Palinka să fie, pentru că gulaş am găsit deja!

Când trebuie să mă gândesc la cea mai mare ameninţare pentru mine, atunci răspund fără să mă gândesc prea mult: timpul. Prea multe de făcut şi prea puţin timp pentru ele. Fiecare sarcină dusă la bun sfârşit înseamnă o victorie asupra inamicului meu numărul unu.

Prin urmare, a trecut ceva timp de când m-am întors de la Balvanyoş dintr-o aventură de patru zile pline şi frumoase şi nu am fost în stare să scriu un rând despre această plecare. Nu am fost mulţumită de inactivitatea mea, pentru că sunt atât de multe de povestit şi, la un moment, dat a trebuit să trec la treabă în faţa monitorului. Uite aşa, s-a născut povestirea de mai jos.

1 decembrie:

Joi dimineaţă plecăm la drum către Balvanyoş pe la Focşani, Oituz, Târgu Secuiesc, Balvanyoş. O vreme foarte frumoasă, un drum liber, fără trafic deosebit, şi, după ce am trecut de Oituz, locuri necunoscute pentru mine. Nu prea îmi aduc aminte să fi trecut pe acolo sau, dacă am fost, au trecut ani buni de atunci.

La un moment dat, după ce am trecut de localitatea Turia, am intrat pe un drum cam prăpădit şi am ajuns undeva unde era o răspântie şi vreo două-trei clădiri. Suntem în Balvanyoş! Foarte rapid ne sare în ochi şi pensiunea Cetate, locul unde aveam rezervare. Pensiunea este simpatică foc şi aceeaşi impresia ne-am păstrat-o până la finalul excursiei noastre.

Frumoasa pensiune Cetate. Foto: Kya

Ca să fac o scurtă caracterizare pensiunii, ea sună cam aşa: camere modeste ca preţ, personal amabil, un restaurant cu multe opţiuni în ceea ce priveşte mâncarea şi un ambient pitoresc şi specific secuiesc.

Ajunşi acolo, după ce ne-am cazat, nu ne-a rămas mare lucru de făcut decât să ne aşteptăm tovarăşii cu care ne vom petrece aceste zile. De la Târgovişte, Ana-Maria deja a ajuns, dar gălăţenii, majoritari, au mai zăbovit pe drum.

Seara se lasă în această perioadă cu repeziciune, prin urmare, când echipa s-a întregit nu ne mai rămas prea mult timp decât pentru o scurtă plimbare de recunoaştere a împrejurimilor. Am ajuns pe o potecă, lătraţi de câinii din curţi, la un prim „obiectiv” turistic: o mofetă. Mofeta este un bazin amenajat, unde te poţi îmbăia în ape termale, sulfuroase, minerale etc. Aici era o apă preponderent sulfuroasă, nepotabilă, unde vara te putea scufunda să stai atât cât să nu te sufoci cu gazele pe bază de sulf, care, de la o anumită concentraţie încolo, devin toxice, chiar mortale.

Foto: Adi P.

Mofeta. Foto: Lucian B.

Se pare că am păşit într-o altă lume, aceea a unor munţi plini de surprize pe ei şi în ei. O zonă de sorginte vulcanică, aşa cum nu sunt prea multe prin ţara noastră, avea să ne fie terenul de joacă în aceste zile.

Am devenit foarte curioasă, dar plimbarea de seară nu a avut rolul să mă liniştească, ci să mă facă să aştept cu mai multă nerăbdare ceea ceva urma. Lucian, bun cunoscător al acestor locuri ne spune de cetăţi, peşteri, vulcani stinşi, mlaştini. Extrem de interesant şi dacă mai punem la socoteală şi denumirile stranii cum ar fi Puturosul, Ucigaşul şi altele, mai secuieşti, vă daţi seama că se anunţau nişte zile pe cinste.

Gălăţenii, oameni aşezaţi, au plănuit cam aşa: ziua, balaureală, mai mult sau mai puţin controlată pe coclauri, iar seara, întrunire culturală cu grătar şi udătură diversă şi asortată.

