Căutătorii de comori, 9-10 iulie 2011

Se întrevedea un week-end pe munte, pentru că deja o lună fără munte înseamnă sevraj pentru mine. Nu aveam cum să ajung să îi susţin pe Pinguini la Ultramaratonul 7500, aşa că a trebuit să aleg altă variantă. Numai cine nu vrea nu găseşte şi zarurile au picat pe munţii Vrancei. Nu a fost o decizie rea: în afară de Cheile Tişiţei (zona pantofărească), nu prea am văzut mult din aceşti munţi care au fost declaraţi de alţii, mai temerari, la fel de frumoşi, dar sălbatici şi necutreieraţi. Pe de altă parte, aş fi dorit să dau o mână de ajutor celor care, încă de vineri, continuau o amplă acţiune de marcare.

Deoarece vineri mă întorceam de la Predeal, abia am avut timp să îmi refac bagajele pentru un cu totul alt tip de călătorie. Aşa că sâmbătă, pe la 6.30, am pornit către Focşani şi apoi Tulnici. Marius care nu a reuşit să ne însoţească, ne-a dat nişte indicaţii despre starea traseului şi un track ca să îmi pot testa noul meu gadget, Garmin CSX 60.

Am ieşit din Focşani şi am străbătut nişte localităţi mari cu gospodării foarte înstărite, aşezate într-un peisaj minunat de frumos. Am tot încercat din goana maşinii să fac nişte fotografii, dar parcă aparatul nu reuşea să prindă toată splendoarea dealurilor, a văii Putnei şi a caselor presărate peste tot.

A urmat Tulnici şi lipită de ea, Coza. Aici, în Coza, sătenii nu prea ştiau cum să ne îndrume către stâna Cârnituri şi care mai aveau idee se uitau albastru la noi şi ne spuneau că e tare departe. Păi, dacă era aproape ce să mai căutăm noi acolo?

În sfârşit, am dibuit „fundul Cozei”, unde se putea lasa maşina, chiar lângă firul apei, şi, încărcaţi cu rucsacii, am început pe la ora 10 să o dăm de-a lungul pârâului spre amonte. Un soare ucigător ne promitea să ne facă viaţa grea, dar drumeţul ştie că nu întotdeauna vremea este numai cum am dori. El merge şi pe ploaie, vânt, ninsoare sau caniculă. Aveam în mână GPS-ul care s-a dovedit în timp un instrument atât de preţios pe drum, iar acum trebuia să-şi dovedească utilitatea şi offroad.

La început de drum. Ţinta noastră este pe culmile din zare (foto: Alois Ciuraru)

Mi-era aşa de dor să mai cutreier poteci, încât nici greutatea rucsacului, nici transpiraţia şi soarele nu m-au descurajat. Valea Cozei cu apa ei uşor agitată îmi oferea suficientă energie şi singurul lucru la care eram foarte atenţi era orientarea în teren.

Frumoasa vale a Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Marius ne anunţase că prima jumătate a drumului nu este marcată, deci nu vom aveam decât trackul la îndemână şi propria noastră intuiţie în teren. Acest lucru ne ţinea simţurile treze şi atenţia încordată astfel încât să nu trecem pe lângă vreo zonă importantă din traseu. Din acest motiv am avut tot felul de devieri care în final se dovedeau a fi fără un rezultat bun în alegerea traseului corect. Astfel am ajuns undeva pe la nişte sălaşe izolate de pe munte, bine îngrădite, şi am fost simţiţi de câini vigilenţi şi zgomotoşi de pe dealurile alăturate, nemulţumiţi că simt străini în preajma teritoriului lor.

Cât de sălbatic şi frumos se vedea Coza, de pe creastă (foto: Alois Ciuraru)

Apa Cozei a trebuit să fie traversată de vreo câteva ori, lucru care m-a făcut să mă felicit că am decis să car şi sandalele cu mine.

Schimbăm "cauciucurile" (foto: Alois Ciuraru)

Valea se îngusta din ce în ce mai mult, lucru care ne anunţa că ne apropiem de Strâmtura Cozei. Trackul lui Marius a devenit doar orientativ, părându-ni-se prea ocolitor şi atunci am deci să urmăm matematic firul apei. Malurile deveniseră adevăraţi pereţi şi nu neaparat de stâncă, erau nişte uriaşe scurgeri de grohotiş, aici neîntâlnind calcarul alb al Pietrei Craiului, ci o gresie extrem de friabilă, cenuşie, care se desfăcea şi se sfărâma chiar şi în mână. Peisajul era extrem de sălbatic şi nu cred că erau mulţi cei care se încumetau să umble pe acolo. Din aceste chei nu se prea putea ieşi, odată intrat, decât dacă ştiai cu precizie pe unde. Nu era cazul nostru, noi rotindu-ne ochii în toate părţile şi nevăzând decât zone abrupte. Am tras concluzia că nu e prea bine să te prindă o ploaie pe aici, posibilităţile ca să scapi de furia apelor fiind destul de limitate.

