Intrăm „în pâine” (III)

Duminică 20 martie 2011

Mă trezesc la oră indecent de devreme, cel puţin pentru mine. Însă ceea ce văd pe geamul ferestrei îmi schimbă imediat mohoreala de dimineaţă. Vreo două veveriţe ţopăie fericite pe asfaltul din curtea imobilului unde stăm. Se duc spre tomberonul de gunoi unde cotrobăie după mâncare. E atât de reconfortantă imaginea încât mă echipez de o mică alergare de dimineaţă. Una foarte mică până la „ciupercă” cum spunem clădirii Assembly Hall. Mi-a cam ieşit sufletul (se vede lipsa de mişcare) şi am şi îngheţat zdravăn cu toată fugăreala mea. La întoarcere am trecut pe lângă micile cârduri de gâşte canadiene, care păşteau liniştite pe marginea drumului. Un gânsac a sâsâit ameninţător şi, studiind gabaritul lui, am zis că, pe viitor, să trec cu atenţie pe lângă ele. Probabil că deja am rămas cu sechele din ţară unde alergatul pe aiurea este un sport extrem, în urma căruia poţi rămâne oricând cu picioarele în colţii unui maidanez. Acum am început să mă uit cu respect şi la păsări ca la un potenţial pericol.

Trebuie să recunosc că fauna este încântătoare, nu ciori, nu vrăbii, nu câini, nu pisici (nici măcar pisici). Însă sunt veveriţe cenuşii, gâşte mari şi relaxate şi un fel de păsări mai roşioare care stau în iarbă şi scot nişte sunete interesante. Acestea sunt cele mai vizibile însă un cunoscător mai bun decât mine poate identifica mult mai multe dihănii cu pene.

Mă întorc destul de repede, gâfâind ca o locomotivă, dar extrem de bine dispusă, aşa cum mi se întâmplă mereu când alerg.

Urmează o plimbare de recunoaştere prin campus, ni s-au arătat diverse clădiri care ar fi trebuit să intre în zilele următoare în programul nostru şi pe care nu am reuşit să le reţin din prima. Ce familiare mi-au devenit câteva zile mai târziu…

Avem din nou întâlnire virtuală cu prof. dr. Hermina Anghelescu despre Managementul proiectelor. Nu va dura prea mult şi va fi în carne şi oase în faţa noastră, însă deocamdată mai aflăm câte ceva despre scrierea de proiecte şi modul american de abordare a lor, care este oarecum diferit de cel al Uniunii Europene. E necesar să ştim diferenţele pentru că în zilele următoare vom scrie trei proiecte după modelul american, pentru finanţatori americani.

După amiază suntem invitaţi acasă la Barbara J. Ford, directorul Centrului Mortenson, o doamnă foarte distinsă şi cu un gust deosebit pentru lucrurile de calitate. Casa este plină de obiecte din toate colţurile lumii, în cea mai mare parte confecţionate manual şi care dau spaţiului un aspect vesel şi prietenos. Sunt amintiri de la echipele de studenţi ai Centrului Mortenson. Nu se putea să lipsească şi ceva din România şi, într-o trăistuţă superbă de Bucovina, am pus deja nişte ouă încondeiate şi alte câteva mici obiecte specific româneşti.

Am purtat una din camaşile populare aduse de acasă şi am avut părul împletit cu multă măiestrie de Dorina, colega noastră de la Filiaşi, care în America mi-a făcut cele mai sofisticate codiţe pe care le-am avut vreodată. În decorul multinaţional din casa BArbarei mă integram perfect şi cu multă mândrie că provin din România, lucru care în Europa l-am realizat mai greu.

Barbara a ţinut să ne ofere specialităţi culinare mexicane, iar Susan Schnuer, directorul adjunct al Centrului, ne-a şi explicat cum se consumă, cum se combină între ele diversele amestecuri şi gusturi şi apoi am tot încercat din toate, plini de curiozitate, evident.

