat în multe biserici care au fost sau sunt în proces de refacere, am călcat pe străduţe cu aer medieval, cu case foarte vechi şi cu grădini lăsate în paragină.

Ne-am întâlnit, în sfârşit, cu o parte dintre participanţi: greu de reţinut atâtea nume, de pe tot mapamodul! Mulţi din ţările nordice, însă şi din SUA, Franţa, Canada, Spania, Germania, Ucraina sau Rusia. Am stat la poveşti până seara târziu cu doi germani şi un ucrainean, într-un mod foarte plăcut.

28 iulie: Vilnius

Sâmbătă dimineaţa nu mai aveam nici un fel de tragere de inimă să mă duc către locul de întâlnire. Spiritul de conservare din mine îmi spunea că voi fi supusă la încercări noi şi, ca să-mi fie bine, ar trebui să le ignor.

Cu o stare de nervozitate ridicată am ajuns la Biblioteca Naţională, am lăsat maşina în parcarea pentru bibliotecari mulţumită Almei Stanaitytė-Masevičienė, una din participantele C4L, care ne-a scutit astfel de o cheltuială serioasă pentru 10 zile de parcare în Vilnius.

La un moment dat, după o înregistrare a participanţilor, care a durat cel puţin vreo două ore,după nişte instrucţiuni pentru drum, după o maşină a poliţiei a pornit un convoi interminabil de aproximativ 100 de bibliotecari şi entuziaşti ai bibliotecii.

În Vilnius se circulă ca în România, adică „sportiv”. Şi, fiind capitală, traficul este pe măsură, noroc că este o zi de sâmbătă şi lituanienii nu cred că dau buzna la serviciu.

Cu toate acestea pentru mine drumul a fost cu mari emoţii pentru că tot timpul trebuia să păstrezi coloana, să fii atent în coloană, la toţi cei care te înconjoară, inclusiv la cei care sunt mult în faţa ta şi la semnalele lor. A fost o premieră pentru mine, nu am mai mers niciodată într-un trafic de oraş mai serios şi nici cu atâţia biciclişti în jurul meu. Aveam toate simţurile ascuţite la maxim şi cred că pulsul bătea la greu. Toţi se plângeau de cald, au fost cam 40 de grade (nu la umbră), dar eu nu am simţit acest lucru, datorită stresului cauzat de drum.

Cu alte cuvinte „Tovarăşi, nu ne-a fost uşor!” şi, pe măsură ce ne deplasam, se transforma în „Vreau acasăăăăăăăăăăăăăăă!”

Ne-am oprit iniţial la sediul nou al Bibliotecii Universitare din Vilnius. O clădire superbă, modernă, dar pe care am vizitat-o numai pe exterior, pentru că abia în septembrie-octombrie va fi inaugurarea.

De acolo, iar pedalare prin oraş ajutaţi puţin şi de un echipaj al poliţiei din Vilnius, către Biblioteca Tehnică din Vilnius pe care am vizitat-o şi unde am luat masa. Este un tablou pe care numai la un astfel de eveniment îl poţi vedea: zeci de biciclişti pedalând de colo-colo pe străzi, parcând toţi odată, umplând o curte de biciclete şi năvălind în clădire din cauza căldurii şi a setei.

Poate era bine să spun din timp un lucru: dacă Lituania este mai la nord asta nu înseamnă că este mai rece! Să vă iasă din cap această idee! Este la fel de cald ca şi la noi, în zilele caniculare. Poate doar iernile să fie mai aspre, dar verile sunt la fel de greu de suportat ca şi la noi. Eu am verificat acest lucru.

Biblioteca Tehnică din Vilnius are o clădire specială şi pe lângă informaţiile profesionale pe care le-am aflat, arhitectura o face să fie vizitată ca orice alt muzeu sau ansamblu arhitectonic deosebit.

