Boston: un pic din bătrâna Anglie pe noul continent (XII)


Lui Daniel, bineînţeles!

Champaign – Boston 8 aprilie 2011

Ziua în care trebuie să pornesc de una singură prin America.

Mă trezesc dimineaţă dintr-un somn greu. Mă culc târziu de ceva timp şi se resimte.

Însă starea de spirit este bună şi propice pentru o călătorie până la Boston, să-l întâlnesc pe Daniel. Până atunci mai am o zi de muncă în echipă la proiectul de istorie locală. Foarte tare această Kristin, cu o tehnică foarte bună de a conduce un grup de oameni spre atingerea unui anumit scop şi care ştie cum să scoată untul din noi. Ziua de ieri a fost şi ea destul de grea şi nu am nicio îndoială că aceasta va fi altfel.

După ce ne-am sfărâmat capul cu bugete, impact şi altele, într-un final, s-a terminat. Prinsă de emoţiile drumului, dar şi de somnul de la ora după-amiezii, de care tare mi-ar fi plăcut să beneficiez, mă urc în maşina lui Susan şi în maxim un sfert de oră sunt la poarta aeroportului Willard din Champaign.

Aici este o linişte şi o pace patriarhală. Sunt vreo doi-trei călători ameţiţi ca şi mine şi doi tipi destul de prăfuiţi la un ghişeu, care dădeau informaţii, evident cu amabilitate şi răbdare infinită, aşa cum fac toţi pe aici.

Trec de punctul de control şi ajung la poarta de îmbarcare. Călătorii zăceau căscând gura la un  televizor unde se transmitea un joc de golf. În mod ciudat erau chiar şi interesaţi de acesta.

Pe la vreo 17.30 când ar fi trebuit să plece avionul încă nu se schimbase nimic din acest peisaj pe care l-aş putea numi idilic. Foarte bine dresată de perioada petrecută aici, stau şi eu liniştită, fără să mă agit.

În sfârşit, la poarta 2 trage şi avionul cu pricina şi apare unul din tipii de la check-in. Tot agale şi mormăit anunţă că zborul de 17.30 va deveni de 19. Cam bolovănesc ochii în cap şi încerc să re-evaluez situaţia:

–          În America, pe vreme super, o cursă internă de 50 min, poate avea întârzieri ca şi cum ar fi trenul care mă duce pe mine la Braşov, ăla de ştie mereu să întârzie…

–          Aş putea să mă întorc acum la Champaign, cât încă mai am timp

–          O să fiu ruptă de oboseală după atâta stat prin aeroporturi

În final, îi dau telefon lui Daniel, fiind singura persoană, în afară de mine, motivată să găsească o rezolvare. Vorbesc şi trag concluzia că voi merge mai departe cu tot lanţul de întârzieri care am început să aflu că mă aşteaptă. Cursa spre Boston se amână şi ea din ce în ce mai mult, însă nu sunt decisă să renunţ aşa uşor, deşi intuiesc cam ce implică pentru mine acest efort.

Mă uimeşte foarte mult atmosfera calmă şi impertubabilă cu care este primită în continuare întârzierea avionului de către călători.

A apărut şi „echipajul” micului avion care ar fi trebuit de mult să ne ducă spre Chicago. Este perfect asortat cu atmosfera de aeroport de prerie în care mă aflu. Nişte domni de diferite dimensiuni, dar cu vârste bine trecute de prima tinereţe, de a doua ş.a.m.d. Şi relaxaţi până la Dumnezeu.

Când ceasul bate ora 19, tot nu se întâmplă nimic şi abia atunci încep să cad pe gânduri mai serios. Dar privesc în jur, îmi aduc aminte de cel de ghişeu care mă asigurase deja că totul merge ok şi mă rezum să mă foiesc pe loc, neliniştită. Închid şi deschid netbook-ul pentru ca aeroportul are wi-fi gratuit, din fericire.

