Bulgaria, din nou, dar altfel: Srebarna, 18-19 mai 2011

În general sunt o persoană ordonată, însă acum năravul de rac îşi spune cuvântul şi voi povesti în ordine inversă turele. Cronologic, tura din Bulgaria a fost înainte de cea din Măcin, însă vi le voi aduce la cunoştinţă fix pe dos.

Nu prea mai ştiu bine cum ne-am hotărât să mergem la bulgari. Ţin minte că Vio ne-a încântat cu o tură printr-o zonă de Dunăre, smârcuri, nuferi, păsări de apă de toate naţiile şi multă verdeaţă. Am promis că la prima ocazie ne vor fi ghizi ea şi cu Octavian prin acele locuri.

Şi astfel s-au întrunit condiţiile ca eu, Cerasela, Gabi, Andrei, Vali, Muha, Viorica şi Octavian să rămânem echipa decisă să ajungă şi în această parte de lume.

Sâmbătă dimineaţa am plecat către Călăraşi. În mod normal drumul nu trebuia să ne ridice niciun fel de probleme. Dacă stau să mă gândesc nici nu ne-a ridicat drumul probleme, ci maşina, care destul de repede, a rămas doar în două viteze: 2 şi 4, restul devenind inutile complet.

Faptul că oraşul Călăraşi este amplasat oarecum aproape de Brăila a redus considerabil stresul călătoriei şi, în final, am ajuns cu bine la reşedinţa celor doi pinguini călărăşeni. În jur de ora 11, după ce au ajuns şi bucureştenii, ne-am urnit către trecerea cu bacul pe malul celălalt al Dunării.

Am mai făcut un ocol prin oraş pe la BCR unde am schimbat nişte bani, nişte poze amintire de la suvenire şi la drum!

Pe măsură ce părăseam agitaţia oraşului începeam să mă simt din ce în ce mai bine. Ştiu că nu sună prea încurajator pentru mine, însă aglomerările mă stresează din ce în ce mai mult. Cu cât sunt mai puţini oameni, cu atât mă simt mai în largul meu. Prin urmare, pe şosea pedalam fără grijă şi nici nu ştiu când am ajuns la trecerea pentru bac.

Peisajul este extrem de asemănător cu cel din oraşul meu: maluri nisipoase, soare necruţător de deasupra noastră şi apa mare şi nesfârşită a Dunării.

După trecere am făcut pauză în prima terasă: bere, sandvişuri şi o pană cât toată zilele în roata lui Octavian. A crăpat camera cam 40 de cm, nu se mai putea face nimic cu ea.

Am ajuns la vamă imediat, am trecut de vamă imediat şi iar pedale. Drumul mi-a plăcut foarte mult. De ce? Păi, am mers până la Silistra pe un drum asfaltat, dar lăturalnic, unde am simţit vara din plin: marginile drumului încărcate de buruieni şi maci crescuţi într-o sălbăticie absolută, asfaltul fierbinte pe care îl înghiţeam sub roţile bicicletelor, miros de vară şi să mai amintim din nou de soarele ce ne însoţea peste tot.

Eu am fost fericita câştigătoare a unui loc la şcoala de vară a lui Vali. Probabil că a observat destule lucruri în neregulă cu modul meu de pedala şi, mai din plictiseală (drumul era lung, totuşi), mai din camaraderie, mi-a explicat ce ar trebui să ştiu ca să mă descurc mai bine atunci când merg cu bicla. Unele sfaturi au putut fi aplicate pe loc şi mi-au prins tare bine, la altele meditez şi aştept să fiu mai pricepută ca să le urmez.

Şi uite aşa mai cu pauză, mai cu un sfat prietenesc, am trecut şi de Silistra, Aydemir şi am ajuns la Srebarna. Vio şi Octavian cunoscând locurile ne-a dus direct către o mică terasă unde am fost foarte fericiţi de întâlnirea cu Zagorka, berea oficială a pinguinilor în Bulgaria. Cât ai zice peşte, masa s-a umplut de sticle goale, care şi-au făcut datoria faţă de noi.

Arătam din nou, înzdrăveniţi, gata de drum şi ne-am propus să facem un ocol al lacului care făcea parte din rezervaţia de Srebarna.