Este în spaţiul unei mănăstiri clădită de călugării iezuiţi, care în Vilnius au pus bazele multor lăcaşe de cult, care, în acelaşi timp, au fost adevărate centre de cultură,iezuiţii fiind recunoscuţi pentru interesul lor pentru arte şi ştiinţă.

În fosta pivniţă mănăstirească a fost amenajat un loc unde un ansamblu de muzică clasică face repetiţii sau dă reprezentaţii, iar în locul unde era cămara acum este un mic loc unde poate mânca într-un cadru medieval. Sălile de lectură au din loc în loc zone în care frescele au rezistat şi acum sunt întreţinute cu grijă. Clădirea a fost în întregime restaurată, era doar o ruină care adăpostea gunoi la propriu vorbind, însă acum are toate dotările posibile, păstrându-şi farmecul vechii mănăstirii iezuite.

De aici am plecat către o altă bibliotecă, cea universitară, care urmează să se mute în spaţiul ultra-modern de care vă vorbeam că l-am văzut primul.

Această bibliotecă deserveşte facultăţile de filozofie, religie şi filologie, prin urmare, colecţiile sunt adaptate necesităţilor acestor studenţi.

Deja mulţi dintre noi am devenit obosiţi şi cu greu urmăream explicaţiile bibliotecarului ghid. Au fost trei grupuri, două de vorbitori de limbă engleză şi unul de rusă. Limba rusă încă este puternică în Lituania, pe stradă auzindu-se destul de des.

Această bibliotecă, de la începuturile ei a fost în această clădire construită tot de călugării iezuiţi. Bibliotecarii de aici sunt mândri de acest lucru şi, la fel ca la biblioteca anterioară, publicul poate beneficia de serviciile de bibliotecă, dar poate intreprinde şi vizite cu scopul de a admira construcţia respectivă, contra cost, în grup organizat, cu rezervare şi ghid.

Am vizitat diverse săli restaurate pe cât posibil, pentru că s-au distrus foarte multe din decoraţiile iniţiale. Mi-a plăcut foarte mult că, pe lângă documentele existente în colecţiile bibliotecii, sălile aveau aspectul unui muzeu cu multe obiecte utilizate în astronomie, geografie, medicină etc. O îmbinare inspirată între o bibliotecă şi un muzeu.

Nu îmi aduc aminte cum am ajuns la căminul studenţesc unde aveam să rămânem peste noapte, ştiu că am fost năucită de plimbarea prin Vilnius, abia aşteptam să se termine şi mă gândeam cu stres ce îmi va rezerva ziua următoare.

Cum aş defini prima zi? Mult stres, multe informaţii, nici măcar de GPS nu am mai avut chef să-l pornesc. Doream să se termine!

Foto: https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/20120728Day1VilniusRegistration

Filmuletul zilei: http://vimeo.com/album/1677705/video/46543399

29 iulie: Vilnius – Trakai – Riga

Hehe! Na, că deja a trecut o zi! M-am trezit cu multe dubii asupra modului în care voi termina această călătorie. Şi nici nu mai eram sigură că mă mai interesează. Au fost cele mai pregnante gânduri ale mele pentru acea dimineaţă şi singura consolare era dată de faptul că azi, cel puţin jumătate de zi vom merge fără biciclete.

Aveam o faţă sumbră atunci când m-am deplasat după biclă. Nevinovată, ea mă aştepta.

Fiecare dimineaţă la C4L a fost ca un ritual care s-a repetat aproape neschimbat pe tot parcursul evenimentului. La ora 8 ne prezentam la micul dejun, pregătit de chef-ul nostru şi ajutorul lui. La ora 9 eram jos în faţa clădirii unde dormisem cu bagajele şi până la 10 se urcau bagajele în van-uri, se făceau mici reparaţii la bicle (aer în camere, ulei la lanţ etc) mulţumită lui Patrick Otton, un american extraordinar, care voluntar s-a ocupat de toate problemele mecanice care au apărut pe parcurs. Apoi aveam un demo (asemănător cu cel din avion) în care ni se dădeau câteva instrucţiuni despre traseu, cum să circulăm, semnalizarea cu mână, portul căştii etc. Tot Patrick se ocupa şi de buna noastră funcţionare, nu numai a bicicletelor, şi intra cu nişte mişcări uşoare de streching. Echipa organizatorilor (orange team) îşi fixa ultimele date despre traseu şi la 10, Mace Ojala pornea „convoiul”, iar Jukka Pennanen, îl închidea. Din loc în loc erau alţi membri ai echipei portocalii, care supravegheau coloana.

