Goticul ca lecţie de nemurire, coloane care se pierd spre cer, 9-10 nov. 2011

Plecată cu treburi prin zona Feleacului, mi-am zis să profit de ocazie şi să mai potolesc câţiva din piticii care îşi petrec timpul prin mintea mea, fiecare cu misiunea lui bine stabilită. De data aceasta a venit rândul piticilor responsabili de salina de la Turda şi de bisericile fortificate din Ardeal, două mari dorinţe ale mele, cărora eu speram că le-a venit rândul, în sfârşit.

Timp prea mult nu am la dispoziţie, ca de obicei, însă mi-am propus să-l folosesc cât mai eficient cu putinţă, astfel că am lăsat Clujul în urmă cu direcţia precisă spre Turda. Oraşul este în refacere de drumuri principale şi, după o întortocheată foială, am ajuns la salină, privind cu părere de rău la cetatea istorică pe care am ocolit-o cu grabă. Am aflat mai târziu că salina are două intrări, iar noi am ajuns la cea de la Durgău pentru că aşa ne-au îndrumat indicatoarele. Lucru care nu a fost foarte rău, pentru că, printre dealurile Turzii, să dai cu ochii de un soi de OZN prăbuşit este o adevărată surpriză. Stilul spaţial este păstrat şi în mină, decorarea fiind desprinsă parcă din Star Trek.

Programul pentru public începe de la ora 9, iar noi eram printre puţinii turişti interesaţi aşa de dimineaţă, lucru care mi s-a părut foarte convenabil, pentru că prefer să mă bucur în linişte de ceea ce vizitez. Mina este amenajată cu ceva fonduri europene, cu siguranţă astfel de amănunte se pot afla chiar de pe site-ul ei, însă eu nu de aceste chestii vreau să vorbesc, ci de faptul că totul a fost făcut extrem de bine, efectul este cu totul uimitor, pur şi simplu nu te poţi opri să nu faci ochii roată în permanenţă, cei care au realizat proiectul au fost specialişti şi nimic nu pare de prost gust, practic avem de-a face cu o îmbinare armonioasă între vechi şi modern. Semnele vechii îndeletniciri, mineritul, nu au fost îndepărtate, astfel că poţi zări inscripţii vechi în peretele de sare alături de inoxul lifturilor de sticlă, fără să te deranjeze, ci parcă pentru a se pune în valoare unele pe altele mult mai bine. Jocurile de lumini reci, de neon, în întunericul excavaţiilor crează umbre care aprind imaginaţia. Refuz să folosesc liftul şi cobor pe scările de lemn astfel încât să mă opresc la fiecare nivel să admir prima sala, sala Rudolf, cea mai mare, care conţine mai multe spaţii de recreere, sport, un mic amfiteatru şi chiar un carusel. De la o balustradă poţi privi în gol spre sala Maria Tereza. Distanţele sunt destul de mari pentru cei cu rău de înălţime.

Coborâm, tot pe scări, către sala Maria Tereza, unde este amenajat un lac pe care bărcile de agrement îşi aşteaptă clienţii. Îmi plac, aşa cum am spus, jocurile de neon în acel întuneric deplin pe care îl bănuiesc a fi în lipsa surselor de lumină.

Ne întoarcem în tunelul principal şi întâlnim mici săli în care există un crivac, o maşinărie cu care se extrăgea sarea şi apoi ajungem în partea superioară a sălii Iosif, numită şi Sala Ecourilor. Într-adevăr, ecoul vocilor se auzea din hăul întunecat de sub noi şi, ca de fiecare dată, auzul lui ne aruncă înapoi în timp, atunci când, copii fiind, râdeam fericiţi la întoarcerea sunetului strigătelor noastre.

Am continuat mersul prin tunelul Franz Iosif  şi, după câteva sute de metri, am ieşit în partea cealaltă, la Turda Nouă, dar maşina fiind lăsată la Durgău, am luat din nou traseul la picior şi destul de mulţumită, în final, am părăsit mina de sare de la Turda. Am mai adăugat o „piesă” la colecţia de amintiri din minele de sare şi piticul responsabil de salina de la Turda a plecat să zburde şi pe la alte minţi.