Paprika, un simbol autentic. Foto: Adi P.

A fost un mod de viaţă ideal, aş putea spune. Mişcare, munte, aer, nu curat, ci sulfuros şi, apoi de-ale porcului, tărie şi vin şi multă muzică, nu toată românească, dar care nu pot spune că mi-a displăcut. Au şi cântecele ungureşti farmecul lor, pentru că la chef şi ei devin sentimentali sau vijelioşi.

La socializare. Foto: Kya

2 decembrie

Mi-a plăcut faptul că programul a fost relaxat. Vineri, pe la 9.30, ne strângem să plecăm spre primul traseu şi anume circuitul Muntelui Puturosu. Marcaj: Punct Albastru. Durata aproximativ 3 ore cu opririle de rigoare la obiective şi fotografiat. Plecarea s-a făcut de la Hotel Best Western Balvanyoş – Peştera Puturosu – Peştera cu Alaun – Tinovul Buffogo – Cimitirul Păsărilor – Peştera Ucigaşul – Hotel Best Western Balvanyos. Până la Best Western am mers cu maşinile, am scutit câţiva kilometri de şosea şi apoi am intrat în traseu.

Intrarea in circuitul muntelui Puturosu. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Tot muntele ăsta miroase a hidrogen sulfurat de îţi mută nasul din loc. Aşa am aflat şi eu de ce îi zice Puturosu şi nu pentru că ar fi vreo legătură cu vreun leneş de prin partea locului, aşa cum am crezut iniţial, ci pentru că pute îngrozitor.

Dupa cum arata indicatorul asta ai voie sa faci orice pe muntele asta: sa-l devastezi complet, daca vrei. Foto: Adi P.

Comunitatea din zonă obişnuia să exploateze pucioasa de suprafaţă, care se poate zări destul de des pe aici. Despre peşterile întâlnite Lucian ne tot povesteşte lucruri numai de el ştiute, pentru că speologia nu este ceva străin pentru el.

Prima pesterica mirositoare. Foto: Kya

La peştera Puturosu facem o oprire cu gândul clar să ne sufocăm de bună voie cu vaporii urât mirositori.

Grota sulfuroasa. Foto: Kya

Se pare că atmosfera din acea cavitate mică are nişte efecte destul de ciudate asupra bărbaţilor, anumite zone încălzindu-se în mod inexplicabil, cel puţin pentru noi, ăştia mai neştiutori în cele medicale.

Peretii sunt galbeni de la sulf. Foto: Kya

Grota Sulfuroasă (galeria unei foste mine de sulf) se află pe versantul sud-vestic al Muntelui Puturosu la o altitudine de 1052 m. A fost amenajată pentru vizitare cu 120 de ani în urmă de către Apor Gabor. Prin gura grotei iese la suprafaţă o cantitate imensă de gaz mofetic (3000 mc/zi), fiind emanaţia postvulcanică cu cel mai mare debit din Europa. Gazul mofetic conţine hidrogen sulfurat respectiv dioxid de sulf, care, la contactul cu condiţiile atmosferice, precipită sulf pur pe pereţii grotei. Dreptul asupra sulfului respectiv asupra valorificării gazului aparţinea comunei Turia, apoi familiei Apor. După primul război mondial devine proprietatea sanatoriului TBC, fiind folosit la tratamente.

După ce ne-a trecut hlizeala, am pornit mai departe pe o brână destul de îngustă, pe care am trecut-o cu atenţie, dând roată Puturosului.

Ne apropiam de tinovul Buffogo şi aşa am aflat că tinov este un fel de mlaştină, o turbărie, care în această perioadă era destul de înghetaţă, deci nu am avut de unde să ne dăm seama cât este pământul de instabil prin aceste lucruri şi poate a fost mai bine.

In tinovul Buffogo. Foto: Kya

Poza de grup in tinovul Buffogo. Foto: Lucian B.