O frumoasa panorama a lacului Srebarna realizata de Vio

Aşa că am pornit pe eco-potecă, acea eco-potecă pe care am întâlnit-o în toate zonele frumoase din Bulgaria. Adică înseamnă drum amenajat, cu loc adăpostit unde poţi să mănânci sau să te odihneşti, cu o toaletă şi, aici, la Srebarna şi cu un mic observator pentru păsări. Peste tot curat şi fără gunoaie aruncate la întâmplare.

Pinguini in observatorul de pasari

Rezervaţia este o deltă în miniatură, are tot felul de păsări de baltă de forme sau culori diferite, pe unele cunoscându-le, pe altele doar admirându-le de la distanţă fără să ştiu prea bine ce sunt. Vegetaţia este peste tot şi pe uscat şi pe apă şi cred că pentru botanişti prezintă o provocare.

Drumeagul se petrece pe lângă apă, urcă şi coboară, iar poteca devine din ce în ce mai îngustă. Ajungem la un braţ mare de apă curgătoare care am presupus că ar fi al Dunării. Am mers pe lângă el până ne-am dat seama că nu este drumul potrivit ca să facem acel circuit al zonei pe care ni l-am propus, ne-ajungând nicăieri din punctul nostru de vedere.

A trebuit să ne întoarcem în sat şi am insistat să căutăm acolo ceva cazare: eram extrem de obosită. După o pauză foarte mare de biciclit (iarnă, absenţa mea îndelungată ş.a.) acum am mers mai mult decât aş fi crezut că sunt în stare şi de aceea acum, spre seară, eram epuizată. Cele mai mari probleme le aveam cu şaua, care pur şi simplu îmi făcuse praf tot posteriorul. Nu mai era de mers mai departe, cel puţin nu pentru mine.

Sesiune de push-bike

Revenind în localitate în Srebarna, la un moment dat ne-am temut că nu vom gasi cazare, mai ales după ce am bătut fără succes la poarta unei pensiuni, unde nu am primit niciun răspuns. Hoinărind pe străzi am nimerit o altă firmă, Danube Lodge, unde am găsit loc pentru toţi opt.

Gazdele noastre merită o descriere mai amănunţită, pentru că ne-am simţit tare bine la ei şi pentru că nu e ceva prea comun să găseşti într-un sătuc din Bulgaria adăpost la o familie de englezi. John şi soţia lui era sosiţi de doi ani în Bulgaria, decişi să înceapă din nou viaţa aici. Au întemeiat o gospodărie, pe care au pus-o la dispoziţia turiştilor şi, alături de câini, pisici şi un petec de grădină, duc o viaţă liniştită departe de civilizaţia vest europeană. Pensiunea nu le lasă mult timp pentru ei, dar par mulţumiţi şi amabilitatea lor ne face şi pe noi să ne simţim ca acasă.

Dacă am vorbit de cei doi englezi ar fi cumplit de nedrept să nu vorbim şi de tovarăşii lor pe patru picioruşe. Aşa am făcut cunoştinţă cu Jasper, un motan simpatic alb-portocaliu, Bob, o potaie mică, flocoasă, extrem de fricoasă şi Ziggy şi Kizzy, doi malamuţi superbi, foarte blânzi, dornici de atenţie şi mângâiere din partea oricui.

Bob cel zanatic

Cei doi malamuti la ora de rasfat

După o zi de mers prin soare şi praf, duşul este binevenit chiar şi cu apă rece (nu ştiu de ce centrala nu a reuşit să încălzească apa şi la baia din camera mea). Până la terminarea pregătirii mesei am stat în grădină, la aer curat şi bere bulgărească. Totul ar fi fost perfect dacă nu m-ar fi chinuit încă amintirea şeii criminale. Mă tot gândeam că a doua zi trebuia să folosesc din nou acel instrument de tortură, numai spun de metodele, destul de amuzante, pe care le foloseam atunci când trebuia să mă aşez pe ceva.

După cină şi hlizeala de rigoare, cu chiu cu vai ne-am dus la culcare. Probabil că bănuiţi că am adormit buştean după cei 40 de km parcurşi. Aşa şi a fost, însă în bezna camerei, la un moment dat, uşa s-a dat de perete, destul de brutal aş putea spune, şi din vârful patului unde eram nu am văzut pe nimeni intrând, doar am auzit un zgomot de paşi pe parchetul sintetic. Lângă pat s-au oprit cei doi malamuţi şi tacticoşi s-au întins lângă cele două laturi ale patului. Nu au înţeles absolut deloc de ce au fost evacuaţi, chiar s-au lăsat destul de greu convinşi şi au mai făcut o încercare să se întoarcă în cameră, dar deja închisesem uşa, cu puţină părere de rău, trebuie să recunosc, pentru că sunt nişte animăluţe pe care, dacă le cunoşti, nu ai cum să nu le îndrăgeşti.

