Penteleu: case closed?

Deşi este clar pentru toată lumea că individul nu poate fi un model pentru nimeni, trebuie să recunosc meritul stimabilului Şoric care mi-a oferit ideea titlului acestui jurnal. Am păstrat această sintagmă pentru textul de faţă, dar cred că am folosit-o în locul şi momentul nepotrivit, iar acest lucru e valabil şi pentru tura din Penteleu pe care o să v-o povestesc imediat. De ce afirm că am fost în Penteleu în locul şi momentul nepotrivit? Urmăriţi şi trageţi singuri concluziile…

Nu mai este un secret pentru cei care mă cunosc că am avut o idee fixă de cel puţin vreo doi ani, cum că trebuie să ajung şi în Penteleu. Putem aminti de o tentativă destul de hotărâtă prin 2008 (cred), care a eşuat, de aceea piticul Penteleu a continuat să facă din mintea mea terenul lui de joacă şi, cu periodicitate, mi se aprindea becul de avarie care anunţa: Penteleu, Penteleu!

Toamna aceasta a fost fabuloasă, mai ales în noiembrie şi, din acest motiv, piticul penteleian a devenit mai insistent ca niciodată. Motivată de week-endul trecut în care a fost cald, iar muntele a devenit a mia oară locul ideal de deplasare, am decis că poate este momentul să termin odată cu acest pitic, până nu mă termină el pe mine.

Îmi plănuisem un traseu mai elaborat: sâmbătă, Penteleu, iar duminică, tot prin zonă, aşezările rupestre de la Colţi – Aluniş, Buzău. Am studiat ceva documentaţie, am tras cu ochiul pe meteoblue şi, într-un mod optimist vecin cu inconştienţa, am ignorat toate avertizările, mai puţin cele legate de ploaie. Am concluzionat că stăteam destul de bine: va ploua doar în dimineaţa zilei de sâmbătă, ceea ce pentru mine era mai mult decât rezonabil. Cam acesta era riscul maxim admis de mine ca o tură să fie ratată: ceva apă de sus.

Întâlnirea de toamnă carpati.org i-a adus lui Costică David un nou fan în persoana mea. Astfel, azi dimineaţă, când am pornit la drum către Buzău aveam în maşină şi patru CD-uri ale acestuia care au rulat neîncetat. Probabil că dacă nu ar fi fost ele, nu am fi ieşit nici măcar din judeţ. Era o ceaţă atât de deasă, din loc în loc ploua infernal, nimic nu mă invita să merg la munte. Însă Costică cânta atât de cald…

Ne e dor de munţi

Ne e dor de cărări

Ne e dor de cabană

Când soarele răsare

Când freamătă pădurea

Când visele-n zori se destramă

Da, îmi era dor de munţi, oricare ar fi fost ei, de cărările lor şi de regăsirea cu mine, acolo pe munte. Se poate numi şi dependenţă acest sentiment.

Prin urmare, vremea nu m-a speriat. Mi-am adus aminte tot drumul de primele ture pe munte, de câte ori am plecat cu Nae, chiar şi pe cod portocaliu, fără să simt nicio clipă asprimea vremii. Mi-am adus aminte de primele ture pinguineşti şi de serile la cabană. O, Doamne! Serile de la Piatra Mare, Iezer şi câte altele. Ture făcute doar din drag de munte şi de prieteni.

Cine nu iubeste muntele

Nu va şti niciodată cu adevărat a iubi

Nu va şti nicicând ce-i prietenia

Nu va avea niciodată amintiri

Amintiri

Fiecare întâlnire cu valea Bâscăi Mari este un regal pentru mine şi de fiecare dată trec într-o grabă prea mare, fără să am timp să mă opresc şi să admir pe îndelete peisajul acestui colţ de rai. Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta, am ajuns din Varlaam la cantonul din Cernatu fără să trec pe un pod suspendat, fără să admir căsuţele aruncate peste apă, izolate şi parcă din alte timpuri.