Peisaj nepământesc (foto: Alois Ciuraru)

Însă drumeţia avea o latură cu totul inedită pentru noi. Să parcurgem kilometri prin apă într-o direcţie necunoscută, încă nu ni s-a mai întâmplat. Pe canicula care era peste tot în jurul nostru era o metodă de răcorire binevenită, apa nefiind atât de rece cum ştim că este în majoritatea pâraielor de munte, iar pereţii Strâmturii Cozei erau buni pentru că ţineau umbră.

Mers amfibiu 🙂 (foto: Alois Ciuraru)

Singurul sentiment frustrant era cauzat de faptul că nu ştiam, ci doar intuiam că mergem în direcţia bună. Pentru că am avut şi mici balaureli, am şi stat să mai studiem în ce direcţie mergem, întârzierile se adunau. Ne dădeam seama că vom ajunge la o oră în tabară, în care nu ştiu cât de mult ajutor am mai fi putut oferi colegilor voluntari din Asociaţia Montană Carpaţi la marcare. Acesta era un alt aspect care îmi crea un soi de uşoară nemulţumire. Nu pornisem să mă plimb, deplasarea mea avea un scop, iar acesta devenea din ce în ce mai greu de îndeplinit.

(foto: Lucian Bălănică)

Mirifica vale a Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Nu ştiu exact cât am mers noi prin apă, prin Strâmtura Cozei. Era clar că dacă acest traseu a fost remarcat, sigur nu a trece pe aici, însă la un moment dat pe o stâncă aproape de ieşirea din chei am văzut un marcaj slab şi vechi de bandă roşie. E posibil acest traseu să aibă două variante ca majoritatea traseelor prin chei: unul chiar pe lângă/prin apă şi altul pe sus, pe creastă. Cel de jos, pe firul apei se pare că s-a pierdut, dar noi am găsit urme ale lui.

De aici ar fi trebuit să urcăm spre dreapta, dar nu observat poteca, pentru că nici nu prea era o potecă propriu-zisă (foto: Alois Ciuraru)

În jurul orei 13 am ieşit din Strâmtură şi după ce ne-am schimbat sandalele cu bocancii am urcat pe o potecă abruptă şi distrusă de copitele turmelor de animale care fărâmă fără milă solul şi aşa friabil. Prin Vrancei am întâlnit multe poteci pentru turme, dar poate acum, după marcare vor deveni mai cutreierate de pasul omului.

Pereţii cu grohotiş (foto: Alois Ciuraru)

Aproape de ieşirea din Strâmtura Cozei (foto: Alois Ciuraru)

Am urcat şi după o jumătate de oră am văzut o stână, pe care am decis imediat s-o ocolim cât mai puternic, evident, din cauza câinilor. Ei deja ne simţiseră, nu ştiu cât de mult îşi doreau ei să ne cunoaştem, dar noi în niciun caz nu aveam în plan acest lucru. Deci am luat muuuuult dreapta şi am ieşit din potecă. La un moment dat ne-am odihnit, l-am sunat pe Marius şi i-am mai cerut nişte informaţii suplimentare. După ce i-am dat coordonatele precise, i-a fost foarte simplu să ştie pe unde ne aflăm. Eram aproape de o poiană de unde noul marcaj devenea foarte stabil şi evident. Din această poiană ne mai aşteptau 2 ore până la stână Cârnituri.

Indicatorul din poiana (foto: Alois Ciuraru)

Restul drumului a fost prin pădure, pe o potecă care urca liniştit, prin serpentine, cu marcaje clare şi dese. Ne mâncau ţânţarii şi tot felul de insecte flămânde, din acest motiv pauzele noastre erau scurte şi chinuite. Umbra copacilor nu putea să mai oprească căldura care pătrundea peste tot, iar oboseala acumulată de atâtea ore de mers începea să-şi facă simţită prezenţa.

Cam obosită... şi încă mai am de mers (foto: Alois Ciuraru)

În aceste condiţii, obosiţi, transpiraţi şi flămânzi am ajuns pe la ora 16,  în golul alpin în care străjuia stâna Cârnituri. Tot drumul am bombănit pentru ajunsesem la limita puterilor, dar, când am ridicat ochii din iarba pe care păşeam, sufletul mi-a fost mântuit. Se deschidea un peisaj, pentru care kilometrii făcuţi la pas nu mai aveau nicio valoare. Munţii Vrancei, în toată splendoarea lor, cu culmile atât de împădurite, râdeau în soarele de vară. Cerul albastru avea doar câţiva nori pufoşi şi privindu-l te pierdeai în imensitatea lui. Acolo, sus, erai alături de zei, obosit fizic, dar puternic sufleşte, nemâncat, dar fără să mai simţi foamea de atâta frumuseţe. Uitasem de ce merg la munte şi acolo sus mi-am adus aminte privind darurile divine pe care le-am primit ca răsplată pentru încercările la care am fost supusă.