Ne urmăm drumul spre Mediaş. Cu o seară înainte am studiat o schiţă a bisericilor din această zonă şi cu mare tristeţe a trebuit să fac o selecţie dură asupra celor pe care mi le-am propus să le văd în ziua respectivă.

Din păcate, deşi selecţia a fost atentă, tot nu a fost realistă, propunându-mi mult mai mult decât era posibil. Dar atunci când goneam către Mediaş nu ştiam acest lucru, ci eram entuziasmată la gândul că voi vedea câte ceva din aceste bijuterii arhitectonice ale Ardealului. Frumoase locurile din Ţara Târnavelor… Am trecut rapid pe dealurile Târnăveniului, am trecut tangenţial, aş putea spune, pe la Mediaş, cu acelaşi regret ca şi la Turda pentru că las în urmă centrul istoric, şi am ajuns în Valea Viilor. Biserica evanghelică fortificată este chiar în buricul târgului, aşa cum au fost marea majoritate a acestor monumente pe care le-am vizitat. Ne învârteam în jurul zidurilor înalte, ca nişte motani, până când a venit un localnic pe o bicicletă şi ne-a întrebat pe cine căutăm. I-aş fi răspuns că noi căutăm umbrele celor care au pus temelia acestui loc, misterul secolelor care au trecut peste aceste pietre tocite de timp, însă m-am limitat la a răspunde politicos că dorim să vizităm locaşul. Au fost şanse mult mai mari ca să priceapă, dovadă că a umblat la porţile grele şi, plini de satisfacţie, ne-am văzut în curtea interioară, rotundă şi bine aparată de zidurile groase.

Biserica din Valea Viilor este pe lista monumentelor UNESCO, deşi cred că eu le-aş trece pe toate pe această listă, dacă aş putea. În ciuda frigului care îmi intra în oase, am amuşinat cu atenţie toate cotloanele unde ne era permis să intrăm. Era un loc atât de inedit pentru mine şi pereţii aceia groşi, turnul de observaţie, strugurii arşi de ger pe butucul de vie din curte exercitau o atracţie deosebită. Acolo, după acele ziduri, timpul s-a oprit în loc, nu aş putea vorbi de chiar de inerţie, pentru că secolele au lăsat urme serioase chiar şi în piatră, dar parcă nimic nu a evoluat de acum 705 ani de când a fost înălţată. Îngrijitorul, îmi spune cu resemnare, cu un accent puternic săsesc, că au mai rămas atât de puţini din cei asemeni lui în acea localitate, maxim şase persoane. Se pare că se duce o lume, o civilizaţiei a pietrei, a veşniciei, înlocuită de alta mult inferioară. Casele părăsite ale saşilor au fost ocupate de alte etnii, care împânzesc aceste sate, fiind foarte prezente pe străzi şi peste tot.

Ansamblul bisericii fortificate din Valea Viilor este caracteristic pentru tipul de fortificare a unei biserici preexistente, având amenajările cele mai complexe, cel mai bine organizate din localităţile de colonizare săsească din Transilvania, şi de un pitoresc remarcabil. Biserica gotică, menţionată documentar in 1414, a fost construită în secolul al XIV-lea pe locul unei biserici romanice. Era biserică-sală, cu turn pe vest, cor alungit şi absidă poligonală. Biserica avea tavan de lemn şi accese pe vest, sub şi nord şi era înconjurată de o incintă ovală. Între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, biserica a fost fortificată: deasupra navei a fost ridicată un nivel de apărare pe arcade şi contraforţi, accesele din sud şi nord au fost supraînălţate şi protejate cu norse, accesul spre vest a fost închis, turnul de vest a fost supraînălţat cu niveluri de apărare şi pază pe pază pe arcade şi contraforţi. Amenajările cele mai complexe au fost ridicate deasupra corului şi absidei: zidurile acestora au fost îngropate pentru a suporta turnul masiv cu trei niveluri de apărare de cărămidă şi un nivel deschis, pe arcade şi contraforţi; acoperişul piramidal este întrerupt de nivelul al cincilea, de pază. Tavanul navei a fost înlocuit cu o boltă în reţea, iar în cor a fost săpată o fântână. Incinta ovală a fost înălţată şi înzestrată cu drum de strajă pe arcade şi guri de tragere, iar spre est, sud şi nord, au fost construite turnuri, în vreme ce spre vest a fost construit un turn de poartă.

