Prin Chicago şi împrejurimile lui (IX)

Sâmbătă, 2 aprilie 2011

În acest articol sper să am ocazia să vorbesc mult mai mult despre Chicago şi America văzută din aceste locuri. Deşi pe program erau trecute ca zile libere, în realitate, pentru mine s-au dovedit pline şi foarte folositoare.

O zi întreagă să umblu prin acest oraş care îmi plăcea la nebunie! Ştiam că lacul Michigan este foarte aproape, că sunt muzee, parcuri care ieri, numai în fugă le-am zărit. Abia aşteptam să le cutreier la pas până seara, dacă se poate.

Din fericire, m-am însoţit cu Delia şi Mihaela care aveau cam aceleaşi planuri ca şi mine şi am pornit agale către Millenium Park, cel mai nou parc al oraşului Chicago. Nu mă săturam  să privesc în jurul meu, chiar şi acum tânjesc după străzile străjuite de zgârie nori. Aceste construcţii gigantice erau atât de graţioase şi sclipeau cu eleganţă în bătaia soarelui de dimineaţă, încât mă zgâiam fără încetare, fascinată de diversitatea formelor.

Cum ziua se anunţa însorită, nu ne grăbeam şi ne-am oprit pe îndelete la fiecare punct de atracţie din Millenium Park, am făcut fotografii şi ne-am bucurat şi noi alături de locuitorii oraşului, care atraşi de mirosul primăverii, umpluseră aleile parcului cu mic cu mare.

Cum ne doream să începem vizitele prin muzee cu Acvariul am pornit către faleza lacului şi am mers de-a lungul ei până în locul unde ştiam că este „muzeul pentru peşti”. Cel mai mult mi-a plăcut faptul că pe faleză era plin de alergători de toate vârstele şi mărimile. Ce-i drept mai mult de atât nu ţi-ai fi putut dori ca spaţiu de alergat: o lungime suficient de mare, circulată doar atât cât să nu te încurce, fără câini, fără obstacole de vreun fel şi fără să se holbeze careva la tine , ca făcând cine ştie ce activitate ciudată şi de neînţeles. Mă gândeam cât de norocoşi sunt cei care pot alerga pe aici, inspirând aerul curat al dimineţii şi privind lacul albastru şi fără capăt.

Nu a fost să fie Acvariul din Chicago şi pace! Erau nişte cozi de două ore numai pentru a procura bilete. Oricât timp am fi avut la dispoziţie nu aveam de gând să sacrificăm atât timp şi atunci am plecat cu părere de rău de acolo. Nu am renunţat la ideea să vizităm totuşi ceva şi următorul obiectiv spre care ne-am îndreptat a fost Muzeul de Artă.

Este momentul pentru o altă paranteză. Cred că la episodul acesta despre Chicago e cazul să mai scriu câteva impresii despre americanii de rând. Sper să nu mă repet, ştiu că riscul este mare pentru că articolele sunt scrise, unele, la intervale destul de mari de timp. Dacă ideile mele sunt reluate este numai o cauză la mijloc: faptul că m-a impresionat, deci am simţit nevoia să povestesc din nou şi este o confirmare că nu m-am înşelat asupra celor culese.

Am plecat cu ideea preconcepută că americanii sunt cam ca în filmele cu care tot ei ne bombardează: paranoici, plini de obsesii şi destul de violenţi. În scurtul timp în care am stat printre ei nu am avut nicio clipă ocazia să-mi confirm această părere. Americanii pe care i-am cunoscut, oameni de rând, din pătura de mijloc, sunt nişte persoane extrem de amabile, foarte vesele, cu un umor sănătos, de bun gust, sociabili şi simpli, cu frică de Dumnezeu.

În Chicago nu odată am interacţionat cu ei fără să intenţionam acest lucru, chiar pe stradă. Se ofereau să ne ajute din proprie iniţiativă să ne fotografieze atunci când doream o poză de grup, întrebau cu o curiozitate nedisimulată de unde suntem şi imediat doreau amănunte. Americanii, în general, de oriunde ar fi fost ei, habar nu aveau mai nimic despre România, decât că se află pe undeva prin Europa, dar întotdeauna găseau un cuvânt amabil şi amuzant cu care să te facă să te simţi bine. Cel mai mult îmi plăcea una din glumele lor, când îmi ceream scuze că nu cunosc suficient engleza, râdeau, întotdeauna îmi spuneau că mă descurc foarte bine (ceea ce nu era adevărat, dar mă ajuta mult) şi îmi replicau că ştiu mult mai multă engleză decât cunosc ei română. Îmi plăcea enorm gluma aceasta delicată, cu care mă protejau şi îmi arătau un soi de respect indirect pentru limba mea maternă, dând impresia că ar fi interesaţi de română, ceea ce nu era cazul, desigur.