Pe la 19.15 intru, în fine, în avionaş. Las trollerul, deşi este bagaj de mână, undeva în cală. Stewardul este un domn subţirel care bate lejer spre 70 de „bobocei”. Eu cred că încep să semăn cu Alice, pentru că la fel o uluia şi pe ea „realitatea” în care plonjase, dar făcea totuşi faţă situaţiei.

Între timp am aflat şi de nişte întârzieri masive ale cursei din Chicago, spre Boston. O’Hare airport strikes again! Ajungând la Chicago îmi confirm vestea bună că nu trebuie să schimb terminalul, însă aflu de alte întârzieri ale cursei spre Boston.

Mă minunez de stilul în care merg cursele aeriene pe aici. Sunt din ce în ce mai obosită, dar pe deplin conştientă de faptul că noaptea abia a început pentru mine, deşi este ora 22. Nu este wi-fi gratuit, încerc să depistez vreo priză de curent electric şi mai fac mici plimbări pe culoare kilometrice ale terminalului 3.

Cursa mea va pleca pe la 12.10 de la poarta L8. Când ajunge nici nu mai contează, dacă stau să mă gândesc. Marea provocare este să nu mă las doborâtă de oboseala, care de multe zile mă bântuie.

Bine că au mâncare, toalete, am văzut chiar şi o zonă de paturi pliante pentru cei disperaţi cu adevărat. Aud în jurul meu veşti mai alarmante: unele zboruri spre alte direcţii chiar s-au anulat. Al meu, deocamdată, susţine că va pleca tot la 12.10. Rămân pe poziţii, hotărâtă să-mi duc excursia până la capăt. Cel mai tare mă enervează că nu am net. Chicago nu are Internet gratuit pe aeroport.

În sfârşit, în avion. Nu a fost un zbor prea lung, a avut vreo două ore, însă am vrut să prind decolarea, care este partea care îmi place cel mai mult şi abia îmi ţineam ochii deschişi. Deci nu prea îmi aduc aminte mare lucru. Important este că am ajuns la Boston şi l-am găsit din prima pe Daniel la ieşirea din aeroport.

Îmi mai aduc aminte cu bucurie că am găsit pe pat o pernuţă ergonomică asemănătoare cu cea de acasă, ceea ce a însemnat un somn dulce şi cam scurt. Nu aveam timp de dormit, sâmbătă programasem zi de umblat prin tot Bostonul.

Boston 9 aprilie 2011

Nici nu ştiu pe unde n-am trecut în ziua respectivă. Daniel m-a dus pe malul răului Charles, am trecut pe la MIT, pe la Harvard şi apoi în downtown. Am petrecut o zi superbă, vremea a ţinut cu noi, am stat la soare în parcul din centrul oraşului, unde lumea stătea relaxată pe iarbă, pe bănci, peste tot. Am înţeles de ce Susan spunea că Chicago şi Boston sunt diferite, unul este plin de zgârie nori,iar altul parcă este copia unei Anglii victoriene. Şi denumirile de străzi reproduc locuri din vechea Anglie. Clădirile de cărămidă roşie iniţial te încântă, însă mă fac să cred că după o perioadă ar fi prea monotone pentru gustul nostru latin. Din loc în loc turlele şi arhitectura gotică a unor catedrale mai sparge simetria caselor. Are un farmec diferit de Chicago, e clar alt stil. Ajungem la biblioteca publică. Vărul meu s-a gândit că voi fi curioasă să o văd. S-a gândit foarte bine pentru că dacă nu aş fi văzut-o aş fi pierdut mult. Clădirea, mai ales aripa veche este atât de somptuoasă şi deosebită încât am simţit o mare bucurie vizitându-i câteva din sălile ei.