Pauza de orientare. Foto: Kya

Odată ce am trecut şi pe la tinov, traseul ne duce către peştera Ucigaşul şi Cimitirul Păsărilor. Aceste locuri, aşa cum am spus, au de numiri destul de sumbre, muntele Puturosul pare o lume de poveste, dar o poveste cu smârcuri, miesme şi spirite ale vietăţilor moarte. Peşterea se numeşte astfel dintr-un motiv foarte simplu: este poziţionată într-un loc unde vaporii ucigaşi de sulf, pur şi simplu intoxică păsările care zboară prin acea zonă, iar ele cad ca trăznite la pământ, fără să mai aibă forţa să se salveze. Destul de sinistru, nu? Dar şi fascinant pentru cei care află povestea acestor locuri.

Pestera Ucigasul. Foto: Kya

Aceste două fenomene postvulcanice ale Muntelui Puturosu se află pe panta estică a acestuia, aproape de vârful acestuia. Cimitirul Păsărilor se prezintă sub forma unei depresiuni umplute cu gazul emanat prin roci. Şi-a primit denumirea datorită faptului că multe animale îşi pierd răsuflarea după intrarea în gaură. Gazul având greutatea specifică mai mare decât a aerului, stagnează pe fundul depresiunii cu dimensiunile de 15 cm în diametru respectiv cca 3 m în adâncime. Cele mai frecvente animale găsite aici sunt rozătoarele, liliecii, păsările şi căprioarele. Foarte puţine semne ne arată prezenţa gazului nociv: culoare diferită a frunzelor uscate sau lipsa totală a vegetaţiei verzi pe fundul depresiunii.

Grota Ucigaşă reprezintă urmele galeriilor minelor vechi de sulf. A primit acest nume datorită faptului că este diferită de celelalte grote şi emanaţii de gaze din areal. Gazul din grota ucigaşă umple aproape în totalitate galeriile din grotă. Pe pereţii grotei nu se regăsesc depunerile specifice de sulf sau alaun, deci nu există semne clare care să ateste prezenţa gazului nociv. Cele mai frecvente victime ale grotei sunt liliecii.

Circuitul muntelui Puturosu mi-a plăcut, pentru că aşa cum am spus mai sus, spre deosebire de potecile senine ale munţilor prin care am mers, acum totul era nefiresc de liniştit, cerul plumburiu întregea atmosfera şi poveştile muntelui dădeau o încărcătură specială peisajului.

Pauza la final de traseu. Foto: Lucian B.

Ne-am întors la pensiune, am mâncat şi am pornit către ruinele cetăţii Balvanyos pe marcaj bandă albastră.

Gulas de fasole in paine. Foto: Kya

Traseul consta dintr-o urcare destul de pieptişă, iar la 1056 m se afla ceea ce a mai rămas din cetate.

Ce zi frumoasă a fost...

Urcuşul a cam scos prânzul din noi, însă cetatea a meritat acest lucru. Nu prea mai era mare lucru din ea, însă aerul medieval, cavaleresc parcă nu dispăruse cu totul.

După cercetările arheologului Ferenczy Istvan cetatea Balvanyos a fost construită în secolul al XI-lea ca şi celelalte cetăţi din secuime.

Istoricul Engel Pal spune că cetatea Balvanyos a fost construitp după invazia mongolă şi cetatea a fost construită de familia Apor. Prima atestare documentară despre cetate datează din 1360 sun numele Castri Baluanus în urma împărţirilor de teritoriu între baronii secui. Acest teritoriu a fost întotdeuna sub conducerea aceleiaşi familii nobile, familia Apor.

Din cauză că cetatea este greu accesibilă, a fost afectată de mai puţine evenimente, iar de-a lungul istoriei nu prea apare în documente. La începutul secolului al XVII-lea cetatea era încă locuită, dar ne întâlnim cu mai multe înscrisuri despre părăsirea cetăţii, unul de la 1674, când apor Ilona a părăsit cetatea Balvanzos în tinereţe, iar cealaltă versiune a acestui înscris spune că nobilul Apor MiKlos a fost învins de către Szekely Mozes, în lupta de la Braşov, iar văduva nobilului, Lazar Borbala a părăsit cetatea în favoarea unei cetăţi renascentiste din Turia. La sfîrşitul  secolului al XVII-lea cetatea a fost abandonată şi s-a ruinat cu timpul.