Pornim mai determinaţi către Moşna, să vedem mai mult, alte şi alte astfel de mici cetăţi. Nu vreau să ţin cont de faptul că am trecut de jumătatea zilei, că se înserează mult mai rapid şi că frigul îi alungă cam pe toţi în casele lor.

Puteţi spune că nu era timpul potrivit pentru o astfel de excursie, că vara poţi cutreiera mai în voie, însă nu am regretat nicio clipă decizia de a merge în noiembrie pe aici, mi-a părut rău doar că nu am putut să văd mai mult şi că multe localităţi nu mai erau pregătite să primească turişti la acea vreme.

Am ajuns şi la Moşna, trecând iar prin Mediaş şi apoi pe drumul spre Agnita. Aici, în centrul satului, biserica fortificată ne aştepta cu zidurile ei impunătoare. Am dat puţin roată până să găsim o intrare destul de micuţă spre curtea interioară. Pustiu, foarte pustiu, nici ţipenie de om în curtea destul de erodată de trecerea timpului. Apoi, când am încercat să mai trecem de un portal, ne-am dat seama că peste tot sunt schele şi că se auzeau glasuri de muncitori. Nu am mai înaintat pentru că am bănuit că numai de noi nu aveau ei chef pe acolo şi că, oricum, fiind lucrări de renovare, nici nu cred că era indicat să umblăm brambura pe un şantier. Am luat ceva imagini şi am plecat cu părere de rău că nu am văzut mai mult. Se pare că această biserică se mândreşte cu o piesă foarte valoroasă, un tabernacol realizat de un maestru renumit al vremii, Andreas Lapicida.

În secolul al XIV-lea a fost construită o basilică gotică, transformată la sfârşitul secolul al XV-lea şi începutul celui următor, de meşterul Andreas Lapicida, în biserică hală. Aceasta se asemănă cu biserica din Cristian, reconstruită anterior de acelaşi meşter. În interiorul lăcaşului impreionează cele patru perechi de coloane dintre nave, bolţile cu nervuri, elementele de sculptură în piatră, precum şi mobilierul pictat din epoca barocului. Corul a fost prevăzut cu un nivel fortificat, iar intrarile de sud şi de nord sunt apărate de turnuri cu metereze. Incinta, aproximativ rectagulară, include numeroase elemente de apărare.

Odată cu creşterea pericolului otoman, fortificarea bisericilor devenise o necesitate. Deşi prioritate au avut elementele de apărare, satele bogate nu au neglijat nici latura estetică. Era o mândrie pentru comunitate dacă angajau un meşter renumit pentru împodobirea bisericii sale. Edificiul de cult din Moşna este foarte bogat în lucrări de sculptură în piatră. Amvonul, portalul sacristiei, o strană şi un tabernacol, toate realizate de Andreas Lapicida, constitue adevărate capodopere ale artei goticului târziu transilvănean.