Valea Bâscăi Mari

Cobor din maşină şi constat că vremea este câinoasă cu mine. La propriu: de la o căruţă în trecere pe forestier sar vreo patru-cinci potăi nervoase. Cel mai fioros este Năsturaş, identificat chiar de stăpânul său ca fiind potaia din dotare, restul aciuindu-se la căruţă de pe drum. Îmi pare rău că din motive de asigurare a securităţii gambelor personale nu pot să vi-l prezint pe Năsturaş imortalizat cu camera foto. O dihanie mică şi neagră, cu un vag aspect de caniş, cu un pamponel roşu la gât şi super-isterizat din motive cu totul necunoscute mie, ce tot încerca atacuri dese în zona gleznelor. În timp ce asta micu` se dădea la cioarecii mei, restul făceau şi ei exces de zel, după inteligentul obicei câinesc: nu am treabă, dar dacă ăilalţi latră, de ce să n-o fac şi eu? Pe această cale mulţumesc sfătuitorilor de pe forumul carpati.org pentru ideile bune pe care le-am pus în practică ca să ies din situaţia jenantă. Astfel, am dus o conversaţie îndelungată în care i-am întrebat, pe îndelete, ce complexe din copilărie au de latră aşa turbaţi, cam care le sunt neîmplinirile că, poate cât mai stau pe acolo, le rezolvăm împreună şi i-am invitat să-şi facă o introspecţie mai serioasă, să nu mai ajungă în aşa hal cu nervii. Sigur, în paralel, mă beşteleam singură de ce tot amân cumpărarea sculei producătoare de ultrasunete. Atunci mi-aş fi arătat eu gingiile rânjind la lătrători şi nu ei la mine.

După ce am depăşit evenimentul pe la 10 am părăsit clădirea cantonului Cernatu şi, conform indicatorului, am pornit, eu şi Alois pe, forestierul care ni se deschidea cu generozitate în faţă. După câţiva paşi mi-am dat seama că nu mai este rece deloc, că rucsacul este încărcat cu mai multe lucruri decât aş fi avut nevoie şi probabil altele mai necesare lipsesc… Nu m-a deranjat, pentru că mi-am zis că nu strică ceva antrenament.

Am plecat cântând de-acasă bucuroşi să ne-ntâlnim

De nimic nu ne mai pasă doar la munte ne gândim

De e vremea rea sau bună suntem pe cărări mereu

Chiar dacă ne strâng bocancii, iar rucsacul e prea greu.

Cătină pe marginea drumului

Culmile frumoşilor munţi ai Buzăului ne înconjurau din toate părţile. Toamna a pierdut din nou bătălia, iar copacii, oşteni înveşmântaţi ameninţător în tonuri de auriu şi ruginiu acum erau dezbrăcaţi de armură, zalele acoperind pământul cu un covor des şi roşu ca sângele. Pădurea era cenuşie şi parcă aştepta cu nerăbdare zăpada să o acopere cu mantia renaşterii.

 

Toamna învinsă

Toamna e târzie, zilele mă dor

Plouă peste toate cu lacrimi de dor

Frunza-ncet adie şi în vânt se stinge

Mă dor chiar şi brazii, când roua-i atinge.

Următorul indicator ne spunea că până pe Penteleu avem de făcut 12 km. Am mers întins oprindu-ne doar câte un minut din când în când pentru poze sau ca să ne refacem respiraţia.

Penteleu 12 km

Nu aveam motive să tragem de timp pentru că doream să ne întoarcem în aceeaşi zi, poteca, care era un forestier cât toate zilele era lină şi în afară de câteva zone mai noroioase nu ridica niciun fel de probleme. În dreapta ne-a tot însoţit susurul Bâscăi Mari, o apă frumoasă ce adună în vadul ei o grămadă de mici şuvoaie care brăzdează muntele.

Drumul forestier Cernatu

Se anunţa o zi frumoasă, doar de sus burniţa foarte rar şi foarte fin, fără să fie nevoie de vreo protecţie de ploaie. Puteam să văd culmile, iar acest lucru ne încuraja să mergem mai departe. Am depăşit zona din care se scoteau lemne, întâlnindu-ne cu săteni, muncitori forestieri care încărcau buştenii în căruţe sau camioane, ba am văzut chiar şi o maşină cu pădurar oprindu-se să vorbească cu oamenii.

Peisaj

Nu mă pricep eu prea tare, însă am observat că pe Penteleu nu s-au tăiat decât copacii mai bătrâni (nu bolnavi, ci bătrâni), pădurea este frumoasă, sănătoasă, marcajele forestiere sunt foarte bine întreţinute, curgerile de apă sunt bine ghidate prin ţevi solide astfel încât să nu surpe durmul sau să provoace alunecări de teren. Chiar mi-a placut faptul că intervenţia omului nu a fost ca de obicei doar distructivă, ci se pare că mai şi ajută pe unde se poate. Însă, este clar că s-a dus sălbaticia locurilor. Forestierul pe care călcam este lat ca o autostradă şi duce până pe culme.

SOS! Natura ţipă uneori

SOS! Când omul e nepăsător

SOS! Natura strigă-n disperare

SOS! Când omul răni dă-n ea moare.

