Maramureş, magia lemnului, 14 mai 2011

Pentru cel căruia îi plac călătoriile, o nouă plecare nu poate însemna decât un prilej de bucurie. Poate de aceea am aşteptat cu nerăbdare drumul lung pe care îl aveam de făcut până la Baia Mare. O zi de mers în maşină nu înseamnă puţin lucru dacă pleci din Brăila, însă eu fremătam când mă gândeam câte voi vedea de-a lungul drumului, câte ore voi putea să casc gura pe geam, deci toată oboseala se va transforma în plăcere. De ani de zile de când colind în orice direcţie mi se oferă prilejul, am tras concluzia că nu s-a inventat drum suficient de lung care să mă facă să satur de mers. Însă am observat că dacă duc lipsă de timp sau de bani, aceste elemente pot scurta considerabil lungimea drumurilor pe care mi le propun.

Până la Suceava totul a fost deja vu, pentru că în diverse rânduri, cu diverse ocazii, am mai ajuns prin aceste locuri. De la Suceava a început partea inedită, am trecut prin pasul Rotunda si apoi prin Borşa spre Baia Mare. Drumul a fost superb, pur şi simplu am văzut nişte locuri de vis, însă şoseaua arata ca după bombardament. Dacă vreţi să treceţi pe acolo e bine să vă gândiţi de două ori înainte a lua a această hotărâre. Noi, în final, ne-am considerat câştigaţi pentru că am văzut în toată splendoarea lor şiruri întregi de munţi şi i-am străbătut dintr-o parte în alta. Mi-am promis că voi reveni acolo, dar să-i bat cu piciorul şi să-i admir mai pe îndelete. Deocamdată ţinta noastră era Maramureşul şi ne grăbeam acolo.

Zilele petrecute la Baia Mare au fost frumoase, pline de concluzii, însă trebuie să recunosc că o aşteptam pe ultima, care ne promitea o excursie în minunatele şi necunoscutele pentru mine, ţări ale Maramureşului şi Oaşului. Deşi am avut un ghid foarte priceput şi bun cunoscător al ţinuturilor, tot nu am reţinut care este graniţa firavă între cele două, care oricum nu se evidenţiază decât pentru cei care ştiu în amănunt cum stau lucrurile pe acolo.

Când ajungi în această parte a ţării te frapează localităţile cu case extrem de mari şi care ţin cu tot dinadinsul să impresioneze. Oamenii de aici parcă sunt într-o permanentă întrecere între ei şi, împreună, cu restul lumii. Casele, care de care sunt mai mari, mai înalte sau construite cu materiale de construcţie scumpe. Ni  se spune că aici oamenii „suferă” de nelcoşag, aşa numesc ei mândria cu care sunt caracterizaţi şi care îi motivează să fie mai cu moţ unii faţă de alţii. Trecând prin Negreşti aflăm că este un fel de capitală neoficială a Oaşului. Oşenii se disting prin faptul că au un port popular deosebit de frumos, iar ca o picanterie, suntem informaţi că sunt oameni iuţi la mânie, care nu terminau o petrecere fără scandal şi chiar bătăi în toată regula, folclorul lor fiind presărat cu trimiteri la cuţitele cu care se mai crestau în timpul chefurilor. Cuţitele erau special realizate cu lama scurtă, un fel de brişcă, astfel încât să nu omoare, ci doar să dea culoare, la propriu, dar şi la figurat, distracţiilor ca băieţii. În rest, se vede de la mare distanţă că sunt foarte gospodari şi că le place munca, locuinţele lor, pe lângă faptul că sunt opulente, sunt şi foarte bine administrate, curţile fiind pline de tot felul de acareturi.

Câtu-i Maramureşul,

Nu-i hore ca şuerul,

Nici fecior ca şi mândrul.

Din paşi bate cătuneşte,

Clopu-l poartă boiereşte,

Cine-l vede-l şi iubeşte;

Dară să nu-l iubesc eu,

Că m-ar bate Dumnezeu!

Că-i frumos ca o catană,

La faţă-i ca o icoană,

Clopuţu-i e nşinurat

De bumbuşte ’ncunjurat

Bumbuştele-s de argint,

Şinorul e împletit,

Ca la tist din reghemânt.

Deosebit este şi clincerul pe care îl mai găsim din când în când în faţa casei şi este un fel de ciot de copac care, pe ramuri în loc de frunze, are oale şi crătiţi de diferite mărimi şi culori. Cu cât sunt mai multe astfel de obiecte atârnate, cu atât familia este mai înstărită, spune obiceiul. Sigur că acum sunt alte criterii de măsurat bunăstarea, vezi etajele la casă, maşina scumpă din curte, însă unii n-au renunţat la clincer.

