Povestiri din ţinutul Amish şi nu numai (VI)

Sâmbătă 26 martie 2011

Nune vom odihni în această sâmbătă, însă nu ne plângem pentru că este o zi pe care unii o aşteptau cu nerăbdare încă din ţară. Ştiam că vom face o vizită la o comunitate Amish în Arthur, IL, şi am citit câte ceva pe net, însă fără să ne potolim prea mult curiozitatea, ci, din contră, dorind să vedem cu ochi noştri cât este adevărat din cele aflate.

În primă fază am ajuns în orăşelul Arthur unde am făcut prima oprire unde altundeva decît la Biblioteca Publică . Am mai văzut şi la Tolono o bibliotecă destul de asemănătoare, nu este foarte mare, practic  într-o încăpere unică sunt puse la dispoziţia publicului toate tipurile de documente. Spaţiul este foarte bine împărţit existând zone de lectură, de navigat pe Internet, pupitrul central de referinţe (o poziţionare inspirată care se poate regăsi mai la toate bibliotecile publice americane). Totul este amplasat printre rafturile cu documente dintre cele mai diverse.

Gazda noastră, directorul acestei biblioteci, a avut amabilitatea si ne-a răspuns la câteva întrebări. Fiind prima bibliotecă publică americană cu care am intrat în contact întrebările au curs destul de rapid pentru că doream să ştim mai multe despre sistemul lor de finanţare şi despre modul în care îşi fac ei statisticile de bibliotecă. Răspunsurile au fost interesante, însă mai apoi am aflat că nu se puteau generaliza pentru întregul sistem de biblioteci.

Cert este un lucru, recunoscut chiar de bibliotecara cu care ne-am conversat: biblioteca din Arthur este o bibliotecă care nu a avut probleme financiare deosebite, aşa cum s-a întâmplat cu altele din alte părţi. Şi-a primit în fiecare an bugetul care i-a permis să se dezvolte într-un ritm decent. Clădirea nouă, într-o zonă centrală, de asemenea, constituie un avantaj care le aduce public.

De când am intrat în ţinutul Amish nu am avut cum să nu observăm modul particular de prezentare, care îi face atât de speciali pe locuitorii acestor locuri. În primul rând, încă din autocar, am observat trăsurile negre şi bine închise cu care aceşti oameni se deplasează indiferent de vreme. E foarte inedit să vezi aceste trăsuri desprinse parcă din alte timpuri că trec pe lângă tine sau că stau parcate în zone speciale, aliniate exact ca maşinile una lângă alta în timp ce stăpânii umblă pe la cumpărături.

În oraş i-am văzut şi pe amish: femeile cu fuste lungi şi bonete de culori inchise, iar bărbaţii cu un fel de bărbi lipoveneşti şi cu nişte fesuri pe cap. Copiii erau tare drăgălaşi cu acele căciuli trase bine pe urechi.

La bibliotecă ni s-a povestit câte ceva despre modul în care interacţionează ei (amishii) cu restul comunităţii. Sunt conştienţi de avantajele civilizaţiei, nu le pot ignora, însă legile comunităţii sunt mult mai puternice. E foarte complicat,  dar uneori au găsit un fel de compromis între ele.

După trecerea pe la bibliotecă ne aştepta vizita într-o gospodărie amish. Ceea ce văzusem până atunci pe străzile oraşului nu a avut ca rol decât să ne facă mai curioşi să ştim mai multe despre amish.

Comunitatea Amish este o comunitate bazată pe un stil de viaţă cu totul deosebit. Amish sunt de origine europeană, provenind, în majoritate, din Germania şi Elveţia, unde erau persecutaţi religios. Alături de mennoniţi şi hutteri, sunt reprezentanţi ai unor grupări religioase care au aparut în Europa în secolul XVI. Contemporane cu Luther, aceste grupări nu sunt adepte ale botezului copiilor, considerând că este mai potrivit la maturitate, propovăduiesc nonviolenţa şi aplică „la literă” Biblia.

Când am ajuns în gospodăria amish am înţeles ce înseamnă să aplice „ la literă” Biblia.

Familia la care am mers era compusă din opt membri: părinţii şi şase copii. Erau destul de săraci, casa lor era mai mult decât sărăcăcioasă în parte datorită religiei care probabil că le cerea să trăiască lipsindu-se de confortul care înseamnă păcat, dar şi faptului că nu prea aveau venituri suficiente ca să o ducă mai bine. Aşa mi-am explicat eu şi faptul că ei au fost nevoiţi să presteze aceste servicii pentru turişti.