Stâna din Cârnituri şi tabara de corturi (foto: Alois Ciuraru)

Tabăra de corturi (foto: Alois Ciuraru)

După ce am revenit cu picioarele pe pământ, mi-am salutat colegii de site şi de Asociaţie. Este vorba de bravul grup al gălăţenilor, de Lucian din Focşani şi de restul de carpatişti, unii mai cunoscuţi, alţii mai puţin.

Între prieteni (foto: Alois Ciuraru)

Ei deja munciseră toată dimineaţa şi acum se aflau într-o binemeritată pauză. Ne-au pus la curent în câteva cuvinte cu mersul treburilor şi am înţeles că nu au pierdut timpul nicio clipă.

Panoul de la stâna Cârnici (foto: Lucian Trufin)

Mă gândeam cu groază că la oboseala pe care o aveam, nu ştiu ce ispravă aş putea face, dar am aflat că mult oricum nu mai era, doar nişte mici amănunte de pus la punct. O parte din carpatişti şi plecaseră cu materialele pe traseul BR. Am mers şi noi în direcţia aceea mai mult ca să vedem peisajul.

Turnurile Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Echipele păreau să fie bine organizate şi să cunoască foarte bine ce au de făcut. Şi aşa am ajuns în şaua Geamăna, o altă intersecţie de trasee şi un alt punct de unde se poate vedea un peisaj deosebit.

Lumea văzută din Şaua Geamăna (foto: Lucian Bălănică)

Indicatoarele proaspăt montate de carpatişti (foto: Alois Ciuraru)

Panoul informativ din Şaua Geamăna (foto: Lucian Trufin)

Ajunşi din nou în tabară, ne-am grăbit să punem cortul, să stăm puţin la focul de tabară şi apoi, eu cel puţin, să cad într-un somn buştean. Nici măcar faptul că urşii circulă cam nestingheriţi prin aceşti munţi şi unii dintre noi, chiar i-au zărit, nu a putut să-mi tulbure visele.

Pe înserat, acest nor, ca o ciupercă atomică a aruncat supărat fulgere în toate direcţiile (foto: Lucian Bălănică)

Dimineaţa am observat că o parte din carpatişi s-au trezit cu noaptea în cap şi au plecat cu vopsele şi pensule să mai dea nişte marcaje. Noi, leneşii, am lenevit pe lângă corturi, am mâncat, s-a băut cafeaua (cine bea aşa ceva) şi, cu părere de rău, a trebui să strângem totul în rucsaci pentru drumul de întoarcere.

La revedere, Ţara Vrancei! (foto: Lucian Bălănică)

Pornim spre casă (foto: Lucian Bălănică)

Din fericire, am lăsat o parte din bagaje, la un 4×4 cu care urcase ieri Laurenţiu. Astfel nu prea am avut greutate, doar apa şi uneltele bune la marcat, dacă am fi observat că pe traseul de întoarcere este nevoie.

Era un moment de mare curiozitate pentru mine. Aveam să văd pe unde merege traseul BR pe care ar fi trebuit noi să venim cu o zi înainte, dacă desigur, l-am fi găsit. Însă cum zona, nu prea a fost marcată, mai ales pe parte de intrare în traseu, nu am avut cum să-l urmăm. Acum nici nu îmi părea rău pentru că negăsindu-l am avut ocazia să mergem pe firul Cozei şi să vedem şi altceva.

Din poiana cu multe indicatoare am început să observăm marcajul BR pentru drumul de întoarcere, pe care nu ajunsesem ieri. Poteca merge prin pădure, prin fâneţe şi păşuni, prin proprietăţile localnicilor, care totuşi şi-au dat acordul ca traseul omologat să treacă pe acolo, pe sus, pe marginea pereţilor care străjuiesc Daihăţaşul, un afluent nervos al Cozei.

Deşi ieri am trecut de confluenţa lor, m-am felicitat că am ales să merg pe apa Cozei, blândă, nu prea adâncă şi oarecum însorită. Dăihăţaşul abia trecea prin pereţi strâmţi, cu praguri repezi şi fără posibilitate de a te refugia pe undeva. Nici nu ştiu dacă m-ar fi scos bine, în cazul în care aş fi ales să îl parcurg.