Nimica nu strică omul,

Numai mândrele şi somnul.

Casele acestea nu mai arată demult specificul acestei zone, însă, din fericire, din când în când, se mai zăreşte de după nişte vile mari, câte o căsuţă care ştii că este autentică şi te întrebi, cu părere de rău, oare câte zile o mai avea până va fi înlocuită cu una mare şi „modernă”. Cu toate acestea, pentru mine, călătorul venit din cu totul altă zonă a ţării, chiar şi aşa cu tradiţia pierdută pe zi ce trece, Maramureşul şi Oaşul sunt fascinante.

Cu ochii în toate părţile, ne apropiem de primul obiectiv al excursiei: Cimitirul vesel de la Săpânţa. Ştiam că nu are cum să lipsească din planul acelei zile şi abia aşteptam să-l văd pentru că era o dorinţă mai veche de-a mea. Biserica din curtea cimitirului era în renovare, însă celebrele cruci pictate cu albastru de Săpânţa ne aşteptau să ne dezvăluie amănunte din vieţile ironizate din plin ale săpânţenilor răposaţi. Şi, tot aici în Săpânţa, am avut ocazia să vedem un interior de casă autentic. Primăriţa din localitate a avut marea amabilitate să ne arate odaia mare, unde am văzut ce are mai de preţ un localnic: ţesăturile de casă, oalele şi farfuriile colorate şi poziţionate sus pe nişte poliţe, şi, desigur, icoanele, vechi, pictate manual, pe sticlă. În această odaie nu intră chiar oricine, însă gazda ne-a arătat şi invitat în camerele din minipensiunea ei care îşi aşteptau oaspeţii de oriunde.

Două sunt elementele tari ale cimitirului: unul este mormântul meşterului care a realizat primul astfel de cruci „haioase”, Stan Ion Pătraş, şi al doilea este al unui sătean care are cel mai mediatizat mesaj de pe acolo:

Sub această cruce grea 
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi cetea ea
Voi care treceţi pa aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Iarăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Stai aicea dragă soacră-mea.

La Săpânţa trebuie vizitată şi mănăstirea Săpânţa-Peri, care este încă în contrucţie, dar într-un stadiu al lucrărilor foarte avansat. Ce are deosebit acestă mănăstire? Pe lângă faptul că are clădirile construite cu puternic specific local, complet din lemn, biserica este cea mai înaltă construcţie de lemn din lume (78 m). Totul a fost reconstruit abia acum în urma unui incediu care datează din 1703.

Biserica este deosebită nu prin decoraţiuni, ci prin modul de construire, în întregime din lemn, cu îmbinări gură de lup, care fac bucăţile de lemn să nu se mai desfacă niciodată. În rest, e simplă şi micuţă în interior. Are scări exterioare şi diverse balcoane de unde se poate vedea pădurea care o înconjoară.

Codrule, frunză rotundă,

Pice bruma, nu te-ajungă,

Codrule, frunzuţă lată,

Pice bruma, nu te bată,

Că mi-ai fost mamă şi tată.

Ne îndreptăm către Sighetu-Marmaţiei. Destinaţia noastră este Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, un loc tulburător, pe care nu mi-aş fi dorit să-l văd, dar pe care, noi românii, trebuie să-l cunoaştem poate şi ca să ne explicăm de ce se întâmplă ce se întâmplă cu noi acum, ca societate, şi de ce etica şi valorile ni s-au distrus, cred eu, ireversibil sub unele aspecte.

Despre acest loc sunt multe spus, însă tăcerea clădirii care a înghiţit atât de multă suferinţă mă cutremură şi acum. Aici a fost îngropată cea mai mare parte a oamenilor noştri valoroşi, care au făcut cinste neamului. Au fost înlocuiţi cu nulităţi comuniste, cu uzurpatori de inteligenţă, morală şi spirit viu. Cu oameni pentru care nimic nu părea prea mult în luptă de a distruge tot ce a avut mai bun această naţie. După ce vezi ce a înghiţit lacomă închisoarea de la Sighet îţi dai seama de ce acest popor nu se mai poate vindeca, rămas ca un copac fără rădăcini. Am trecut prin celulele martore ale ororilor şi am plâns: câteva lacrimi pe faţă, însă în suflet, răuri. Oceane nu vor fi ajuns să şteargă răul făcut.