Ruinele cetăţii Balvanyos se află pe Muntele Cetăţii care se înalţă deasupra Băilor Balvanyoş având altitudinea de 1056 m.

Foto: Kya

Şi mai aveau o calitate aceste ruine: puteai să le explorezi în voie.

Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Imi place aceasta fotografie. Foto: Lucian B.

Si asta imi place. Foto: Adi P.

Te urci pe ici sau pe colo, admiri un turn tocit, zidăria veche şi simţi că aparţii pentru câteva minute acelei lumi.

Poza care se vrea artisticoasa. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Frumoasă mica cetate Balvanyoş!

Foto: Kya

Pentru o primă zi totul a fost cum nu se poate mai bine. Seara ne-am strâns toţi pe poveşti în sala spaţioasă a pensiunii, am mâncat un grătar preparat ireproşabil de Adi, am ascultat muzică românească, dar şi ungurească şi mi s-a părut o zi reuşită în care am văzut lucruri noi. Acest ţinut a început să-mi placă!

3 decembrie

Timpul trece repede şi mai avem doar azi de cutreierat de dimineaţă până seara, prin urmare, ne-am mutat la Tuşnad, în zona muntelui Ciomat. Şi aici aveam câteva obiective de trecut în revistă şi trebuia să fim iuţi ca să facem tot ceea ce ne-am propus.

La Tuşnad am oprit în prima parcare care ne-a fost indicată de nişte rangeri ce păzeau efectiv trecerea către Lacul Sfânta Ana. Am plătit 10 lei pentru staţionare şi am fost întrebaţi la modul foarte direct unde avem de gând să mergem. Rangerii pe care i-am întâlnit aici pot spune de la bun început că îşi iau munca foarte în serios. Dialogul a început cam aşa:

–       Unde aveţi de gând să mergeţi?

–       Păi, la tinovul Mohoş, apoi pe Ciomatul Mare, pe Cetate…

–       Staţi aşa, pentru că la tinov nu mergeţi voi cum credeţi!

–       ?!?…

Deoarece avântul nostru a fost curmat cam brusc, rangerul mai în vârstă ne-a lămurit că tinovul se vizitează numai în prezenţa unui ghid, în grup organizat, la anumite ore, contra cost. Nu am înţeles atunci care este rostul acestor rigori, ni s-au părut nişte mambo-jambo create pentru fraieri care nu au pus în viaţa lor piciorul în locuri mai izolate.

Reguli pentru vizitarea Tinovului Mohos. Foto: Kya

Nu am comentat, am strâns cei 3 lei care reprezentau taxa de intrare în tinov şi am asteptat preţ de 5 minute până a apărut ghidul nostru, un alt ranger, maghiar, excelent vorbitor de limbă română, care a apărut cu un teanc de pliante şi de planşe A4 la subraţ. A început să ne vorbească şi pe loc a cucerit întreaga audienţă. La rîndul lui şi el a fost plăcut impresionat de noi pentru că ne-a mărturisit că nu are ocazia prea des să vorbească unui grup de oameni echipaţi şi educaţi corespunzător mersului pe munte.