Gazda noastră a fost stăpâna casei care ştia deja foarte bine cum să-şi prezinte gospodăria şi cum să scoată în evidenţă acele elemente de neobişnuit chiar şi pentru restul americanilor. Cu un osi de mândrie ne-a explicat că în casă este o singură sobă, cea din linving, care printr-un sistem de canale încălzea şi etajul. Că până şi filtrul de cafea era adaptat şi fierbea cafeaua la gaze. Că erau diverse aparate care funcţionau cu electricitate furnizată de o o baterie de maşină.

Ideea era că ei refuzau toate avantajele civilizaţiei încercând să trăiscă ca acum 400 de ani. Sinceră să fiu, nu mai erau nici cai, nici măgari: nici nu puteau să mai dea timpul înapoi ca totul să fie ca atunci 400 de ani, dar nici nu se puteau bucura din plin de ceea ce ne oferă vremurile noastre. Au rămas suspendaţi între două vremuri fără să ştie cum să iasă din această buclă. Nu au voie să deţină un telefon mobil sau un calculator, dar din motive extrem de serioase (afaceri, deci bani, deci posibilitatea întreţinerii unei familii) erau nevoiţi să apeleze la alţi deţinători din afara comunităţii ca să comunice prin intermediul unor astfel de echipamente. Un chin inutil, după părerea mea, dar pe care femeia amish ni-l prezenta ca fiind o chestie foarte interesantă.

În pivniţă am văzut un fel de ladă frigorifică fără curent electric, evident, unde ţineau laptele şi ni s-a făcut o demonstraţie despre cum se foloseşte un dispozitiv rudimentar cu care spălau rufele. Femeia ne-a asigurat că este o maşinărie eficientă, pe noi cei care ştiam cum funcţionează o maşină automată de spălat… hihi!

Despre oamenii amish… Ni s-a povestit că membrii comunităţii când trec pragul adolescenţei trebuie să decidă dacă rămân sau nu în comunitatea atât de încorsetată în legile pe care şi le-au fixat singuri. Dacă decid să părăsească acest mod de viaţă atunci dorinţa lor va fi respectată, va trebui să trăiască în afara comunităţii, dar va menţine legătura cu ea şi chiar o va susţine dacă doreşte. Însă dacă ia hotărârea să părăsească comunitatea după ce a trecut momentul alegerii atunci va fi definitiv repudiat de către ai lui. Nu va mai avea niciun fel de legături şi va trăi complet rupt de ea.

Au propriile lor şcoli, întrunirile de rugăciune se fac pe rând acasă la membrii comunităţii. Pentru aceasta există mese, scaune etc care se mută de la o gospodărie la alta, pentru că după fiecare slujbă religioasă urmează un prânz, care, dacă nu mă înşel, este suportat de gazdă, repet, prin rotaţie.

Aşa cum am spus, amish se îmbracă foarte simplu, sărăcacios, nici măcar nasturii nu sunt folosiţi, fiind consideraţi podoabe, deci te duc către păcat fără doar şi poate. Dacă nu au copci la bluze, femeile folosesc atunci nişte bolduri. Ca o persoană care am folosit mult boldurile la viaţa mea, pot spune că este chiar o nebunie să te închei la bluze cu aceste mici obiecte. Dar pricepusem deja că dacă aceşti oameni nu se chinuie puţin de bună voie, atunci nu ar fi mulţumiţi.

Îşi lucrează pământul cu animale şi cu unelte primitive, muncind enorm ca să facă ceva agricultură. De fapt, toată viaţa lor se bazează pe mult efort, multă muncă grea. Le respect alegerea, dar nu o înţeleg, pentru că mi se pare foarte anacronic totul. De asemenea, am aflat de la americanii din afara comunităţii că sunt meşteşugari foarte buni. Mobila realizată de ei este recunoscută prin calitate şi durabilitate şi, din acest motiv, sunt preferaţi pe piaţă.