Cu ceva regrete am plecat către Agnita, deşi destinaţie principală ar fi fost Biertan. Am gândit eu că nu mai are rost să mă întorc în drumul spre Sighişoara, mai bine să cobor către Agnita şi de acolo să urc din nou la Biertan. Astfel, deşi ocoleam ceva, aş fi văzut şi alte locuri. Însă, al un moment dat se face o bifurcaţie şi un indicator ne arată că putem să facem o scurtătură către Biertan.  Alois mă întreabă dacă să mergem pe acolo. Fără să stau nicio clipă pe gânduri am luat-o pe acel drum de pământ care şerpuia printre dealuri. Sunt un bun copilot, atent, dar neprevăzător. Deşi era ca vai de capul lui, îngust, sinuos şi neasfaltat, am amintiri frumoase din acea zonă destul de necutreierată. Mi-a plăcut cum am plutit pe marea de ruginiu, galben şi fire de verde. Vegetaţia era peste tot şi totul îţi amintea, dacă ai fi putut uita, cât de frumoasă este toamna românească. Am ajuns la Biertan, o localitate mare, înstărită, unde, ca un deja vu, în centrul satului,  se afla uşor înălţată biserica fortificată. În zidul cetăţii lipită o pensiune renovată sclipea de la distanţă în contrast cu zidurile întunecate ale cetăţii ţărăneşti. Existenţa pensiunii nu era rea, însă vecinătatea ei atât de intimă cu zidurile cetăţii nu era de natură să mă încânte prea tare. Dar poate aşa era şi pe vremuri pe acolo, cine ştie? vreun han gata să-şi primească oaspeţii obosiţi. Partea bună a fost că totul era dichisit astfel încât să nu strice specificul locului şi să se integreze oarecum firesc în peisaj. E de apreciat acest lucru.

La Biertan, am întâlnit o situaţie nouă. La poarta cetăţii era un anunţ prin care turiştii erau puşi în temă că biserica nu mai poate fi vizitată până în primăvară. Oups! Pe asta încă nu o ştiam. Ne scărpinăm puţin şi decidem să dăm o roată în jurul zidurilor, să o admirăm măcar în exterior. Mi-a plăcut foarte mult şi cu cât am admirat-o mai tare cu atât ne-am dorit să aflăm cum este şi în interior. Are mai multe ziduri de apărare, turnuri, creneluri şi totul este aşezat ca nişte foi de ceapă menite să protejeze ceea ce aveau mai sfânt aceşti locuitori: credinţa, reprezentată în mod concret de spaţiul oferit de biserică. Ştiau că dacă clădirea bisericii ar cădea în mâna necredincioşilor, a musulmanilor, atunci ei ar dispărea cu siguranţă.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din Biertan aparţine tipului de fortificare cu amenajări defensive amplasate pe biserică şi incintă, fiind una din cele mai mari şi mai cunoscute biserici forticate din Transilvania. Este o biserică-hală gotic târziu, cu trei nave, cor cu absidă poligonală, sacristie şi nivel de apărare, fiind ultima biserică hală construită în ţară. Păstreză remarcabile piese de sculptură, pictură şi mobilier gotic târziu, cu influenţe de Renaştere (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea): portalul vestic, portalul sacristiei cu uşa intarsiată şi mecanismul de închidere al acesteia, amvonul, sculptat de Ulrich din Braşov, altarul poliptic, stranele. Fortificaţia, cu două incinte concentrice şi o a treia parţială, cu şapte turnuri şi două bastioane, există în nucleu la 1468, fiind extinsă în secolul al XVI. În incinta anterioară, parţial demolată, sunt de remarcat turnul sudic, care are la parter fosta capelă catolică, cu picturi murale din secolul al XVI-lea, turnul vestic – fostă primărie, turnul nord-estic, azi lapidariu şi care adăposteşte remarcabile lespezi funerare din secolele XVI-XVII.

Plecăm către Saschiz, următorul reper de pe lista mea. Am observat că, deşi nu zăboveam prea mult, totuşi timpul trecea prea repede şi mai aveam multe localităţi pe listă. Cu părere de rău a trebuit să mai tai căteva din ele recunoscând că dacă aş opri la ele sigur, la acea oră nu ar mai fi nimeni dispus să ne deschidă să le vizităm.

Saschiz, de asemenea, este o localitate mare, unde multe din case au fost renovate, lucru destul de rar aş spune eu, în localităţile în cea mai mare parte părăsite de populaţia săsească. De aici nu am multe amintiri, decât faptul că nu am găsit pe nimeni căruia să ne adresăm. Se vedea că biserica a fost renovată, însă turnul cel mare, nu, poate şi din cauza faptului că avea o crăpătură serioasă pe lungime, ceea ce ar fi presupus lucrări mult mai ample de restaurare.