Deşi am mers destul de ferm, am avut timp să mă uit în jurul meu, să mă bucur de munte, de linişte, de aer curat. La un moment dat, după ce am trecut de zona de poale, unde îşi făceau de treabă cei cu lemnele am rămas numai noi pe munte. Din când în când câte un strigât de pasăre mai rupea liniştea pădurii. Am avut foarte proaspăt în minte jurnalul lui Ioan (http://www.carpati.org/jurnal/intoarcerea_la_salbaticia_muntilor_vrancei._traversare_vrancei_-_penteleu./2167/ ) care a inclus şi aceste locuri şi am tras concluzia că mersul singur pe munte, cel puţin în cazul lui, nu este o bravadă, este un stil de a călători. Că îi vine mai uşor să plece singur decât însoţit şi că nu este un singuratic şi nici un curajos, ci mai mult o persoană dependentă de munte, de plăcerea de a te contopi cu el. Este clar că un este un exemplu de urmat decât dacă eşti construit într-un mod asemănător lui şi că el nu trebuie copiat, decât prin prisma dragostei lui fără de margini pentru natură şi munte, pentru care îl admir. Mi-au revenit în minte pasaje din jurnalele lui, pe care le-am asimilat cu mare plăcere, dar pe care nu aş putea să le trăiesc aşa cum a făcut-o el, pentru că nu mi se potrivesc.

Paşii se duc, paşi se întorc

Pe nesfârşitele cărări, sunt veşnic pe drum

Uneori şovăiesc, alteori se opresc

La răscrucea unor drumuri, la răscrucea dintre vieţi.

Urcând, mi-am reamintit şi relatarea citită pe net (http://plimbaricubicicleta.blogspot.com/2010/11/penteleu-noiembrie-2010.html) despre parcurgerea acestui traseu cu bicla, chiar cu o săptămână înainte de a ajunge eu. De fapt, aşa m-am înverşunat şi eu să ajung pe acolo. Aş fi vrut să merg cu bicicleta pe acolo, însă faptul că a plouat m-a făcut să renunţ la plan. Pe de altă parte, autorul jurnalului a precizat că aproape de staţia meteo este o porţiune destul de dificilă de urcat datorită pantei cu înclinare mare, pe care trebuie să o străbaţi pe lângă biclă. Eram curioasă cât de înclinată poate fi.

În acest fel, rememorând, analizând, uneori freodonând un cântecel, mi-am consumat dorul de munţi şi m-am bucurat de aceea ieşire la maxim. La ieşirea în golul alpin s-a terminat cu reveriile. Vântul a început să bată mai tare, numai burniţa deloc, însă locul ei a fost luat rapid de ceaţă. Aici a fost scăparea în planul făcut de acasă. Deşi pe meteoblue se anunţa ceaţă, dorinţa mea de a merge pe munte, în Penteleu, a fost atât de mare, încât am neglijat cu totul acest amănunt care urma să ne dea peste cap exact partea cea mai aşteptată a turei.

Pluton! Drepţi!

Mergeam de vreo două ore jumătate. Panta a devenit chiar obositoare, pământul reavăn ne aluneca de sub bocanci şi aerul din ce în ce mai rece accentua senzaţia de oboseală. Într-adevăr abia acum am înţeles de ce pentru biclă ar fi fost nevoie de antrenament şi ambiţie multă. Bolovanii rotuzi amestecaţi cu pământ nu ajutau deloc nici ei ca urcarea să fie mai suportabilă.

Drumu-i lung

Iar paşii sunt grei

Parcă-s de plumb

Chiar devenisem foarte obosiţi şi ne opream din ce în ce mai des. Din cauza ceţii nu vedeam nicio staţie meteo. Deja ştiam că urcarea pe vârful Penteleu era complet inutilă. Peisajul acela atât de frumos pe care-l admirasem în atâtea fotografii era înlocuit de white out şi curenţi reci de aer. Am stabilit că vom merge până la staţia meteo doar pentru o mică pauză de masă, fiindcă era clar că altă miză nu mai exista.

Inima-i un sloi de gheaţă

Sufletul îmi este greu

Paşii mei se pierd în ceaţă

Iar prin munţi sunt numai eu.

Sigur, spre staţia meteo! Dar staţia se pare că nu se grăbea sa-şi facă apariţia. Mă tot uitam pe altimetru, deşi nu prea eram foarte sigură cam pe la ce altitudine ar trebui s-o găsim. Nu vroiam să renunţ să ajung măcar până acolo.

