Viaţa merge înainte… dar în Champaign (X)

Luni, 4 aprilie 2011

Mă simt ca în carusel: fermecată de senzaţii, culori şi joc, ameţită de vârtejul în care mă aflu. Nu vreau şi nici nu pot să cer să se oprească, pentru că e prea inedit totul şi atunci îmi zic să meargă până se va opri sau mă voi opri eu. Cam acesta este ritmul meu de viaţă aici. Rapid, colorat, spicy.

Timpul trece pe două piste: clipă de clipă, încet, luptând cu sarcinile pe care le avem de îndeplinit şi zi după zi, scurgându-se rapid, fără să îmi dau seama.

Nu prea am timp să vorbesc cu cei de acasă, decalajul de fus orar îşi spune cuvântul şi mereu pândesc ceasul în speranţa că voi prinde configuraţia optimă: eu să am timp, iar ei să fie treji.  Dimineaţa se pare că se întrunesc aceste condiţii ca să vorbesc cu Tedi. Las messengerul pe speaker, eu mă învârt în cameră îmbrăcându-mă şi, în acelaşi timp, îl interoghez, spre disperarea lui. Ce a făcut la şcoală, ce zice, cum merge cu chitara etc. El îmi face favorul şi îmi spune, citiţi „comandă” ce să-i aduc. Nu mă supăr, ci notez cu atenţie totul: el este cea mai importantă persoană din viaţa mea. Cu cât este mai trăznită pretenţia lui, cu atât îmi pun în cap s-o îndeplinesc.

V-aţi dat seama, poate, că am revenit in Champaign. După Chicago, Champaign nu mai este cea fost. Aştept evadarea de la Boston, pe cea de la Austin.  Aici, locul a devenit cam strâmt, pentru noi cei încă doritori să cunoaştem America mai bine.

Dar deocamdată nu avem încotro, ne întoarcem la cursurile noastre, la drumul zilnic cu autobuzul spre centrul campusului. Şoferii de pe traseul nostru deja ne cunosc: suntem grupul acela numeros de străini, care cât călătoresc nu prea le tace gura. Şi noi ne-am obişnuit să fim studiaţi cu priviri curioase de către restul  călătorilor. Şoferii ştiu că avem două destinaţii preferate: în campus şi la hipermaketuri şi ne zâmbesc complice la urcare şi la coborâre.

Ne întâlnim din nou cu Rebecca Teasdale. Mai avem câte ceva dezbătut legat de evaluarea nevoilor comunităţii astfel încât serviciile oferite să se potrivească mănuşă pe dorinţele lor. Rebecca e specialistă în astfel de chestiuni şi ne arată cum procedează ei. Cu mult profesionalism şi fără să lucreze după ureche, ei aplică chestionare, teste, din care extrag apoi ce au nevoie. Ne învaţă şi pe noi. Îmi vine în cap o analogie: a fost o vreme în literatura română în care nu prea aveam niciun fel de creaţii cu care să ne laudăm, nici bune, nici proaste, ci deloc. Şi atunci, Ion Heliade-Rădulescu a lansat un îndemn care suna cam aşa: Scrieţi băieţi, scrieţi orice, numai scrieţi! Cam în această etapă suntem noi în biblioteci. Trebuie să inovăm, să aducem noul cu orice preţ în bibliotecile noastre. Şi aşa s-a şi întâmplat: bibliotecile fac servicii de tip nou, după ureche, unele merg, altele, nu. În curând va veni momentul în care va trebui să fundamentăm ştiinţific orice nou tip de serviciu pentru comunitate. Sinceră să fiu nu cred că vom ajunge vreodată atât de sistematici şi eficienţi cum sunt anglo-saxonii. Cu siguranţă, ne vom pastra o latură idealistă, „poetică”, după care vom mai lua decizii în continuare. Dar, un pic câte un pic, vom mai importa şi din practica altora. Acesta este rostul acestor cursuri şi al acestor ieşiri în care putem cunoaşte şi alte sisteme de biblioteci.