Am stabilit că am vizitat destul deocamdată şi am hotărât să mai colidăm puţin şi prin magazine. Mă interesa în mod deosebit unul de echipament sportiv aşa că am plecat spre el. Acolo am cam fost destul de nemulţumită de preţurile prea mari şi mai ales de faptul că nu aveau acel GPS pe care îl căutam şi care pe net apărea ca existând în magazin. Aceasta a fost marea dezamăgire, însă, din fericire se compensa cu locurile foarte frumoase pe care le văzusem mai devreme. GPS mai găsesc eu, dar plăcerea de a colinda pe aici nu ştiu dacă se va repeta prea curând.

Seara a jungem acasă obosişi morţi. Eu însă eram bucuroasă că a fost o zi plină. Am uitat de cât am zăcut prin aerogări până să ajung. Fotografiile vor vorbi mai mult decât mine pe unde am ajuns.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/19BostonMA

Boston 10 aprilie 2011

Dimineaţă am lucrat la o prezentare pe care trebuia măcar s-o încep, chiar dacă nu reuşeam s-o termin. Am ales fotografiile şi am însăilat-o, urmând s-o trimit unui coleg cu care lucram în echipă.

Până am făcut slide-urile, până am descărcat pozele de ieri din Boston, până am luat micul dejun a trecut ceva timp, aşa că pe la 10 şi ceva am ieşit în grabă pe uşă. Azi plănuisem să vedem,mai mult eu, mai puţin Daniel, oceanul, deci am plecat spre zonă de unde puteam să intrăm chiar pe plajă. În timp ce îmi udam mâna în apele Atlanticului, mi-a venit altă idee şi vărul meu se pare că era dispus să îmi cânte în strună, deci am plecat către Acvariu. Acvariul era o datorie încă din Chicago,unde nu reuşisem să intru. Am parcat la o parcare etajată din zonă şi apoi am privit toţi peştii, dar şi echipa de pinguinii care făceau atracţia acvariului. O activitate deosebit de plăcută, pentru că animalele, natura, în general, mă relaxează şi nu mă plictisesc să privesc cu atenţie totul.

La ieşire am fost foarte mirată că parcarea pentru 80 min a fost cam 35 de dolari. Dar ştiu că nu se joacă ăştia atunci când e vorba de luat bani! Ne-am plimbat puţin pe faleză, care mi s-a părut frumoasă şi pentru că mai aveam puţin timp până la ora de plecare către aeroport am mai dat o tură pe la vreo două magazine, fără prea mare succes la shopping.

Avionul către Chicago a venit la timp, a ajuns la timp. Începusem să cred că s-a spart ghinionul. Acum sunt tot în aeroport, scriu de zor ca să umplu timpul până vine avionul spre Champaign care evident că are întârziere. Nu ştiu ce să mai cred cu zborurile din America…

În curând va veni, totuşi şi zborul meu, şi voi ajunge înapoi la Ashton Woods după o călătorie cu peripeţii, dar cu o vreme superbă, cu soare de primăvară.

Trebuie să mai adaug ceva legat de aeroportul din Chicago. Cred că întârzierea noastră este legată de faptul că pe aici este o aglomeraţie grozavă de avioane. Pur şi simplu am stat la coadă pe pista de decolare si a fost un mic spectacol totul pentru mine. Păsările mari de metal aşteptau tăcute să-şi ia zborul stând în şir şi intrând una după alta pe pistă. Le priveam cu admiraţie cum îşi iau zborul şi cum li se văd doar luminile sclipind pe cerul întunecat. Eu zbor cu un avion mic şi nu-mi place deloc. Este uşor şi, din această cauză, parcă este mult mai instabil. Merge ca naiba, după părerea mea. E posibil să fie doar o impresie, dar tot nu-mi place. Bine că durează totul doar 50 de minute.

Nu aş fi putut povesti toate acestea fără invitaţia făcută de Daniel şi fără ajutorul dat de Susan şi Claudia, care m-au dus şi întors de la aeroportul Willard către Champaign. Un sprijin este important oricând, însă, aici, cu atât mai mult, ajutorul primit este mai preţios.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/20BostonMA

Boston – 9 aprilie 2011

(Va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s