Orbecăind prin atmosfera lăptoasă (noroc cu drumul, care repet era lat de parcă era autostradă) la un moment dat am auzit generatorul de curent. Staţia meteo, o căsoaie cât toate zilele, nu am văzut-o decât când am ajuns la 10-15 m de ea. Deja era cazul, pentru că oboseala, frigul şi foamea ne dădeau târcoale.

Staţia meteorologică Penteleu (1630 m) învelită în patura de ceaţă

Toţi avem iluzii, cu fata morgana

Deşi n-am ajuns, toţi zărim cabana

De data aceasta nu era nicio iluzie. Am urcat pe scări şi cu nădejde am început să batem în uşa bine închisă. Nicio mişcare. Asta nu suna bine, dar ştiam că proprietarii sunt acasă, după zgomotul făcut de generator. Deşi aveam telefonul lor, nu aveam semnal la al meu şi am reînceput să batem la uşă. Nici nu mă gândeam să plec de acolo fără să stau puţin şi să mă odihnesc la adăpost de vântul de afară. După un timp am decis să dăm o roată clădirii şi abia atunci am mai văzut o uşă pe partea cealaltă. Aceasta era deschisă. Am intrat destul de sfioşi şi am strigat din toate puterile. Pauză! La un moment dat a apărut o pisică tigrată cu ochii aurii care mirată ne-a întrebat din priviri ce-i cu noi acolo. Alois zice să intrăm şi să ne aşezăm la masă. Eu, fără acordul gazdelor, nu mă grabesc să înaintez, mai ales că locul îmi este străin şi pustiu. După un timp, apar cam uimiţi şi cei doi meteorologi. Ne-au lămurit că văd rar oameni pe acolo pe sus şi, din acest motiv, nu au reacţionat la zgomotele noastre.

Imediat am fost primiţi în bucătaria simplă şi după jumătate de oră eram hrăniţi, am împărţit cu pisica pachetul nostru, iar eu mi-am schimbat tricoul care deşi era powerdry, îmi ţinea rece pe spate şi parcă mi se scurgea energia din mine din cauza senzaţiei neplăcute.

Pregătindu-ne de plecare, meteorologul ne spune să ne mai uităm înainte de a pleca la drum pe prognoza meteo, pe meteoblue dacă se poate… Aş fi vrut să-l întreb: la ce-ti foloseşte o prognoză atunci când ţi-e dor de munte? 🙂

La ora 14 am plecat de la staţia meteo convinşi fiind că nu a fost chiar cea mai potrivită zi pentru Penteleu. Dar acesta este muntele: trebuie înţeles aşa cum ne înţelege şi el pe noi şi ne primeşte de fiecare dată. Azi, noi am fost la momentul şi locul nepotrivit, dar nu mi-a părut rău pentru că am vrut pe munte şi am eram unde mi-am dorit.

Bucuroasă de tură, indiferent de rezultat

Am coborât repede şi spre tristeţea mea cu cât coboram cu atât ceaţa parcă nici nu ar fi fost. Sub 1400 m era din nou vizibilitate, cald, o vreme frumoasă de toamnă târzie. Nu am pierdut nici de data aceasta timpul, doar la o baracă am stat rămas cu doi căţeluşi simpatici împărţindu-le nişte pâine, pentru că erau singuri şi cam speriaţi.

Un cuţu simpatic şi mâncăcios

La 17.30 eram la maşină, ne spalăm bocancii în râu şi ne pregătim de plecare. Eram cam supărată pe Penteleu, pentru că nu s-a lăsat învins nici la a doua încercare, dar ştiam că-mi va trece. Nu pot să fiu supărată pe munte, ba, din contră, voi reveni până voi ajunge pe vârf.

Cantonul Cernatu, o ultimă imagine

La plecare, Penteleu, parcă pentru a-şi cere scuze, mi-a dăruit de peste culmile întunecate o lună mare, strălucitoare, care a trimis lumina ei blândă să ne lumineze drumul.

Lumină lină

Mă-ntristează munţii, povestind balade

Mă doare când luna cade în cascade

Am renunţat la a doua zi pe care urma să o petrec în ţara chihlimbarului de la Colţi. Eram destul de obosiţi, iar eu trebuia să mă pregătesc să plec la începutul săptămânii la Sinaia, în delegaţie. Şi cum de obicei aceste plecări sunt solicitante, cu multă activitate, aveam nevoie de o perioadă în care să-mi revin.

Şi poate nu mă credeţi, dar când am ajuns acasă şi am coborât din maşină am vrut să revăd luna aceea ireal de frumoasă din Penteleu, ca să ştiu că a fost adevărat totul. Am zărit o lună mică, stearsă şi fără magie care o dădeau culmile Penteleului.