Acum mi-am dat seama, pe măsură ce gândurile îmi circulă de-a valma, că nu am spus nimic despre echipa noastră de traducători. Este vorba de un grup de români veniţi pentru studii la Universitatea din Illinois, care au fost angajaţi pentru a ne facilita înţelegerea, acolo unde este nevoie, a limbii engleze. Coordonatorul grupului a fost Claudia Şerbănuţă, o româncă entuziastă şi sufletistă pe care am simţit-o aproape de noi, fiind mai mult decât un traducător. A fost prietena, sprijinul şi sfătuitoarea noastră. Însă aceeaşi impresie bună am avut-o pentru toţi românii care i-am întâlnit acolo. În măsura în care timpul le-a permis, fiecare ne-a dat o mână de ajutor atunci când am apelat. Le trimit de aici, din România, urările mele de bine, pentru că ştiu că nu este uşor să trăieşti atât de departe de ţara ta.

Marţi 5 aprilie 2011

Mai avem o săptămână şi vom spune „la revedere!” Universităţii din Illinois. Până atunci avem de lucrat la greu pentru prezentarea din Texas şi pentru proiectul care va fi finanţat în urma absolvirii cursurilor Centrului Mortenson. E cam greu să lucrezi la două capete. Avem termene şi sub nicio formă nu se admit întârzieri sau scuze. Americanii nu prea înţeleg chestiile astea. Nu-i interesează cum te organizezi, termenul este sfânt. Cred că de aia îi zic ei deadline.

Va fi o zi cu multe şi diverse de pus pe tapet.

Prima parte a zilei constă într-o întâlnire cu Jan Ison, director executiv la Lincoln Trail Libraries System. Dacă tot a venit vorba să spunem câteva cuvinte despre consorţiile bibliotecăreşti, aşa cum este LTLS.

La o ţară atât de mare e cam greu să vorbim de un sistem centralizat, însă tot au făcut mai mult decât nimic. Există posibilitatea aderării la diverse consorţii, unde o bibliotecă, contra unei sume rezonabile, îşi partajează resursele la o bază de date comună şi, în plus, mai beneficiază şi de o serie de alte servicii cum ar fi împrumutul interbibliotecar cu taxe incluse în abonament şi cu posibilitatea de transport cu maşinile consorţiului. Se foloseşte softul pus la dispoziţie de aceste consorţii, care nu este întotdeauna cel mai bun, însă avantajele unirii sunt mult mai semnificative şi atunci se trece peste. De asemenea, consorţiul pune la dispoziţie serverele pentru stocare a bazelor de date şi execută toate operaţiunile de întreţinere pentru acestea. Tot consorţiul pune la dispoziţie statistica şi raportările atât de necesare procedurilor de evaluare şi monitorizare a activităţii de bibliotecă. Poate organiza workshopuri, instruiri, oferă documentaţie etc. Şi, nu în ultimul rând, oferă servicii de catalogare, astfel încât bibliotecile să aloce mai mult timp şi personal spre activităţile cu publicul. Din câte îmi aduc aminte, în bibliotecile vizitate am întâlnit SWAN şi Lincoln Trail Libraries System.  LTLS deserveşte 119 biblioteci – 7 universitare, 52 publice, 43 şcolare şi 17 specializate. SWAN are ca membri 80 de biblioteci din statul Illinois.

Revenind la Ian Ison, aceasta a venit în faţa noastră nu ca să ne vorbească despre LTLS, ci despre ceva cu totul deosebit: Filosofia FISH! Nu voi descrie această filosofie din simplul motiv că am făcut deja acest lucru într-unul din articolele mele şi nu are rost să reiau informaţiile.

Ce aş mai dori să adaug este că această „filosofie” se înscrie perfect în observaţiile mele despre abordarea pozitivă, optimistă şi deschisă pe care am remarcat-o la americani şi care m-a frapat. Aceşti oameni au ales să treacă peste propriile probleme şi greutăţi (şi au şi ei destule) în cu totul alt mod: luptând şi având o mentalitate de învingători. Pentru noi este destul de greu de înţeles, spiritul mioritic ne îndeamnă altfel şi de aceea nu îmi fac mari iluzii că vor prinde toate cele povestite de mine.

La FISH! mi-a plăcut foarte mult modul în care au decis că trebuie să facă servicii pentru public/clienţi sau cum s-or numi ei. Să te apleci asupra nevoilor lor, să le dedici puţin din timpul tău şi să devii fericit dacă ei sunt mulţumiţi. Greu de înţeles cunoscând cam cum ne tratăm noi între noi în viaţa de zi cu zi, cu indiferenţă, uneori dispreţ, ostilitate şi chiar ură.