Copiii casei au fost un alt element care mi-a trezit interesul în mod deosebit şi probabil că din cauza lor manifest o evidentă dezaprobare a modului lor de viaţă. Când am păşit în livingul casei, cel în care era unica sobă, ei erau „ornaţi” în jurul ei, aşezaţi fiecare pe nişte scaune, privindu-ne. Privirea lor a fost ceva ce eu nu voi uita. Cei mai mari erau vădit stânjeniţi pentru că sunt expuşi privirilor a tot felul de străini care scormoneau din ochi tot ceea ce pentru ei era mai personal: căminul lor. Era clar că li se întâmpla asta de prea mult timp şi lăsase urme pentru ei.

Cei mici nu erau foarte conştienţi de rolul lor de cobai, însă erau foarte calini, comunicativi şi fiecare dintre ei avea o poveste menită să mai scoată ceva bani din buzunarul musafirilor nedoriţi, dar necesari.

Am condamnat atunci pe loc această familie, care deşi pretinde că trăieşte în puritate şi cinste, îşi expune copiii astfel provocându-le traume, unele atât de fine încât probabil că nici nu le mai bagă în seamă.

Un copil are nevoie de stabilitate şi echilibru, nu să fie expus ca un animăluţ de circ sau zoo, chestionat, pipăit, foit de tot felul de indivizi. Nu trebuie să creadă că viaţa înseamnă doar să joci un rol pentru toţi cei din jur.

Am plecat apoi la o altă familie amish unde trebuia să luăm masa într-un stil tradiţional. Nu a fost numai grupul nostru, au mai fost şi nişte americani din alt stat care doreau să cunoască mai multe despre amish.

Mâncarea a fost destul de diversă, carnea de pui am putut s-o identific în mod clar, restul, un fel de terciuri şi de tocături, habar nu am ce era cu ele. Interesant a fost modul de servire. Felurile de mâncare au trecut de două ori pe la fiecare din noi, însă dacă între cele doua serii aveai nevoie de o felie de pâine, de exemplu, nu primeai. Ţi se răspundea să aştepţi că va veni şi a doua serie şi atunci te vei putea servi. Sau dacă luai o ceaşcă de cafea nu mai puteai să bei limonadă. Ori una ori alta! Pe de o parte eram amuzaţi, pe partea cealaltă contrariaţi. Erau primitori, dar în felul lor, destul de rigid, totuşi.

A fost o experienţă foarte interesantă, dar sigur nu mă aşteptam să fie astfel. Am găsit mult comercial acolo unde credeam că este numai cuvântul Divinităţii şi puterea celor zece porunci. Poate restul comunităţii nu era nevoită să facă astfel de compromisuri, dar, din păcate, asta e imaginea pe care o promovează şi nu cred că face vreun serviciu comunităţii lor.

Poate în final, i-am judecat prea aspru, pentru că, deşi, iniţial, am crezut cu tărie că fiecare om e liber să aleagă orice formă de trai doreşte, însă când aceasta distruge şi nu clădeşte, am început să am îndoieli asupra corectitudinii alegerii acestei comunităţi.

Am plecat din Arthur obosiţi rupţi, în autocar am început să moţăim care pe unde am apucat.

Dar ziua noastră nu s-a terminat, pentru că la Facultatea de Biblioteconomie mai aveam un curs practic cu dr. Hermina Anghelescu. Am vorbit despre proiectele noastre pe baza cărora am fost selecţionaţi în programul Mortenson şi despre modul în care putem reorganiza bibliotecile noastre după modelul celor americane. După ce n-am gândit fiecare am făcut propriul plan de amplasare al unui pupitru de referinţe într-o zonă centrală a bibliotecii.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/09ArthurIL

Duminică 27 martie 2011

A fost o zi în care am fost lăsaţi de capul nostru. Dimineaţă am fost la shopping pe la mall-urile de la periferia oraşului şi pe seară am piedut timpul odihnindu-ne. Şi aşa ni se părea că totul trece extrem de repede. Nici seara nu prea aveam timp de noi prea mult pentru că deja primisem teme legate de conferinţa din Texas, de proiectele noastre şi altele care ne ocupau timpul cu vârf şi îndesat.

Luni 28 martie 2011

O nouă săptămână în campusul Universităţii din Illinois. Săptămână trecută studenţii fuseseră în vacanţa de primăvară şi aveam sentimentul că parcă numai noi suntem în campus. Eram tare curioşi să simţim din nou aerul acela studenţesc pe aleile campusului. O universitate fără forfota studenţilor era ceva foarte neobişnuit chiar şi pentru noi, cei care ne despărţisem de ceva timp de acest mod de viaţă.