De-ar da bunul Dumnezeu,

Să fie pe gândul meu,

Să fie codrul birău

Şi frunzuca birăiţă,

Nar mai fi robi în temniţă

Nici cealăi mulţi pe uliţă.

La Sighet mai este ceva care merită vizitat: Muzeul Satului Maramureşan. Muzeul care 30 de gospodării datând din perioada sec. XVI-XVII. Pe lângă case reconstruite în cadrul muzeului, aici au mai fost relocate şi anexele gospodăreşti, împreună cu instalaţiile aferente acestora (grajduri, garduri, fântâni, piue, războaie de ţesut, prese de ulei, căruţe), toate realizate din material lemnos.

Pentru cei care trec pe aici e bine să ştie să-şi aloce timp suficient pentru a vizita toate casele pe îndelete pentru că merită. Am avut o zi frumoasă cu mult soare şi căsuţele vechi de lemn, cu porţile acelea monumentale erau aşezate pe pajişti pline de păpădii şi floricele sălbatice, încât aş fi rămas mult mai mult pe acolo. Poate a fost şi o dorinţă de purificare după contactul cu răul şi suferinţa pe care tocmai le simţisem.

Am făcut cunoştinţă cu directorul muzeului. Există o metodă sigură ca să ştii dacă un om este îndrăgostit de profesia pe care o are: poate vorbi la infinit fără să mai aibă noţiunea timpul despre ocupaţie lui. Aşa ştii că meseria se transformă în pasiune şi ştii că aceşti oameni sunt fericiţi. Unul dintre ei este acest director de care vă vorbesc. Cu greu a fost de acord să mergem printre case fără să ne destănuiască din secretele lor şi din planurile lui de viitor. Porţile maramureşene au fost vedetele acestui muzeu, dar aş fi nedreaptă să nu afirm că este tot o bijuterie în aer liber. Şi ce este mai tare este că aici, la acest muzeu, se poate obţine şi cazare la căsuţe turistice, că să rămâi în acest decor însorit şi liniştit atât cât doreşti.

De aici am plecat către mănăstirea Bârsana, fără să ratăm o oprire în localitatea Bârsana, la casa atelier a meşterului Toader Bârsan, se pare că unul dintre ultimii mohicani producători de porţi autentice maramureşene.

M-am pierdut prin curtea mare în care meşterii lucrau de zor la cioplitul porţilor. Am intrat foarte uşor în vorbă cu ei, oamenii erau obişnuiţi cu gură-cască aşa ca noi, care să opreau nu neaparat să cumpere, ci doar să privească. Oricum de cumpărat este ceva mai greu, trebuie să ai ceva bani la teşcherea, nu numai pentru vreo poartă, ci chiar şi pentru alte obiecte de tot felul cioplite din lemn. Oamenii din curte, abia apoi am aflat că nu sunt doar angajaţi, ci chiar cei doi băieţi, licenţiaţi în matematică şi teologie, pun mâna şi susţin meşteşugul şi, la urma-urmei, afacerea familiei.

Aş fi rămas doar cu privitul, dacă unul din oameni nu m-ar fi întrebat simplu, dacă nu vreau să încerc să vad cum este să ciopleşti o poartă în lemnul dur de stejar. Şi aşa m-am trezit cu dalta şi ciocanul în propriile mele mâini şi acum ştiu că o poartă care va poposi în Iaşi are câteva cioplituri realizate de mine. Nu pot să vă spun cât am fost de mândră şi de emoţionată de ispravă şi cu câtă conştiinciozitate am încercat să mă achit de sarcină. Şi acum mă simt mândră şi mi-am zis că este o meserie frumoasă să încrustezi în lemn simboluri. Oamenii au râs când le-am spus că dacă au nevoie de două mâini muncitoare nu cer mult, doar ceva mâncare, un loc de adăpost, iar sâmbăta şi duminica liber să umblu pe dealurile care înconjoară Bârsana.

Încântată de tot ce am văzut până acum, am ajuns şi la mănăstirea Bârsana. Aşa cum am spus acestor oameni mândri la plac spaţiile mari, casele mari, porţile mari, totul trebuie să fie mare şi fălos. Aşa este şi superba mănăstire Bârsana. O curte imensă, străjuită de o poartă mare, cu clădiri din lemn. Locul este liniştit aşa cum îi stă bine şi turistul calcă cu sfială întorcând capul în toate direcţiile spre construcţiile specific maramureşene. Biserica se aseamană destul de bine cu cea de la Săpânţa-Peri şi din balcoanele ei, am tras în plămâni aerul curat al acestei zone, privind cât mai departe peste culmile domoale.