Fiind încă în Riga, discret, ne-a deschis calea din nou, în trafic, o maşină a poliţiei până la ieşirea din oraş. Deşi ne uşura mult treaba, pentru mine încă era complicat acest tip de deplasare şi, cel puţin în Vilnius, totul mi s-a părut prea greu pentru mine.

La un moment dat sub roţi am simţit pământ. Mare bucurie pe capul meu, pentru că, în sfârşit, am scăpat de asfalt, nu? Nu m-am bucurat multă vreme! Poteca era destul de îngustă, cu o pantă destul de pronunţată şi, dacă nu s-ar fi foit pe lângă mine tot felul de indivizi, poate m-aş fi putut bucura de ea. Nu m-am lăsat! Am tras de mine şi am dat panta aceea până la capăt, deşi mulţi au cedat destul de rapid. Să nu uit să precizez că nu toţi avea MTB ca mine, erau toate soiurile de bicle pe acolo.

Panta o ţin minte, nici nu aveam cum să o uit, apoi îmi aduc aminte doar că am oprit într-o mică localitate, într-un târg, unde am făcut conversaţie cu localnicii cu bruma de rusă pe care o mai ştiu şi am aflat că mai avem puţin până la Trakai. Uite, astea sunt veştile care m-au bucurat în această călătorie!

După aproximativ patru biblioteci văzute ieri, mă aşteptam ca la Trakai să vizităm din nou ceva. Am vizitat, dar nu biblioteca, care nu era pe lista propusă de organizatorii din partea lituaniană, ci un celebru castel, au zis ei, cel mai mare din această parte a Europei.

Până atunci am ajuns pe malul lacului Skaistis, o zonă unde lituanienii se relaxează, cu multe locuri de cazare, sporturi diverse etc. Aici, vestea bună a fost că am lăsat „caii”. Adică, am încărcat toate bicicletele într-o maşină mare! Adică, am scăpat de ele!

Mult mai mulţumită, mi-a priit masa şi am plecat către castel cu toţii să-l vedem, că doar asta era ideea!

Castelul, într-adevăr superb! Ca majoritatea monumentelor arhitectonice a fost făcut praf de sovietici, lucru pe care oamenii din ţările baltice îl amintesc de fiecare dată, pe bună dreptate şi cu mult năduf. A fost refăcut în trei etape, în mulţi ani şi cu multă trudă, lucru care se observă după structura zidurilor. Acum este o dovadă a istoriei poporului lituanian, care a avut momentele lui de mare glorie, ajungând cu graniţele până la Moldova noastră şi de mare decădere, când ruţii au pus odioasa cizmă sovietică şi pe aceaste locuri.

Am plecat către Riga, cu două autocare şi am profitatde pauză ca să-mi refac rezervele nu atât fizice cât morale. În continuare, mi se părea complicat totul. Adică am trecut graniţa din Lituania în Estonia.

Am ajuns în Riga destul de târziu, am tras de asemenea la un cămin studenţesc, în cameră cu rusul Andrey Leutin şi indianul Palash  Sarkar, care studia în Espoo, Finlanda. Gazdele din Riga au zis să plecăm la masă. Era atât de târziu şi aş fi vrut să dorm, dar ne-au asigurat că ajungem repede, deci ne-am deplasat spre locul de cină.