Departe de adevăr nu eram totuşi. Uneori ne întrebau anumite cuvinte cum sună în româneşte şi chiar se străduiau să le folosească.  În general, ei sunt mândri că sunt americani, le este suficient acest lucru, însă atunci când au ocazia să intre în contact cu alte naţii devin curioşi şi doresc să afle cât mai multe.

Revenind la socializare, pe străzile din Chicago şi cerşetorii au un stil optimist de abordare. Deşi sunt destui, nu stau umili cu mâna întinsă şi privirea chinuită. La intrarea în Muzeul de artă era unul, de culoare, care striga în gura mare un fel de poante şi trăgea de cei care treceau pe acolo să cumpere o fiţuică care susţinea el că ajută cauzei celor fără adăpost. Am trecut cam în grabă şi destul de circumspectă pe lângă el şi l-am auzit cum bodogănea supărat în urma mea: se simţea jignit că nu m-am oprit să mă amuz de poantele lui şi l-am ignorat. Politeţea se pare că funcţionează chiar şi la aceste pături de oameni. Este greu de explicat pentru românii care trec indiferenţi şi chiar ostili la orice îi înconjoară, de ce acolo această atitudine nu prea există. Chiar şi când eram în America mă tot gândeam cum voi povesti aceste lucruri fără a părea că ţin cu orice preţ să exagerez şi să zugrăvesc totul în roz.

Sunt mult mai deschişi şi mai amabili. Nu se uită nimeni chiorâş la tine, se vorbeşte foarte politicos, nu începe nicio frază fără Please, atunci când te adresezi, şi nu se termină fără Thank you! Nu auzi tonuri acre nicăieri, nici în magazine, nici în autobuz, nici pe stradă. Dacă te adresezi civilizat, vei primi un răspuns amabil şi plin de atenţie. Cum să explici acest lucru, cînd la noi posomoreala este atitudinea care a devenit normalitate? Practic, nici nu ştim cum am putea altfel să procedăm.

Nu voi mai insist asupra acestui aspect, doresc doar să mai punctez ceva şi atât. Atitudinea relaxată şi amabilă este o atitudine care face bine în egală măsură şi celui care trimite mesajul, nu numai celui care îl primeşte. Dacă într-o zi ne propunem să fim încărcaţi negativ şi să trimitem asfel de energii şi celorlalţi, atunci primii care se vor resimţi vom fi tot noi. Dacă ne impunem să fim relaxaţi şi să nu lăsăm să ne afecteze toate prostiile din jurul nostru, atunci vom fi mult mai mulţumiţi în adâncul sufletului nostru. Americanii au o atitudine pozitivă şi acest lucru se vede pe faţa lor, în modul de gândire şi în modul în care trimit mesajele către ceilalţi. În condiţiile în care au şi ei propriile lor confruntări şi probleme în lupta de zi cu zi cu viaţa.

Am ajuns la Muzeul de Artă trecând prin parcul Grant, unde este celebra fântână Buckingham, care apărea la fiecare episod din Familia Bundy în generic. La muzeul treaba stătea mult mai bine decât la Acvariu, era o coadă rezonabilă, deci ne-am aşezat pline de speranţă. Muzeul de artă din Chicago este unul din marile muzee ale lumii. Deşi am stat în sălile lui peste patru ore nu am reuşit să-l parcurgem pe tot. Despre orice v-aş povesti din acest muzeu, tot este prea puţin şi nesemnificativ faţă de ce poate el oferi. Site-ul lor însă are nişte facilităţi impresionante, care pot crea o imagine asupra modernităţii organizării colecţiilor şi asupra diversităţii lor. Se poate căuta într-un catalog electronic si se pot gasi exponatele digitizate, astfel încât distanţa nu mai este un obstacol atât de mare pentru cei care vor dori să admire unele piese din acest muzeu.

Practic toate civilizaţiei lumii au expuse aici dovezi de artă inestimabile din toate timpurile. Nu cred că într-o zi ai timp să priveşti cam tot ce este acolo.

În incinta muzeului mai este o mică autoservire (foarte populare în America), unde, deja obosite, ne-am oprit să mâncăm ceva, să ne mai odihnim şi să prindem puteri. Mai există şi o zonă de magazine care oferă tot felul de obiecte foarte folositoare pentru turişti care doresc să ducă o fărâmă de aici şi pentru cei de acasă. Într-un astfel de magazin o vânzătoare mi-a pus o întrebare legată de ceasul pe care îl purtam şi de aici s-a pornit o discuţie pe care nu ştiam cum s-o mai închid, pentru că, fără să pot s-o opresc, mi-a spus de prietena ei Rodica din România, de durata călătoriei cu avionul şi totul ar fi continuat, dacă nu ar fi trebuit să-mi vad de ale mele. Totul pe un ton extrem de prietenos, ca şi cum ne-am fi ştiut de o viaţă.