Pentru că autobuzul care ar fi trebuit să ne ducă în campus trebuia să vină peste 40 de min, am decis că puţină mişcare nu strică. Pentru că Delia a fost de acord, am plecat amândouă să găsim drumul de întoarcere prin orăşelul destul de necunoscut încă pentru noi şi astfel am făcut o primă explorare prin Champaign.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/03ChampaignIL

Luni 21 martie 2011

Mă trezesc din nou cu noaptea în cap. Deja începe să mă enerveze chestia asta. Pentru mine ore cum ar fi 4 sau 5 dimineaţa sunt ore doar de somn. Atunci nu am voie să fiu trează niciodată, decât dacă arde.

Vorbesc cu cei de acasă, mă hlizesc la veveriţele din drum şi mă pregătesc  să încep primă săptămână pe aici.

La Centrul Mortenson se spun câteva cuvinte care încearcă să cuprindă fraze de bun venit, combinate cu informaţii despre programul perioadei, precum şi cu întrebări şi răspunsuri foarte multe din latura administrativă. Eu cred că se străduiesc destul de mult să nu avem probleme deosebite, să nu avem neclarităţi şi, prin urmare, noteză cu grijă toate solicitările şi nelămuririle noastre.

În urma discuţiilor se conturează trei obiective principale care ne vizează direct:

–          Îmbunătăţirea pregătirii noastre profesionale prin cursuri şi schimburi de experienţă cu specialiştii americani

–          Elaborarea a trei proiecte de grup suficient de fundamentate ca să câştige finanţare (alte proiecte decât cele cu care am aplicat pentru selecţia iniţială)

–          Realizarea prezentării la Conferinţa ALA (American Library Association, va mai veni vorba de ei şi cu alte ocazii ) din Texas, unde grupul nostru va avea alocată o perioadă de timp pentru aşa ceva.

Eu aş mai adăuga şi al patrulea obiectiv, mai personal: să aflu cât mai multe despre stilul de viaţă american, despre oameni, despre orice…

Trecem prin furcile caudine ale evaluatorului de program Peggy Barber. Nu este prima oară când această doamnă, foarte simpatică de altfel, ne ia în particular la întrebări, cu atenţie, alcătuind pentru fiecare câte o fişă separată. E în firea lor practică să urmărească eficienţa oricărui lucru întreprins şi trebuie să ne obişnuim cu aceasta.

Apoi, Paula Kaufman, directorul Bibliotecii Universităţii din Illinois, ne prezintă munca ei. Ne vorbeşte cu o voce calmă din care răzbeşte multă voinţă şi hotărâre. Lucrurile pe care ni le spune sunt şi noi şi cunoscute în acelaşi timp. Problemele cu care se confruntă ei par similare, însă modul în care acţionează, posibilităţile materiale şi implicarea în ceea ce fac este diferită. La 25 de milioane de documente, din care 13 milioane numai cărţi, se pot mândri că sunt una din cele mai mari biblioteci din State. Însă şi problemele rezultate din gestionarea acestor fonduri sunt pe măsură. Facem o primă cunoştinţă cu mentalitatea bibliotecarilor americani la ei acasă. Am citit, am audiat prelegeri despre acest lucru, însă acum aveam ocazia să-i vedem în „acţiune”.

Astfel s-a terminat prima zi, prima dintr-un şir de zile cu un program încărcat. Seara pun capul pe pernă şi până să rememorez ce s-a petrecut în ziua respectivă, deja am adormit.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/04ChampaignIL

Brăila 5 mai 2011

(Va continua)

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Intrăm „în pâine” (III)&8221;

  1. Imi place serialul asta inceput de tine! Si faza cu iesitul la alergat e foarte tare! Cred si eu ca-ti vine sa alergi cand totul e verde si curat si frumos si nici o haita de maidanezi nu te asteapta la colt… Imi place si faptul ca scrii despre oamenii intalniti, par clar foarte diferiti de noi – mi-i imaginez cum se decupleaza de munca cand pleaca si cum se cupleaza la munca imediat ce intra in birou 😀
    Dar sigur vom afla din episoadele urmatoare 🙂

  2. Multumesc foarte mult, Claudia, pentru aprecieri! E posibil ca multe din observatiile mele sa nu aiba sustinerea altora aflati in situatii similare mie, insa eu asa am „decriptat” ceea ce am vazut acolo. Voi avea un capitol special unde voi vorbi mai mult despre oamenii intalniti 🙂 Soon! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s