A fost teribil! Mai întâi am luat trenul. Da, trenul! Am ajuns în gara centrală, noi fiind cazaţi într-un fel de suburbie, din câte am văzut. De acolo am mers de ne-am plictisit până la un pub din zona veche a oraşului. Eram lihniţi de foame! Mare ne-a fost bucurie, nouă celor aproximativ 100 de oameni, să intrăm într-un pub plin de oameni, unde nu aveam nicio rezervare făcută în prealabil. Cu chiu cu vai găsim locuri care pe unde putem. Despre masă… păi, s-a strecurat cu mică neînţelegere şi trebuia să ne achităm singuri masa. Ok, dar era bine să ştim că şi cu timpul stăteam foarte prost, ultimul tren către cămin plecând cam în mai puţin de o oră. După cum se mişcau chelneriţele nu erau şanse să mâncăm în timp util. Simţeam cum mă enervez din ce în ce mai tare: îmi părea rău pentru timpul pierdut până la acest local. Aş fi scris puţin, aş fi spălat ceva, aş fi dormit, aş fi făcut o mie de alte lucruri decât să aştept o cină pe care oricum nu aş fi avut timp să o consum. Am plecat nervoasă pe toţi şi pe toate, înapoi la cămin. Măcar am prins acel ultim tren!

Foto: https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/20120729Day2VilniusTrakaiRiga

Filmuletul zilei: http://vimeo.com/album/1677705/video/46588808

Track GPS: http://www.endomondo.com/workouts/nvnLMg8-n34

(Va plăcut în Lituania? Aşteptaţi să vedeţi cum va fi în Estonia!)

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Cycling for libraries, 28 – 29 iulie 2012, Lituania&8221;

  1. Astept cu nerabdare continuarea…Multumesc!
    Pentru mine este minunat sa citesc despre calatoria ta dar tu ai avut de infruntat destule situatii nu tocmai placute.

  2. La momentul respectiv pareau neplacute si am vrut sa redau exact ceea ce am simtit atunci, insa acum, dupa ce s-a terminat, imi dau seama ca multe au fost neintemeiate si ca unele s-au spulberat pe masura ce prindeam mai multa experienta. Asa cum am mai afirmat, avem tendinta sa ne pastram mediul sigur si comod in care vietuim de obicei si unele din iesirile din cotidian ne pot crea emotii.
    Ma bucur mult si multumesc pentru atentia acordata randurilor mele! Intentia mea este sa fac cat mai cunoscut ceea ce s-a intamplat acolo, este foarte important sa impartasesc ceea ce am vazut si am trait.

  3. Corina ai dreptate. Si eu imi dau seama de multe ori ca orice lucru un picut diferit care atenteaza la comfortul meu ma face sa imi pierd linistea.
    Ma bucur ca pe aceasta cale pot si eu sa primesc trairile tale, locurile pe care le-ai vazut, experienta pe care ai trait-o in calatoria ta.
    Pentru mine randurile tale au avut efectul dorit de tine.
    Monica

  4. Cautam timp sa ma apuc de citit…
    1. M-am cam speriat cu bicla ca si la mine urmeaza un concediu pe doua roti pentru care m-am pregatit neam… sper sa fiu ca tine: intoarsa pe dos la inceput si zambitoare la final – sper ca la final zambesti nu?
    2. dupa cum descrii peripetiile de inceput nici nu ma mir ca ai inceput demoralizata…
    3. sper sa-ti plateasca nenea ala amenda, ar fi o chestie memorabila 😀
    4. vizitatul oraselor/obiectivelor ma cam epuizeaza si pe mine, iar biciclitul prin oras nu e deloc placut sau usor mai ales la inceput… eu biciclesc prin Bucuresti doar daca-i musai
    5. m-am uitat pe poze si putin pe filmulete: vestute si incalzire – asta mi-a sarit in ochi – plus castelul si rafturile alea frumos aranjate 😀
    6. e bine c-ai scris si lucrurile mai putin placute sau starile pe care acum le numesti neintemeiate, pana la urma sunt si ele etape dintr-un intreg fara de care nu se poate incepe si sustine ceva de neuitat 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s