Ce curţi îs aceste?

Curţi înalte minunate.

Înaintea curţilor

Sunt trei rânduri de pomuţi

La umbra pomilor

Şede Doamna curţilor,

Cun păhar galben a mână

Tot închină şi suspină

Scrisă-i raza soarelui,

Pe fundul paharului

Scrisu-i spicul grâului

Şi numele Domnului;

De unde ţine cu mâna,

Scrisă-i luna şi lumina.

Nu am mai avut timp şi nici nu a fost inclusă din acest motiv în program Valea Vaserului. Dar dacă aş fi văzut totul, vă întreb: oare ce imbold aş mai avea eu să mă reîntorc aici? O să vă răspund tot eu: toate motivele din lume, pentru că Maramureşul merită!

Şi ca să termin tot moroşeneşte, îmi voi zice singură:

Nici aceasta nu-i aşa,

Fără gura ta cea rea.

Nu-i de vin ’a cui e gura,

C’aşa merge strigătura.

Ţurai!

 

Versurile sunt selectate din lucrarea: Poezii populare din Maramureş, „adunate de Tit Bud”, Bucureşti, 1908, aflată în colecţiile Bibliotecii Universităţii Harvard

Fotografii: https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/ANBPR14Mai2011

02.08.2011

PS. Daca v-a placut nu uitati sa votati aici. Multumesc! 🙂

Anunțuri

7 gânduri despre &8222;Maramureş, magia lemnului, 14 mai 2011&8221;

  1. Am incercat sa inteleg ce scrie pe crucile vesele din toate pozele tale si mi-au lasat senzatia ca daca obiceiul asta ar fi mai des, ne-am vizita mai des mortii… Chiar m-au amuzat cateva (asta cu soacra e cel mai tare de departe) si banuiesc ca desi mesterul a murit, traditia e pastrata si intretinuta din moment ce vopseaua e asa proaspata.
    Acum e (doar) muzeu si/sau inca se mai ingroapa oameni acolo?

    Cat despre Memorial, m-au infiorat fotografiile… si cuvintele tale totodata. Cred ca asta ar trebui sa fie prima lectie de istorie a fiecaruia dintre noi. Poate asa am realiza ca manualele, pozele, cartile devin egale cu zero fara de simtire si adevar…

    E greu sa mai scriu ceva acum, dar trebuie sa-ti spun ca mi-a placut mult de tot jurnalul acesta de calatorie, nu l-ai fragmentat cu poze ci cu versuri in graiul maramuresan si n-ai uitat nici locurile, nici oamenii. Si dupa ce vezi fotografiile revii la cuvinte si apoi iti vine sa o iei de la capat cu albumul.

    Bravo!

    p.s. acum imi fac cont sa-ti dau un VOT mare de tot, ca-l meriti!
    p.s.2 clincerul ala chiar e tare – nu mai auzisem 😀

  2. Buna intrebarea cea cu cimitirul: da, satenii inca se ingroapa acolo, iar Stan Ioan Patras are si un urmas care i-a preluat mestesugul. Cu o anumita periodicitate crucile se si reconditioneaza, pentru ca, spre cinstea lor, satenii au inteles ca au in custodie o comoara pe care asa cum o pastreaza asa o vor avea pe mai tarziu.

    Memorialul e mult mai cumplit, eu am fost superficiala. Nici nu am cum sa cuprind durerea cu care s-au imbibat acei pereti odata pentru totdeauna. E o lectie de istorie cruda, dar necesara.

    Multumesc pentru cuvintele tale. Stii foarte bine cat de mult apreciez si eu jurnalele marca „meetsun” asa ca aprecierile de la tine sunt foarte valoroase. Iar daca te-am convins sa pui pe lista calatoriilor mai mult sau mai putin pinguinesti si Maramuresul inseamna ca mi-am atins scopul.
    Asa cum am precizat si eu as dori sa revin sa vad si Valea Vaserului ca sa simt vantul cum imi flutura parul din mersul Mocanitei 🙂

  3. E o adevarata invitatie la calatorie jurnalul tau Kya :). Si o micuta comoara buna de luat cu tine cand ajungi hoinar in Maramures…sunt sigura ca fiecare poate sa spicuiasca cate ceva pe gustul sau. In plus Claudia are dreptate…cuvintele se completeaza prea frumos doar prin versuri si sunt suficiente prin ele insele…nu era neaparata nevoie de fotografii.

  4. Multumesc, Mike, si bine ai revenit! Acum asteptam povestirile tale care stiu ca ne vor incanta peste masura 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s