Ştiam că Rupea, Homorod, Feldioara şi ce mai aveam eu în cap nu mai erau posibil de vizitat, cel puţin de data aceasta, şi am propus ca ultima biserică pe acea zi să fie cea de la Viscri. Deja se înnopta şi trebuia să ne gândim pe unde să rămânem până a doua zi.

Habar nu aveam la ce să mă aştept de la această localitate, atât de celebră peste noapte, după ce prinţul Charles şi-a îndreptat atenţia asupra ei. După Biertan şi Saschiz, mă gândeam că voi găsi ceva asemănător, mai ales că în zonă oamenii par destul de înstăriţi.

Ajungem la Buneşti, care este pe drumul care leagă Sighişoara de Braşov şi un indicator ne abate de la acest drum către Viscri. Curiozitatea este mult mai mare şi pornim pe înserat pe un drum tare prăpădit cu urme de asfalt alternând cu pietriş. Dealuri şi dealuri şi nici urmă de vreo localitate. Pare foarte pustiu pe aici. Mi-a plăcut foarte mult vâscul din copacii aproape desfrunziţi: întotdeauna vâscul din copaci îmi place mult mai mult decât cel folosit prin case pentru Sărbătorile de iarnă. Vălătucii rotunzi din copacii dau un aer atât de interesant, încât o alee cu copaci cu vâsc devine irezistibilă pentru mine.

Aproape fără să ne dăm seama, ieşim din secolul XXI şi suntem cel mult prin secolul XIX. Nişte săteni trec alene pe mijlocul uliţei (se uită destul de curioşi la maşina noastră), iar noi mergem cu atentie pe un drum lat, pietruit, care nu a văzut niciodată asfalt.

Totuşi avem nişte indicatoare spre cetate, nişte pensiuni şi o atmosferă de sat vechi ardelenesc. Casele sunt modeste, aici lumea nu pare prea bogată, din contră. Recunosc că sunt destul de uimită: cum o fi ajuns prinţul Charles aici, tot pe drumul acela de căruţă sau a fost adus direct pe calea aerului? Ce-o fi zis el de acest sat într-adevăr rupt de civilizaţie? Se pare că dorinţa lui este tocmai ca totul să se păstreze intact, pentru că este o mărturie vie a satului autentic românesc, deşi, aruncând o privire pe Wikipedia, aflu că este populat majoritar de ţigani (lucru care nu mă miră prea tare) şi foarte puţini români şi saşi.

Urcăm până la cetate. Mă mir că suntem întâmpinaţi de un câine vesel şi cerşetor, care ţâşneşte pe poarta bisericii, iar în curte de un cârd agitat de curcani, curci etc. Sincer, nu mă aşteptam nici măcar ei să mai fie prin preajmă la ora aceea.

Urcăm o alee cu trepte până la biserică însoţiţi doar de câinele clar interesat de ceva de mâncare. Proastă socoteală şi-a făcut.

Biserica fortificată de la Viscri nu este poate cea mai impresionantă ca mărime sau arhitectură, însă mie mi s-a părut cea mai frumoasă. O atmosferă romantică perfectă, locul unde ai fi putut să visezi ore în şir sau să faci un legământ pe viaţă. Ne-am mulţumit să-i dăm roată pe afară, să răscolim frunzele de pe poteca îngustă, să stricăm liniştea unui stol imens de vrăbii care se cuibăreau în prunii rămaşi neculeşi din curte. Fiind amplasată pe o colină putea privi aşezarea ancestrală de la poale. Din nou zidurile vechi au oprit timpul în loc pentru mine. Parcă vedeam umbrele celor ce au fost proiectate pe ele ca într-un poem. Merită un drum până la Viscri, dar fără forfota din sezonul turistic, atunci când ai timp să te bucuri în tihnă de liniştea acestor locuri uimitoare.