Poate greşesc, dar nu este zi în care să nu observ exemple care îmi confirmă ceea ce spun. Şi atunci cum să nu te impresioneze când vezi o teorie care pune omul şi nevoile lui pe prim-plan? În concluzie, prezentarea lui Ian m-a fermecat şi a rămas un vis la care nu ştiu dacă vom ajunge vreodată.

În pauza de prânz am dat o fugă să asistăm la un eveniment deosebit care se desfăşura în campus: ediţia a 6-a a Festivalului de cărţi comestibile (Edible Books Festival). Fotografiile pe care le veţi găsi în albumul anexat conţin imagini mai grăitoate decât o mie de cuvinte, însă, în mare, treaba stă cam aşa: partipanţii prepară diverse chestii mâncabile, care prin aspect au legătură cu diverse titluri de cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute. Acest festival se desfăşoară şi în alte locuri, există chiar un Festival Internaţional al Cărţilor Comestibile şi poate vreodată vom vedea aşa ceva şi în România.

De la privitul şi salivatul lângă acele bijuterii culinare, am plecat către Tolono, o mică localitate de lângă Champaign-Urbana, unde aveam în program să vizităm biblioteca publică. Ea mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea din Arthur, chiar şi în ceea ce priveşte designul interior existau nişte similitudini. Deja serviciile din bibliotecile americane ne deveniseră familiare, nu am avut suprize să aflăm multe lucruri în plus, totul era, ca de obicei, mulat pe nevoile comunităţii, bibliotecarii interesaţi şi devotaţi muncii lor, iar comunitatea conştientă de importanţa acestei instituţii pentru ei.

Deşi trecusem de ora 18 ziua încă nu se terminase pentru noi. Mai aveam un hop de trecut, de data aceasta era un eveniment de socializare. Trebuia să participăm la cina oferită de Conferenţiarul Distins Morteson, Elizabeth Pierre-Louis din Haiti. Am fost anunţaţi că va fi o cină unde vor participa personalităţi din staff-ul Universităţii din Illinois, decanul Facultăţii de Bibliologie, directorul Bibliotecii Universitare, Paula Kaufman, delegaţia din Haiti şi cei doi fraţi Morteson, fondatorii Centrului Mortenson. Toţi invitaţii erau extrem de curioşi să cunoască echipa din România, să-şi dea seama dacă meritam sau investiţia făcută în noi şi să afle cât mai multe despre România. Deci într-o oarecare măsură am fost anunţaţi că este un mic examen pentru noi, unde nu vom fi întrebaţi despre ce cunoştinţe de specialitate avem, evaluarea fiind mult mai subtilă şi sub o formă agreabilă.

Cina a început la un pahar de ceva: vin, suc, apă sau altă băutură, în holul de la Levis Faculty Center. S-au purtat discuţiile de încălzire a atmosferei şi de cunoaştere a participanţilor între ei. După o oră maxim, am trecut în încăperea destinată mesei şi acolo am avut locuri prestabilite. Totul a fost gândit astfel încât grupurile să fie echilibrate şi plăcute. Personalul era bine pregătit, discret şi atent la necesităţile mesenilor. La masa unde am fost eu şi câteva din colegele mele, am discutat cu Susan Schnuer şi soţia unuia din fraţii Mortenson. Susan mi s-a părut o persoană perfect educată care a condus conversaţia astfel încât ea să nu-şi piardă din farmec şi să îi implice pe toţi. S-au vorbit subiecte uşoare, plăcute, amintiri şi obiceiuri din familia fiecăruia, întâmplări cu haz, fără să ne dăm seama când a trecut timpul. La un moment dat, grupul nostru a oferit şi câteva obiecte specific româneşti americanilor, mulţumindu-le astfel pentru primirea făcută. Barbara J. Ford, după un speach în care a tras nişte concluzii, a anunţat printr-o mică glumă că seara noastră împreună s-a sfârşit şi că e timpul  să ne retragem. Asta a fost cam uimitor pentru noi. Păi, cum să pleci de la o petrecere după numai două ore? Noi abia de atunci încolo ne gândeam că va începe adevărata seară… Dar multe au fost uimitoare pentru noi trecând oceanul!

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/17ChampaignIL

Brăila, 2 iulie 2011

(Va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s