Am mai fi stat şi în muzeu, dar se apropia ora 17, ora închiderii şi a trebuit cu părere de rău să plecăm. Am rămas doar cu Delia, ne-am oprit la un mic fast food şi, la o mică gustare, ne-am mai odihnit povestind despre cele văzute în muzeu, ea fiind atrasă de arta sud-americană, iar eu de cea asiatică.

La ora aceea nu ne mai rămâneau prea multe de făcut şi  colindând aiurea pe străzile oraşului, am intrat şi în Macy’s pe care până atunci l-am cam evitat. Până la urmă, cu toată indiferenţa mea faţă de shopping (am depăşit vremurile alea când credeam că e singur mod decent de a bucura de viaţă), trebuie să recunosc că a meritat vizita, magazinul fiind o adevărată expoziţie pe 12 etaje. Site-ul dedicat vă va releva câteva din lucrurile minunate care se pot vedea pe acolo, în afară de etajele întregi de îmbrăcăminte, încălţăminte, accesorii ale diverselor firme mai mult sau mai puţin cunoscute chiar şi peste ocean.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/15ChicagoIL

Duminică 3 aprilie 2011

Azi ar fi fost programată o zi de mers prin magazine pentru că aveam în cap să caut ceva echipament montan, acestea fiind singurele magazine unde chiar privesc cu interes produsele. Însă îi sunt recunoscătoare Deliei că m-a salvat făcându-mi o propunere cu totul neaşteptată. În România a lasat o bună prietenă americancă, Connie Goddard, care printr-un încurcat tare lanţ al slăbiciunilor, a organizat o mică adunare între Delia şi alte prietene ale ei, din Evanstone, o suburbie a oraşului Chicago. Prin urmare mai pe scurt Delia era invitată la brunch, împreună cu încă trei colegi. Disponibili am fost eu şi Valentin pentru această mică plimbare până acolo.

La ora fixată am fost preluaţi de la hotel de Virginia (Kerr) şi am plecat către Evanstone. Pe drum am convenit să facem o mică oprire şi la Northwestern University, o universitate privată, unde Virginia lucra şi dacă tot era în drumul nostru am fost curioşi să o vedem. Acolo am trecut pe la biblioteca universităţii, o clădire modernă constituită din trei corpuri ca trei piloni uniţi care simbolizau cunoaşterea.

Din vorbă în vorbă am aflat că gazdele spre care mergeam acum nu erau cunoscute nici de Virginia, singura legătură între noi, ea şi familia unde eram invitaţi fiind Connie, care culmea era în România. Era o chestie deosebită la care aveam să mai facem referire în acea zi.

În sfârşit, am ajuns şi acasă la Kathy Tate-Bradish, o locuinţă din Evanstone, din casele acelea amricane care seamănă atât de bine între ele, cu maxim un etaj, şi destul de modeste, cel puţin pe exterior.

Propunerea Deliei a fost o şansă nesperată pentru mine de a vizita o locuinţă americană. Mai fusesem la Barbara J. Ford, dar acolo era un interior atât de cosmopolit încât nu mi-am făcut o idee prea clară. Acum iată-mă în casa unei familii peste medie, a ţinut Kathy să sublinieze, pentru că soţul ei lucra pe un post important la o firmă destul de mare. Kathy a subliniat acest lucru, nu din infatuare, ci pentru că dorea să ne creeze o impresie corectă despre nivelul de trai al americanilor. Kathy era însoţită de încă două prietene Sylvia Alvino şi Iona (nu-i mai reţin numele de familie).

Aceste doamne ne aşteptau cu oarecare curiozitate, ştiind că suntem dintr-o ţară destul de îndepărtată unde încă nu ajunseserp, deşi erau destul de plimbate cam prin toată lumea şi când spun asta mă refer la continente destul de exotice cum ar fi Africa sau Asia. Aceste doamne m-au impresionat pentru că erau implicate în tot felul de mişcări care apărau diverse drepturi. De la Delia citire: Katherine lucreaza actualmente pentru Community Based Organisation, Kabras-Kenya, face educatie sexuala si informari HIV pentru locuitorii zonei, Sylvia a fost cu ea anul trecut in Kenya… Iona a fost bibliotecara in biblioteci scolare din zona, acum este pensionara si conduce Uniunea Femeilor cu drept de vot – sper sa nu fi inteles gresit… Cu Virginia am discutat despre digitizare, ne-a vorbit despre biblioteca la care lucreaza ea si ne-a facut un tur rapid al bibliotecii din Evanston, biblioteca care deserveste Northwestern University.