Primele informatii. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Despre tinov, povestea lui, în câteva cuvinte este următoarea. După ce, prin erupţie vulcanică, în craterul vulcanului a apărut lacul Sfânta Ana, o parte din el s-a acoperit cu vegetaţie, iar o parte a rămas apă limpede, aşa cum o vedem acum. Partea acoperită de vegetaţie, numai la suprafaţă pare teren stabil, de fapt, sub scoarţa destul de subţire, există mulţi metri de apă şi un teren mlăştinos. Acum, când am trecut noi, terenul era îngheţat, dar în anotimpurile calde, nu este bine să ieşi din potecile clădite din buşteni infipţi la 2 metri în solul moale. Cu multă răbdare, dar şi multă pasiune şi dragoste pentru meseria lui şi pentru acestă rezervaţie, ghidul nostru ne-a vorbit atât de multe despre flora şi fauna acelor locuri atât de speciale. Din acest motiv cărase după el planşele color, ca să ne arate ceea ce este specific acelor locuri. Ne-a vorbit de urşii de pe acolo, de munca lor în rezervaţie, de tristeţea cu care observa că pădurile se duc puţin câte puţin, deşi încearcă să le păzească cum pot. M-a impresionat ceea ce fac o mână de oameni, faptul că în fiecare zi golesc coşurile de gunoi din zonă ca să nu obişnuiască urşii să devină gunoieri, faptul că au în plan să refacă şi să diversifice potecile din tinov şi multe alte planuri pe care nici nu le mai ţin minte. Era supărat că lemnul din pădurile din zonă pleca spre o direcţie necunoscută, că acest lucru se realiza chiar cu sprijinul unor politicieni de origine maghiară şi că retrocedările au făcut ca 20000 de ha să ajungă în posesia unui conte de origine maghiară care trăieşte prin India şi care nu mai are nimic în comun cu aceste locuri din care au plecat părinţii lui cu mult timp în urmă. Era perfect conştient că protejarea mediului înconjurător trebuie să fie pusă înaintea oricăror interese.

Potecile fara de care nu poti traversa tinovul. Foto: Kya

Foarte multe explicatii, glume si o atitudine profesionala. Foto: Kya

Vegetatia s-a adaptat la solul mlastinos. Foto: Kya

Un mic ochi de apa care incet-incet se va acoperi. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Pinii desi sunt maturi si chiar batrani unii dintre ei sunt pitici pentru ca solul instabil nu le permite sa se dezvolte mai mult. Foto: Kya

Alta oglinda de apa amenintata sa fie inghita de mlastina. Foto: Kya

 Am aflat multe despre tinov şi, povestit de el, acel loc a căpătat mai multă importanţă pentru mine, iar glumele şi felul prietenos îmi vor aduce multă vreme aminte de rangerul maghiar de la Lacul Sfânta Ana.

Foto: Lucian B.

Ne-am întors la punctul de unde am plecat şi de data acesta am schimbat direcţia şi am mers către Ciomatul Mare. Ne-am depărtat sub privirile atente ale rangerilor, care încă ne mai dădeau indicaţii ce să nu ratăm să vedem pe unde ajungem.

Intrăm pe triunghi albastru, mergem ce mergem, trecem de un punct de belvedere de unde lacul se putea vedea mai bine şi ratăm intrarea către Ciomatul Mare.

Je. Foto: Adi P.

Acest lucru nu ne descurajează şi mergem mai departe către vârful Cetate. Hmmmm, altă cetate! Câtă treabă au mai avut şi oamenii aştia pe aici: pe toate culmile au plantat astfel de citadele. Ziua frumoasă ne-a făcut să nu ne dăm seama cum trece timpul, am ajuns la o ramificaţie cu punct albastru, am plecat pe el şi, destul de rapid, ne-am văzut la Cetate.

Foto: Lucian B.

Treaba merită puţin povestită. Sus, pe vârful Cetate, era cam împădurit şi doar nişte indicatoare. Unul ne anunţa să facem turul cetăţii, iar altul promitea să ne ducă la un punct de belvedere. După câteva minute de indecizie am hotărât să ne îndreptăm către belvedere. Printre atâţia copaci, era într-adevar un loc unde se putea zări ceva mai departe şi peisajul era chiar frumos. De aici am ieşit în circuitul zidurilor cetăţii şi am decis să-l urmăm. A fost destul de nemotivant, am dedus că mergem chiar pe ceea ce mai rămăsese din acest ziduri, pietre acoperite destul de bine de pământ şi vegetaţie, încât dacă nu ţi s-ar fi spus în prealabil pe unde păşeşti nu ai fi avut de unde să ştii.