Dimineaţa a venit cu mult soare şi puţin îmi părea rău că plec: bănuiam că nu mi-am restabilit posteriorul suficient de bine ca să suporte drumul de întoarcere fără probleme, iar casa în care eram parcă rămăsese în afara timpului, mi-ar fi plăcut să mai pierd timpul pe acolo.

Micul dejun la pensiunea lui John din Srebarna

Chiar as dori sa revad cainii, pisica si acele locuri

Nu pot să spun că nu s-a tras de timp cât s-a putut de mult, până am mâncat, până Vali a făcut schimb de şei, luând şaua mea la bicicleta lui şi invers. Iniţial încăpăţânarea mi-a spus că nu am nevoie de acest gest, dar mai apoi, pe drum, a trebuit să apreciez faptul că Vali nu s-a luat după mine şi a schimbat ceea ce era de schimbat.

Ne-am luat rămas bun de la Danube Lodge şi am reluat tentativa de ieri de a face înconjurul lacului Srebarna, de data asta folosind alt drum. Plimbarea de-a lungul lacului a fost foarte frumoasă, văzând toate orătăniile cu aripi care pot popula o zonă de stufăriş. Păcat că nu aveam în dotare un aparat foto din acela care poate fotografia eficient orice fel de păsăret. Micile noastre jucării nu dădeau rezultatul pe măsura peisajului. Tot ocolind lacul am ajuns la şosea şi de aici am început drumul în sens invers spre casă.

Micile "pufosenii" din stufaris

Pe la Aydemir am prins numai coborâre şi am fost foarte recunoscătoare pentru acest lucru. Oboseala de ieri încă era prezentă. M-am bucurat foarte mult că pinguinii, deşi era mult mai antrenaţi decât mine, au făcut suficiente pauze ca să pot să-mi trag sufletul. Ba chiar în una din pauze am încărcat nişte Zagorka şi pentru cei de acasă, fiind singurul lucru care să merite să fie adus din Bulgaria în ţară.

Pauza pentru refacut rezerva de Zagorka

Am intrat în ţară şi am ales alt drum care ocoleşte oraşul Călăraşi astfel încât să trecem prin preajma combinatului sau a ceea ce a mai rămas din el. Dacă ar fi trebuit să parcurgem pe jos acest traseu, probabil că ne-am fi dat duhul din cauza insolaţiei sau a supraîncălzirii, dar pe bicicletă nu simţeam decât oboseala pedalatului, cel puţin în cazul meu.

Deşi soarele a fost ucigător, peisajul deosebit, crema de soare cu factor puternic şi curentul de aer din timpul deplasării au contat foarte mult, făcând această plimbare destul de suportabilă.

Prin urmare, a fost o tură care mi-a plăcut extrem de mult, în cea mai mare parte pentru că am avut o echipă foarte frumoasă, mergând într-un ritm potrivit, astfel încât nici să nu pierdem timpul aiurea, dar nici să nu rămână de căruţă cei mai puţin antrenaţi, aşa cum sunt eu. Ba chiar mai mult, am apreciat, chiar dacă nu am aplicat tot, sfaturile utile primite. În timp, sigur mă voi descurca din ce în ce mai bine.

Acum, după două săptămâni, am rămas cu regretul acestei ture, care s-a terminat prea repede. Bulgaria este o ţară care, pe oriunde am fost, încă nu m-a dezamăgit. Deja aştept cu nerăbdare să găsim un alt traseu cu vreme frumoasă, prieteni buni şi peisaje speciale, pentru care să ne adunăm din nou cu toţii.

Foto: Kya, Vio, Andrei

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Bulgaria, din nou, dar altfel: Srebarna, 18-19 mai 2011&8221;

  1. Ce tare ai fost, Mike! Mi-ai adus aminte de comersantul din Dietatitorul! In curand, sper sa zic „a’meu! a’meu! a’meu! a’meu! a’meu! a’meu!… bun-bun-bun!” pentru ca am un pan in cap legat de sa 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s