Valea Dăihăţaşului (foto: Lucian Bălănică)

Am găsit cireşe amare, mere sălbatice, frăguţe şi tot felul de roade ale verii. Am gustat din fiecare şi ne-am bucurat că natura este atât de darnică. O fi şi iarna frumoasă, dar parcă vara este o zână mult mai iubitoare cu drumeţii.

Poteca ne îndruma încet către apa Cozei, unde la capatul Strâmturii. Tare eram curioasă să ştiu pe unde se poate coborâ, pentru că în jurul apei erau pereţi netezi şi înalţi de grohotiş.

Din loc în loc s-au mai refăcut din marcaje şi s-au adăugat altele noi acolo unde ar fi fost nevoie. S-au mai tăiat câteva crengi, acolo unde ele împiedicau vizibilitatea marcajelor.

Muncă de echipă 🙂 (foto: Lucian Trufin)

Într-adevăr, exista o potecă, pe un făgaş tocit de ape, pe unde cu atenţie se putea coborâ, pe un drum sinuos, care ducea fix în albia Cozei. Noi, ieri, neştiind de el, nu l-am observat şi am mers mai departe. Însă, aşa cum deja am spus, nu regret hotărârea luată.

Coborarea spre albia raului (foto: Lucian Trufin)

Ajunşi aici am lămurit şi misterul traseului marcat şi totul devenea foarte simplu, pentru că eram la o aruncătură de băţ de sat.

Meandrele Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Puţină răcoreală, chiar şi numai la picioare, nu strică (foto: Lucian Bălănică)

Era şi cazul pentru că aerul era de nerespirat din cauza căldurii. Ne-am recuperat maşina, Marius a apărut şi el şi ne-am deplasat toţi la sediul Parcului Naţional Munţii Vrancei din Tulnici, unde am mai tras nişte concluzii, am făcut tradiţionala fotografie de grup, am udat revederea noastră cu nişte bere şi ne-am întos spre casă.

(foto: Lucian Bălănică)

(foto: Lucian Bălănică)

Mici concluzii:

–          Mă simt ca un căutător de comori, avid de bogăţie. Însă comorile pe care le doresc şi pe care, de cele mai multe ori, le primesc, sunt de altă natură. Mă îmbogăţesc la fiecare ieşire pe munte, de fiecare dată când deschid dimineaţa tenda cortului şi respir aerul tare al munţilor. Şi, contrar celor care caută averi din aur sau alte obiecte preţioase, eu, când le găsesc, simt că trebuie să le împărtăşesc cu ceilalţi. Numai aşa simt că totul capată şi mai multă valoare.

Altfel de comori (foto: Lucian Bălănică)

–          Acum, când aceşti munţi ai Vrancei au fost marcaţi, merită să ne îndreptăm atenţia asupra lor. Sunt foarte sălbatici, foarte frumoşi şi dau satisfacţii nebănuite drumeţului.

Ţara Vrancei (foto: Lucian Bălănică)

–          Nu am pus umărul la marcare, nu pentru că nu aş fi vrut, dar nu pot să nu scriu despre dăruirea cu care echipele au dus la bun sfârşit treaba. Ştiu însă că vor mai fi ocazii şi timp să fie, pentru că muncă…  e berechet.

Una din şedinţele de organizare (foto: Lucian Trufin)

–          Deşi nu mi-am propus, a ieşit o tură foarte reuşită, inedită, care m-a ţinut în priză tot timpul, cu peisaje pe care nu le-am mai întânit până acum şi aici mă refer la aspectul pereţilor din Strâmtura Cozei.

–          Mulţumesc lui Lucian Trufin din Focşani şi lui Lucian Bălănică din Galaţi pentru că mi-au pus la dispoziţie fotografiile cu care am ilustrat acest jurnal.

–          Deoarece încă mai studiez de ce nu pot să inserez în textul traseul parcurs, voi posta doar un link:  http://www.wandermap.net/route/1148783?131196230111773

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Căutătorii de comori, 9-10 iulie 2011&8221;

  1. … unic in peisajele oferite de catre al naturii mister reusesti , draga Kya , a ne dezvalui un alt nestemat taram al tarii , … Multumim ! ,
    Cu Consideratie ,
    cristi .

  2. Ti-am aflat cu drag trairile Kya, prin intermediul cuvintelor pe care tare usor le asezi in cele mai potrivite fraze.

    Acestea, impreuna cu fotografiile atat de reusite, ajung la sufletul cititorului si cu siguranta il indeamna spre locuri de o frumusete aparte.

  3. Multumesc frumos! Eu, drept sa-ti spun, as vrea sa ne vedem mai des si miercuri, la povesti despre munte, nu numai pe munte! 🙂

  4. Ma bucur ca v-a placut acest traseu si ai mai adaugat la comoara sufletului inca o valaore pretioasa. La cat mai multe astfel de comori, pe viitor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s