Ei, da! În acea dimineaţă Universitatea s-a trezit la viaţă şi aleile ei erau pline de tineri care cărau cursuri, pedalau între cămin şi sălile curs sau pur şi simplu făceau jogging. Şi să nu uităm printre copaci, clădiri şi oameni, veveriţele cenuşii şi netemătoare, care ţopăiau prin iarba proaspătă de primăvară.

Molipsiţi parcă de atâta tinereţe şi primăvară am pornit şi noi către primele cursuri ale acestei săptămâni.

Rebecca Teasdale, director adjunct la Biblioteca Publică din Oak Park, este lectorul care ne va vorbi despre cum să evaluăm nevoile publicului pe care îl deservim.

Nu voi intra în detalii tehnice despre cum evaluăm şi altele de genul acesta, ci aş vrea să punctez de ce trebuie să evaluăm.

Bibliotecile americane fac un crez din a pune la dispoziţia comunităţii doar ceea ce-şi doreşte ea. Pentru asta dezvoltă strategii, evaluează în permanenţă, astfel încât să ţină pasul cu schimbările care se produc, cu noile treduri sau numai ca să aducă alţi şi alţi utilizatori în bibliotecă. Se studiază cu atenţie comunitatea căreia i te adresezi, observi ce etnii există, ce preocupări preponderente au oamenii, tot ceea ce îi conferă personalitate şi specificitate. Şi atunci biblioteca achiziţionează documente, crează activităţi axate pe aceste nevoi. Sunt foarte profesionişti când fac acest lucru şi dovada este numărul mare de oameni care calcă pragul bibliotecilor lor. Sunt foarte devotaţi acestei cauze de a identifica nevoile reale ale oamenilor şi nu fac lucrurile doar de dragul de a fi făcute. Pun pasiune şi efort în această misiune şi din acest motiv bibliotecile publice sunt atât de iubite şi susţinute de comunitate atunci când administraţiile locale decid să taie din fonduri.

Rebecca ne-a arătat cum se evaluează nevoile publicului şi mai ales cum folosim aceste date pentru crearea de noi servicii sau îmbunătăţirea celor existente. Şi ne-a promis că mai multe vom vedea atunci când o să o vizităm chiar la ea „acasă” la biblioteca din Oak Park.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/10ChampaignIL

Brăila, 10 iunie 2011

(Va continua)

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Povestiri din ţinutul Amish şi nu numai (VI)&8221;

  1. Hm… nu ce sa zic de Amich astia. Initial ma gandeam ca au ei ceva in capsorul ala al lor, desi plecam de la impresia ta scrisa destul de nefavorabila, dar dupa ce am vazut si pozele, m-am convins ca e un fel de struto-camila acolo.
    Pai nu vor electricitate, dar accepta gazul? Discriminare! 😀
    Daca tot spala, sa spele de mana la lighean cum faceam si noi pana acum cativa ani si unii inca mai spala asa.
    Cafeaua la ibric ce are?
    Oale de inox? Unde sunt cele de pamant?
    Unde mai pui ca au si masina de cusut moderna – un razboi de tesut era mai nimerit!

    Cat despre copii, cred ca erau timorati si pentru ca nu cunosc lume din exterior decat atunci cand sunt vizitati si probabil ca li se si vorbeste despre restul oamenilor ca despre babau.

    p.s. imi place atmosfera de lucru ce razbeste chiar si din poze, nu doar din concluziile tale. Cand te gandesti la biclioteca ai in imagine o incapere burdusita de carti, eventual cu miros de vechi si lumina slaba, unde intr-un colt sta ascuns, bibliotecarul.

  2. Cu copiii, alta era problema: vedeau prea multi, mult prea multi straini in casa, cotrobaind nestingheriti prin toate cotloanele. Adevarul este ca am fost invitati sa cutreieram casa peste tot si asa am si facut, pentru ca eram excesiv de curiosi. Pune-te in locul acelor copii, care trebuiau sa faca frumos in fiecare week-end sau chiar mai des, si sa priveasca cum acesti straini le violau spatiul atat de intim al unui camin. Eu am fost foarte indignata de statutul lor de animalute de circ, expuse ca la targ 😦
    Legat de biblioteca. imi pare rau ca amestec atat de mult profesionalul cu viata privata, dar asa cum m-am explicat, in America, au fost strans legate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s