Deci, aşa cum am spus erau femei active implicate în viaţa comunităţii şi angrenate în realitatea socială şi politică. Conversaţia a fost iniţial destul de haioasă. Sinceră să fiu nu credeam că voi trăi să mă văd într-un living în jurul unei măsuţe de ceai, cu ceşcuţa în mână făcând o conversaţie politicoasă, englezească. Dar ele erau foarte serioase şi amabile în tot ceea ce făceau şi ne-am dat seamă că acesta este „ritualul”. Kathy ne-a anunţat că putem trece la masă, deoarece era gata. În week-end americanii obişnuiesc să ia o masă numită brunch, pentru că se trezesc la o oră la care nici micul dejun nu se mai poate lua, dar nici prânzul şi atunci recurg la ceva intermediar.

Casa lui Kathy era destul de veche, cam de 100 de ani, dar bine întreţinută, cu grădină şi cu casa căruţaşului (a lui a fost iniţial), care era o locuinţă mai mică, mai modestă, tare simpatică, care se putea închiria la nevoie, având tot ceea ce are nevoie o persoană ca să trăiască decent.

Era aşa cum am precizat o locuinţă peste medie, dar cu un aer vechi, plăcut şi funcţional. Americanii de rând nu prea se omoară după chestii avangardiste: le plac lucrurile de calitate, însă domină pragmatismul şi tradiţia.

Cele trei doamne ne-au „descusut” cât au putut de mult în legătură cu România. Era un schimb corect: noi am vrut să vedem o locuinţă americană, iar ele au vrut să ştie mai multe, pentru că, repet, erau femei cultivate, educate, interesate de tot ce le înconjoară.

Partea cea mai frumoasă a venit când am început o videoconferinţă pe skype cu Connie (aşa am cunoscut-o şi eu) şi am vorbit mult mai mult despre România, de data asta aşa cum a văzut-o ea. Nu toate observaţiile au fost foarte măgulitoare, dar au fost corecte.

Vizita s-a terminat pentru că la oră 16 trebuia să fim în autobuzul care ne duce înapoi la Champaign. A fost o experienţă pentru care şi acum sunt recunoascătoare că s-a întâmplat. Thank you, ladies!

Am ajuns din nou în micul meu cămin din Ashton Woods, mulţumită că am văzut o altă felie mică, dar autentică din America.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/16ChicagoIL

Brăila, 27 iunie 2011

(Va urma)

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Prin Chicago şi împrejurimile lui (IX)&8221;

  1. Imi place ca nu v-au stat picioarele in loc.
    Mi se pare aproape SF atitudinea americanilor de rand si cred ca eu – tumultuoasa cum ma stiu – as turba de atata calm =)) Sau poate m-as molipsi intr-un final nesperat.
    Binee, stiu la ce referi tu, e cu totul altceva, insa la noi interactiunea umana si implicarea sociala e poate pe ultimul loc dupa „al meu” si „ai nostri”. Nu stiu de unde a iesit treaba aia cu ospitalitatea romaneasca! E o mare enigma pentru mine atata vreme cat ospitalitate dezinteresata nu exista.

    Zilele trecute era doi imbracati mai „amarat” asa – aveau hainele necalcate, isi tarsiau niste sandale roase ce calcau pe tivul descusut al pantalonului – si intrebau de zor intr-o engleza raraita cum sa ajunga la un anumit mall. Pana m-am oferit sa le spun, lumea i-a tratat ca pe niste cersetori din start, punand capul in pamant si gesticuland ca „nu-i intereseaza”… N-am inteles de ce, dar la noi daca iti spune unul „please…”, e clar ca vrea sa-i dai ceva. Sau nu e asa de clar??!

    Revenind la episodul tau, America imi lasa un sentiment de abordabilitate.

  2. Da, relevanta istorisirea cu cei doi turisti straini!
    Si da, America este abordabila, chiar si pentru niste carcotasi vesnic nemultumiti ca noi.

    Insa am descoperit ceva foarte fain: dupa ce m-am intors, nu s-a terminat lectia despre America si cetatenii ei. In continuare, aflu lucruri noi. Azi am aflat despre asertivitate, un concept care se pare ca de la ei provine si despre care nu stiam mare lucru, desi l-am intalnit. Repet, „lectia” nu s-a terminat atunci cand am plecat de acolo 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s