Timpul parcă trece prea greu… (XI)

Miercuri 6 aprilie 2011

Cred că azi a fost singurul curs pe care l-am considerat slab şi sub aşteptările mele, cel puţin. Prezentarea ar fi trebuit să vorbească despre Abilităţile de conducere pentru sprijinirea bibliotecilor şi a fost susţinut de Meg Edwards, consilier coordonator la Şcoala postuniversitară de Bibliologie şi Ştiinţa Informării, Universitatea din Illinois. Mă aşteptam să aflu noutăţi despre managementul bibliotecilor sau ceva pe acolo, în realitate, cursul a tratat chestiuni  pe care în mare măsură le cunoşteam şi le aprofundasem cu alte prilejuri. Deci, din punctul meu de vedere a fost plictiseală maximă.

Până la masă a trebuit să mai trecem printr-o testare: Susan ne-a fixat prima vizionare a prezentărilor noastre pentru Conferinţa din Texas (TXLA). Şi-a luat rolul foarte în serios şi a apărut cu un cronometru după ea. Ne anunţase că trebuie să ne încadrăm în timpii stabiliţi, dar nu prea am crezut că trebuie să respectăm cu aşa mare stricteţe totul. Ea, însă, nu părea deloc să glumească şi liniştită, cu ochii pe cronometru ne-a spus că putem să începem prezentările. Am învăţat multe din aceste simulări pe care tot le-am repetat până am ajuns în Austin. Cum 12 minute, înseamnă fix 12 minute, nicio secundă peste, cum să ne sincronizăm prezentarea verbală cu ceea ce se vizionează, cum să mai reducem din emoţii ş.a. Practic, munca pentru prezentarea din Texas, mie şi cred că nu numai mie, mi-a fost de folos şi după ce m-am întors de acolo.

Susan a fost plăcut impresionată de creativitatea şi originalitatea prezentărilor noastre, ceea ce a făcut să fie primite criticile cu mai multă îngăduinţă din partea noastră. Am înţeles că mergem pe drumul cel bun şi ne vom prezenta aşa cum se cuvine în Austin.

După masă am început să lucrăm la proiectele pe care trebuia să le implementăm la întoarcerea în ţară. Aceste şedinţe se vor derula zilnic până vom pleca din Champaign. Aşa cum se observă, acum, spre sfârşit, apare scandenţa, trebuie să dovedim că zilele petrecute pe aici nu au fost în zadar. De la început ştiam că va trebui să avem nişte rezultate.

Lucrul în grup la un proiect nu este ceva uşor, mai ales dacă echipa nu mai are experienţe anterioare. Mult mai târziu, când am ajuns în ţară, în cu totul alt context, am aflat că o echipă are propriile ei etape. Dacă aş fi ştiut atunci, în Champaign, acele etape, măcar aş fi înţeles mai uşor cum merge treaba. Însă, oamenii inteligenţi ştiu că atunci când au un scop comun trebuie să ţină cont, în primul rând de acesta. Aşa a fost şi în cazul nostru, când pentru binele proiectului nostru a trebuit să renunţăm la unele idei sau la diversele viziuni asupra aceluiaşi lucru. Kristin Vogel, cu care mai lucresem anterior a fost desemnată să se ocupe de coordonarea noastră astfel încât, în final, să avem cel mai bun rezultat.

Totuşi, nu pot să nu mărturisesc că această parte de lucru la proiectele noastre a fost printre cele mai solicitante şi anoste din toate activităţile pe care le-am avut de făcut.

Ziua, aşa cum deja ne obişnuisem, nu se va încheia aici. Mai aveam de participat la o prelegere organizat de Centrul Mortenson. Elizabeth Pierre-Louis, coordonatoarea unui program pentru biblioteci, din Haiti, a fost premiată cu titlul de Conferenţiar distins Mortenson. În această calitate susţinea o prezentare în care a vorbit despre schimbările prin care a trecut Haiti, din punct de vedere politic, cum au fost afectate bibliotecile de aceste schimbări şi  despre muncă ei de a forma o reţea de biblioteci puternice în Haiti. A avut o prezentare luuuuungă şi seacă. Ne gândeam ce diferenţă între cum ni s-a spus nouă să realizăm o prezentare: scurtă, antrenantă, interactivă şi cum a prezentat haitianca. Ne-am mai trezit după prezentare când, la mica recepţie de după, am gustat tot felul de bunătăţi cu specific mai mult sau mai puţin asiatic. Ghinion! Pe mese platourile cu sushi erau din belşug, iar eu abia dacă am putut gusta o bucăţică. Şi îmi place atât de mult! Nu prea am ocazia des să mănânc sushi şi nici răbdare să-l prepar, iar acum când erau întrunite toate condiţiile, mie nu-mi era foame deloc! Şi era singurul lucru care a meritat să fie consemnat de la acest eveniment J

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/18ChampaignIL

Joi 7 aprilie 2011

Abia am timp să mai pun la punct telefonic cu Daniel, amănuntele plecării mele la Boston. Suntem din ce în ce mai ocupaţi pe măsură ce se apropie sfârşitul staţionării noastre în Champaign. Avem de lucru simultan la proiectele pentru acasă, precum şi pentru prezentarea de la Austin. Pe de altă parte, deplasările noastre ne dau o serie de emoţii. Însă le tratez pe toate pas cu pas aşa cum fac de obicei, deci, deocamdată mă pregătesc pentru Boston şi apoi o să mai văd eu ce-o mai fi.

Acasă îmi ţin toţi pumnii să ajung cu bine la Boston. Sunt curioşi cu ce impresii mă voi întoarce. Îi înţeleg, pentru că şi eu simt la fel.

Toată ziua am „tricotat” la proiect. Kristin are o răbdare de fier cu fiecare echipă. Trece pe la fiecare, ascultă, corectează şi verifică. Şi noi avem multă răbdare, trebuie să ne punem de acord între noi şi să tot modificăm aşa cum ne cere Kristin. Şi asta se întâmplă la nesfârşit. Cu toate acestea progresăm, rând pe rând completăm toate cerinţele din aplicaţia de proiect.

Brăila 23 iulie 2011

(Va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s