Concluzia finală legată de Penteleu?

O porţie de munte, pentru că mi-e dor mereu de potecile lui, mişcare şi aer curat şi, nu în ultimul rând, sentimentul că trebuie să revin ca să termin ceea ce am început. Au mai rămas acei 100 m pe înălţime care mă vor chema acolo din nou. Şi să nu uit: cântecele lui Costică David, care mă vor însoţi şi altădată în drumurile mele.

Cine nu iubeşte muntele

Nu va şti niciodată ce e mai frumos

Nu va şti nicicând ce-i un vis împlinit

Şi toate-i vor părea străine şi fără rost.

(versuri: Constantin David. Pentru cei interesaţi, o căutare isteaţă pe net şi veţi asculta şi muzica acestor versuri)


Anunțuri

11 gânduri despre &8222;Penteleu: case closed?&8221;

  1. La primavara mergem toti, cu biclele :). Dar ne lasi pe noi sa alegem ziua …ca sa fim siguri ca e frumos si soare. Si sa terminam cei 100 m si sa intelegem ce e cu muntele asta ce pare chiar simpatic. Si nu iti fie frica…cu prietenii orice e mai usor.

  2. Da, asa este! Mi-ar fi placut sa adaug si cateva versuri despre prietenie şi munte, pentru ca am atatea amintiri legate de pinguini, dar acum nu-si prea aveau locul. Cu siguranta, data viitoare Penteleul va fi perfect cu voi alaturi.

  3. …frumoasa tura , mai ales prin momentele „laptoasei” ascensiuni daruite de catre Penteleu , momente in care ati simtit cu adevarat ca traiti …
    Cu Consideatie ,
    cristi

  4. Drept sa spun, mai mult am simtit ca murim putin cate putin, ca niste ogari lihniti de foame si obositi. Dar nu ma plang, pentru ca asta am vrut :))
    Multumesc, Cristi, pentru comentarii. Si eu urmaresc cu mare interes „amintirile” tale. Tare te mai invidiez pentru colinele acelea frumoase din jurul Iasului! 🙂

  5. Si eu votez pentru o tura in Penteleu, oricum ar fi ea, pe jos sau pe doua roti (daca apuc sa-mi iau bicla pana atunci, daca invat sa merg pe ea ca lumea etc etc…)

    Vremea n-a fost asa capricioasa pentru anumiti munti, si la noi in Crai a inceput cu ceata si ploicica, dar apoi am avut parte de mult soare… cum nu ma asteptam nici dupa cea mai optimista prognoza.

    Mi-a placut mult cum ai imbinat versurile cu textul, mai ca nici n-am observat sobrietatea pozelor ci doar omul din spatele lor 🙂

  6. ce mai zi ati avut ! cum ati stat cu umorul pe traseu ? Am patit si eu ceva asemanator cu ceata:Acum 11 ani am facut o tura in Masivul Iezer si am cautat in noapte refugiul Iezer(era iarna si la 5 s-a innoptat), noroc ca am avut si 2 caini care ne-au ajutat.

  7. Am stat foarte bine si cu „omorul” :))
    Noua ne-a placut cum a decurs tura. Daca ceata ne-ar fi scutit, am fi fost chiar fericiti 😀

  8. Ce sentimente trebuie sa fi trait odata ajunsi acolo, chiar si la 100 m sub el si in ciuda cetei groase! Dorul de munte da dependenta, asa-i, doar ca nu are niciun efect negativ :D. Si nu poate fi invins nici macar de cele mai rele previziuni meteo. M-a atras povestea voastra caci recunosc, Penteleu a devenit o mica obsesie si pt mine, inca de cand l-am ochit de pe Ciucas, acum cateva luni, tot intrebandu-ma ce varf poate fi acea piramida din zare. Abia astept sa il vad live, dupa atatea jurnale si fotografii care nu au facut decat sa ma starneasca si sa imi creasca dorinta de a ajunge acolo si de a savura tot ce poate el sa ofere. Superb jurnalul ! Frumoase cantece de munte!
    Cu simpatie, GabiR

  9. La primăvară/vară mă ofer să vă conduc către vârf dacă mai dorește careva să meargă pe Penteleu 🙂 Vă recomand un traseu pornind din Lopătari, pe la lacul Mocearu, apoi Focul Viu, satele Ploștina/Terca/Plaiul Nucului, Valea Războiului… către Penteleu. Sunt foarte multe locuri frumoase în zonă.

  10. Mulţumim! Zona munţilor Buzău este una din preferatele noastre. Dacă vom aveam timp, atunci vom reîncerca Penteleul 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s