Plecăm cu noaptea pe urmele noastre. La ieşire din sat, parcă special ca să ne aducă aminte de lumea atemporală în care am fost pentru puţin timp, suntem blocaţi la intrare pe un pod de o turmă de vite care se întoarce de la păşunat. Tehnica a dat înapoi în faţa tradiţiei şi am aşteptat răbdători până a trecut şi ultimul animal ca să putem pleca. Nu am încercat să ne opunem rostului acestor locuri şi nici să-l deranjăm.

Nu ne mai rămâne timp decât să ne îndreptăm spre Prejmer, locul unde aranjasem deja de cazare, la Pensiunea Silvia. Am găsit-o pe Internet, din nu prea multele oferte convenabile şi, abordat telefonic, proprietarul a fost de acord să rămânem acolo. Nu am regretat alegerea, a fost o cameră foarte bună şi curată, la un preţ rezonabil. Am căzut laţi de oboseală şi la câte am făcut în acea zi nici nu este se mirare.

*

Soarele bate în geamul camerei. Este doar o iluzie pentru că afară este mai frig decât ieri. Un vânt tăios trece parcă prin haine şi mâinile îţi îngheaţă instantaneu. Înainte de a ne lua rămas bun de la aceste locuri, mai avem două popasuri de făcut, deci întoarcem maşina şi ajungem în faţa cetăţii de la Hărman cam pe la 9.30. Nu prea a fost inspirată graba pentru că îngrijitorul nu a fost deloc bucuros să ne vadă, programul pentru public începând pe la ora 10. Nu ştiam acest lucru, ne-am simţit puţin vinovaţi şi ne-am retras în maşină până s-a pregătit să ne primească. Totuşi, ne-a deschis şi am intrat în curtea interioară a bisericii. Am fi vrut să urcăm treptele de lemn care îţi asigurau accesul la zidurile de apărare, însă peste tot erau mici semne care îţi blocau trecerea. Biserica este renovată, o operaţiune care dura de ceva vreme şi se pare că nu era încă terminată, şi, ca şi celelalte, deţine piese de cult valoroase.

La ieşire, la întrebările noastre, ni s-a explicat în câteva cuvinte cum au apărut aceste biserici pe teritoriul românesc, care era rolul lor, pentru că acolo nu se trăia în mod firesc, ci serveau doar ca punct de retragere al comunităţii ţărăneşti în vremuri de restrişte, fiind un loc unde îşi ţineau proviziile necesare pentru a rezista în cazul atacurilor armatelor otomane. Dacă nu ar fi fost atât de reale aceste ziduri, gândul la vremurile acelea atât de dure, de crude, în care viaţa era cu adevărat o luptă pentru supravieţuire, îmi pare mai mult ficţiune.

Puternica cetate ţărănească din Hărman, a fost construită în jurul basilicii menţionate pentru prima dată în documentul regal din 1240, prin care mai multe biserici din Ţara Bârsei şi domeniilor erau conferite ordinului călugărilor cistercieni.

Basilica romană trinavată, dedicată Sfântului Nicolae, păstrează absida semicirculară şi ferestrele originare cu urme de picturi murale vizibile la exterior. Sub influenţa arhitecturii gotice de factură cisterciană, în partea superioară a pereţilor navei centrale au fost practicate ferestre polilobe, iar corul pătrat a fost flancat de capele rectangulare. Capela sudică, astăzi lapidariu, păstrează bolta semicilindrică, în timp ce în interiorul capelei de nord, transformată în sacristie şi acoperită cu o boltă în plasă în jurul anului 1500, se află mai multe console figurative şi piscina petru obiecte liturgice.

Turnul clopotniţă de pe latura de vest a fost construit a fost construit în secolul al XIV-lea. Incinta inelară a cetăţii din jurul bisericii a fost întărită în secolul al XV-lea cu turnuri prismatice care dau ansamblului expresia volumetrică specifică cetăţilor medievale, amenajările defensive incluzând un şanţ inundabil şi un zwinger pe sud-est. La interiorul zidului de incintă, cămările de provizii au fost dispuse perimetral pe două niveluri şi, ca particularitate, deasupra navei laterale de sud a basilicei.