Ceea ce am vrut să subliniez este următorul lucru: deşi acest vârf nu are nişte puncte de interes deosebite, cei care au marcat culmea au reuşit să-l facă atragător creând locuri care să dea impresia că dacă ai urcat până aici nu ai făcut-o degeaba. Şi au reuşit într-o măsură destul de bună. Modul în care au organizat acest lucru este demn de luat în seamă. De multe ori, din cauza marcajelor insuficiente, trecem pe lângă obiective mult mai interesante decât cel unde am ajuns acum.

Am coborât după ce am cutreierat puţin pe acolo, am văzut şi „turişti” care au făcut focul, deşi era interzis şi fără surse de apă necesare pentru stingerea lui şi care trăgeau cu nădejde din nişte sticle. O distracţie nevinovată, nu?

La coborâre ne-am propus să nu mai ratăm drumul către Ciomatul Mare şi atât de hotărâţi am fost că am plecat spre prima potecă care ni s-a părut nouă că s-ar contura. Astfel am ajuns la Ciomat, dar cel Mic.

Pe Ciomatul Mic. Foto: Lucian B.

Când ne-am prins, deja o parte din noi erau plictisiţi de căutarea fără succes. Astfel că atunci când traseul spre Ciomatul Mare a fost, în sfârşit, identificat, o parte au dorit să-l bifeze, iar alţii au decis că nu mai merită şi au coborât direct spre intrarea în traseu. Cum frigul îşi făcea simţită prezenţa am plecat şi către Lacul Sfânta Ana într-o mică plimbare. Am ajuns destul de repede şi apa rece şi destul de îngheţată a lacului ne-a oferit un peisaj de iarnă geroasă şi gri.

Lacul Sfanta Ana. Foto: Adi P.

Deşi ne propusesem să facem turul lacului, ne-am dat seama destul de repede că, în afară de ceva efort, nimic spectaculos nu am fi câştigat. Lacul este circular, iar malurile lui sunt asemănătoare cam în orice punct te-ai afla, deci am rămas să bem nişte ceai fierbinte din termos şi să îi aşteptăm şi pe restul să vină alături de noi aici, la lac. În final, ne-am întors pe şosea, am urcat la punctul de belvedere care aruncă o perspectivă interesantă asupra lacului.

Foto: Adi P.

Tot la întoarcere am văzut o maşină care a derapat şi a ajuns în râpa din care se străduiau alţii s-o scoată. Viteza şi pojghiţa fină de gheaţă de pe drum au avut un mare rol în această întâmplare.

Când am ajuns la maşini, rangerul-ghid din tinov ne-a zărit şi ne-a ieşit în întâmpinare zicând că se tot gândea la noi dacă am ajuns cu bine unde ne-am propus. Când i-am povestit că am făcut cam tot ce ne interesa a fost mulţumit. Ne-am luat rămas bun şi am plecat grăbiţi pentru că seara se lăsa repede şi drumul avea porţiuni mai delicate unde era nevoie de atenţie mai mare. Până la pensiune, căldura şi Phil Collins din playerul maşinii m-au adus într-o stare de visare. Chiar mi-au plăcut aceste locuri pe unde am fost în aceste zile, mi-am zis pentru a nu ştiu câta oară! Another day in paradise, una din sintagmele mele favorite, se pare că se întâmpla. Zile frumoase, în care am mers, am mers, am admirat, am visat şi seri pline de veselie, dar şi de oboseala plăcută a lucrului îndeplinit. Fără gânduri, fără apăsări, doar detaşare!

4 decembrie

Duminica, fiind ziua în care trebuia să ne rezervăm timp pentru drumul de întoarcere, organizatorul nostru Lucian, a planificat două trasee scurte cu plecare din staţiunea Băile Tuşnad. Şi aşa am ajuns şi pe aici! Primul traseu era una din cele şapte cele mai frumoase poteci tematice din România (http://eco-romania.ro/doc/brosura-7-poteci-final.pdf)  şi anume traseul triunghi roşu către Piatra Şoimilor. Până sus a fost ceva urcuş, uneori destul de solicitant, dar frumos pus în evidenţă, din loc în loc cu panouri care descriau flora, fauna şi alte particularităţi ale zonei.