La parterul turnului de est al cetăţii se păstreză capela funerară din secolul al XIV-lea, ce adăposteşte valoroase picturi murale în stil gotic târziu, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea. Frescele, alcătuind unul din puţinele ansambluri medievale păstrate integral în Transilvania, ilustrează trei teme iconografice majore: Judecata de Apoi, Răstignirea şi Glorificarea Sfintei Fecioare Maria.

Lăsăm în urmă Hărman şi ne întoarcem la Prejmer. Custodele acestui loc, o doamnă destul de suprinsă că batem la poarta imensă a bisericii, ne deschide şi ne lasă să umblăm prin curtea interioară şi prin biserică. Ne explică, că, din punctul ei de vedere, ar trebui ca preotul să închidă biserica pentru turişti în această perioadă a anului, pentru că nu se mai justifică acest lucru, venind din ce în ce mai puţini în vizită. Şi la Hărman şi la Prejmer, cei care aveau grijă de cetatea ţărănească, locuiau chiar în incinta ei, ceea ce mi se pare foarte interesant. Este clar că nu e un loc tocmai obişnuit de a-ţi face căminul.

Cetatea de la Prejmer este cea mai mare din toate cele pe care le-am văzut. Nu pot spune acest lucru cu precizie, însă asta a fost impresia de ordin vizual pe care mi-a lăsat-o. Curtea, mult mai mare, era împrejmuită de aceleaşi ziduri în care existau ca alveolele de fagure, multe cămăruţe, ca nişte chilii. De fapt prin unele din acele uşiţe se ajungea către partea dinspre exterior a zidurilor, prin culoare care formează un adevărat labirint în care puteai circula de-a lungul zidurilor sau urca şi coborâ niveluri. Rostul era simplu: se asigura o mare libertate de mişcare pentru cei care avea rolul de apăra aceste ziduri. Sub protecţia lor te puteai mişca în voie de colo-colo, cărând, ajutând sau luptând.  Acum, într-o parte din aceste încăperi, erau amenajate mici expoziţii cu obiecte din casele ţărăneşti săseşti, o sală de clasă, ateliere cu unelte de fierărie, agricultură, creşterea vitelor etc. S-a încercat alcătuirea unui tablou cât mai complet al societăţii din acele vremuri.

Am intrat şi în biserică şi am admirat acelaşi stil gotic târziu care mie îmi place în mod deosebit la un locaş de cult, nu am cunoştinţe deosebite de arhitectură, însă este un stil care impune prin graţia arcadelor şi prin coloanele care par să ducă direct spre cer. Biserica are un altar de tip triptic, considerat cea mai veche piesă din ţară.

Această cetate este unul din cele mai importante monumente istorice medievale din Transilvania.

Ridicare Bisericii Sfintei Cruci a fost începută de Ordinul Cavalerilor Teutoni în anul 1218, construcţia având la bază un plan în formă de cruce greacă cu abside încheiate poligonal.

După alungarea ordinului de către regele ungar Andrei al II-lea, înălţarea bisericii a fost continuată în stilul goticului timpuriu burgund, un stil arhitectural pe care călugării cistercieni l-au introdus în Transilvania în secolul al XIII-lea. În 1240 comunitatea din Prejmer a trecut sub patronajul abaţiei cisterciene din Cârţa. Pătratele absidelor mai păstrează tipicul mod de boltire sexpartit, la fel cum şi consolele bolţii, arhivoltele ogivale, ferestrele ogivale geminate precum şi ferestrele rotunde („oculi”) prezintă forme tipice pentru goticul cistercian.

Adevăraţii constructori ai acestei cetăţi bisericeşti în totalitatea ei sunt ţăranii şi meseriaşii saşi, stabiliţi în acele timpuri şi în Ţara Bârsei, parte integrantă a Transilvaniei. Aici, la marginea estică a teritoriului acordat coloniştilor saşi, locuitorii comunei Prejmer au fost permanent expuşi năvălitorilor. Începând cu anul 1421, după prima invazie a turcilor în Transilvania, s-a început consolidarea fortificaţiilor cetăţii Prejmer.

Toate aceste biserici evanghelice sunt funcţionale, la fiecare sfârşit de săptămână comunitatea săsească, atât cât a mai rămas, îşi ţine slujbele. Bisericile sunt proprietatea privată a acestei comunităţi şi, prin urmare, sunt îngrijite şi renovate în cea mai mare parte din fonduri private. Dacă administraţia locală a câştigat vreun proiect atunci această refacere se desfăşoară mai bine şi mai chiar mai repede. Statul nu se implică prea mult în reabilitatea lor.

Au fost nişte ore magice cele petrecute în preajma unor astfel de minuni. Aici am avut cel mai intens senzaţia că oamenii au învins timpul. Zidurile mâncate de vreme au rămas de sute de ani semeţe şi privind către cer. Nu vorbim de ruine, ci de construcţii vechi, care se încăpăţânează să dăinuiască. Lemnul, fierul şi piatra sunt vechi, dar îşi duc la capăt menirea. Este o lecţie de dârzenie, iar cei care le-au ridicat au fost la fel fel de puternici ca şi materialele pe care le-au folosit, şi de mult dispăruţi, prezenţa lor se simte peste tot printre zidurile cetăţilor.

Sper să revin şi să văd mult mai multe din aceste cetăţi, deşi atunci când am aflat că sunt peste 500, planul meu s-a clătinat considerabil. Îţi trebuie mult timp să le treci în revistă şi, un aspect important, şi ceva bani, pentru că peste tot am plătit intrarea, chiar dacă nu am văzut niciun bilet în schimb. Mi-ar plăcea să revin la vară într-o tură cu bicicleta, pentru că sunt foarte apropiate unele de altele şi aşa m-aş bucura mai mult de frumuseţea acestor locuri. Dar toate sunt planuri şi cine mai ştie ce va fi până atunci… Important este că acum am trecut pe acolo, nimic din ceea ce am văzut nu m-a dezamăgit, din contră, interesul pentru aceste locuri parcă este mai mare, aş dori să descopăr frumuseţea care se ascunde după fiecare din acele ziduri groase, de poveste.

Fotografiile care însoţesc această povestire le puteţi găsi aici

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Goticul ca lecţie de nemurire, coloane care se pierd spre cer, 9-10 nov. 2011&8221;

  1. Am citit in ultimul an cateva astfel de reportaje despre cetatile fortificate si am tras evidenta concluzie ca lipsa unei organizari si a preocuparii autoritatilor este… desavarsita. Una dintre relatari spunea ceva despre o biserica in care se putea intra fara nici o problema dovada ca erau porci inauntru…

    Fara legatura, sau poate cu o prea mare legatura, manastirile si bisericile ortodoxe nu duc lipsa de fonduri (de STAT), de circuite turistice, de investitii etc. in contrast cu aceste locuri ce inca respira istorie sub plapuma grea a indolentei…

    E pacat, e mare pacat! Ma gandesc si la bietii sasi, nu stiu de ce… Poate pentru ca au facut ceva si n-au avut pentru cine. Noi romanii am cam dat chirpiciului valoare si prima apa il inmoaie…

  2. Foarte frumos reportajul, am rams cu certituinea ca trebuie musai sa vizitez aceste locuri pitoresti. O saptamina faina.

  3. Pai, daca tot ziceai ceva de bicicleta, poate facem o tura frumoasa la primavara…de pasti de exemplu :). M-am uitat si in 2012 avem asa:
    calendar ortodox: 15 aprilie; calendar catolic: 8 aprilie. E inca extrasezon dar o sa fie inceput de primavara :). Contrastant cu toamna tarzie de acum

  4. In principiu, imi suna bine orice reintoarcere in acele locuri. Ceva asemanator discutam si cu Claudia pe FB.

  5. Foarte frumos jurnal. Bisericile fortificate din Ardeal sunt o minunatie si subscriu la comentariul Claudiei, lipsa preocuparii din partea autoritatilor pentru conservarea lor este de neinteles! Si tind sa cred ca nici faptul ca au trecut in lista monumentelor UNESCO nu ajuta prea mult, in sensul asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s