Foto: Kya

În zona de stâncărie sunt câteva locuri de belvedere de unde staţiunea şi împrejurimile se pot vedea în toată splendoarea. După sedinţele foto de rigoare trebuie să ne întoarcem. Mai avem un mic drum de realizat şi vremea trece cu viteză.

Piatra Soimilor. Foto: Kya

Baile Tusnad. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Pe Piatra Soimilor. Foto: Adi P.

O parte din noi decide să plece pe punct roşu către Turnul Apor „cel mai simplu şi mai scurt traseu” aşa cum ne anunţă panourile răspândite prin staţiune. Pornim dinspre Dealul Ludmilla, convinşi că, de oriunde l-am aborda, acest traseu va fi prea simplu pentru noi. Din cauză că nu prea am găsit marcajul, iar cel care se mai vedea era foarte şters, am pornit mai mult după intuiţie. Nu ne-a ajutat prea mult timp, poteca era pierdută printre multe alte poteci croite pe acolo complet aiurea şi printre copacii tăiaţi fără niciun fel de noimă. Hmmm… turnul ăsta Apor, se cam juca cu noi. Nu i-am dat de cap traseului, după vreo oră în care pur şi simplu ne-am învârtit în cerc, în căutarea traseului corect, am decis să intrăm pe la izvoarele Apor şi Mikeş, cealaltă intrare. Aproape că nu ne venea să credem cum, după atâtea zile de umblat pe coclauri mult mai pustii, acum ne-am rătăcit chiar la marginea staţiunii fără să reuşim să dăm de acel Turn Apor, pe care îl simţeam foarte aproape, dar de neatins.

Din sensul celălalt am ajuns imediat la Turn.

Foto: Lucian B.

De acolo ne-am dat seama că la prima încercare am fost destul de aproape, dar nu am putut intui aceea bucăţică de traseu care mai rămăsese până la el. Este aproape incredibil, dar aşa ni s-a întâmplat. Dacă aş posta trackul GPS ar fi teribil de amuzant să vedeţi cât de mult ne-am rupt picioarele pe „cel mai scurs şi uşor traseu din zonă”. Dar şi aceste întâmplări fac farmecul drumurilor noastre uneori…

Cautatul Turn Apor. Foto: Kya

Obosiţi, mult mai obosiţi decât am fi preconizat, am devenit şi flămânzi şi Hanul Secuilor s-a nimerit la fix în drumul nostru. După o tochitură secuiască şi două beri cu lămâie mă declaram capabilă să suport lunga întoarcere către casă.

La Hanul Secuiesc. Foto: Kya

Nu a fost deloc uşor seara prin pasul Oituz şi apoi pe european până la Focşani, dar cu răbdare am ajuns cu bine şi cu tolba plină de impresii şi amintiri.

Am spus deja că mi-au plăcut mult acele locuri, aş mai vrea să le revăd, poate vara sau îmbrăcate în zăpadă. A fost o alegere inspirată pentru 1 Decembrie să vedem ţinutul secuiesc, deşi nu aş fi zis!

Voi incheia cu mesajul pe care l-am citit pe mai multe porti din zona, scris in doua limbi:

Vin, paine, pace! Foto: Kya


9 gânduri despre &8222;Palinka să fie, pentru că gulaş am găsit deja!&8221;

  1. O sa-ti spun un secret, care cred ca va desfiinta pofta 🙂 Gulasul de fasole in bol de paine era, de fapt, acea mancarica de fasole cu ceva costita prin ea. Deci, nimic despre care sa nu stim si noi 😉 Dar gulas sau mancare de fasole traditionala, cu ceapa rosie, tot delicios ramane!

  2. Ma numesc Rozalian Bondarescu si sunt specialist in limbi. Va informez ca s-a strecurat o mica eroare. Pe acele porti autorul nu a vrut sa scrie „vin, paine, pace” ci sa lase un mesaj.. un fel de SMS cu textul „vin maine. pace!”. Era incasatorul de teren.
    Pace!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s