A treia oară pentru prima dată sau În căutarea paranormalului*

De duminică seara mă tot foiesc încercând să găsesc un moment bun pentru a povesti ultima mea ieşire pe munte… Fiecare după-amiază este alocată cu stricteţe altor planuri şi, pur şi simplu, ideile mi se plimbă prin cap fără să le pot elibera în terapia binefăcătoare a scrisului.

În seara aceasta am decis că am aşteptat prea mult şi am avut senzaţia că dacă va mai trece timp totul se va decolora, se vor duce trăirile, amintirile vor rămâne ca frunzele toamna, superbe, dar moarte.

Piatra Singuratică… un loc promis şi tocmai de aceea de neatins.

Prima oară am ajuns în Hăşmaş fericită, plină de speranţă. Se şi vedea acest lucru: mi-am propus un traseu lung-lung şi am pornit după prânz cu mult optimism. Dar nu mă îndoiam că voi face tot ce am hotărât, pentru că aveam multă încredere în mine şi în soartă. În Poiana Albă ne-a prins seara şi ne-am întors fără să mă las învinsă: ştiam că voi reveni. Promisesem.

A doua oară nu mai eram eu când am ajuns în Poiana Albă. Deşi se apropia primăvara, în suflet era iarnă şi parcă tot ce era în jurul meu nu făcea decât să accentueze starea mea de tristeţe. Nu aveam cum să ajungem la Piatra Singuratică: nimic nu părea alături de mine. În Poiana Albă, cea făcută parcă să înghită vise, paşii s-au înfundat în zăpada apoasă, privirea s-a pierdut în ceaţa deasă şi lăptoasă şi mi-am luat rămas bun de la Piatra Singuratică din nou. Mă gândeam că ar fi foarte bine dacă nu voi mai calca niciodată pe aici.

Dar am revenit. A treia oară. Am revenit după ce liniştea s-a lăsat cu greu, după ce mi-am dat seama (încă o dată) că valoarea nu este mereu valoare, ci mai sunt şi falsuri, că atenţia noastră nu trebuie îndreptată cu generozitate spre orice sau oricine, pentru că e foarte posibil să-ţi pierzi timpul. Trebuie să elimini tot ceea ce nu are calitate şi să te concentrezi pe lucrurile simple şi adevărate.

Mda… Un cer senin, azuriu, o toamnă pudrată cu zăpadă fină, amestecată cu auriul frunzelor moarte. Un cer de vară, frunze de toamnă, fân îndoit şi îngheţat de promoroacă şi aer călduţ de primăvară. Un an, patru anotimpuri, într-o zi.

Am plecat sâmbătă pe la 7.30 de la pensiunea Cerbul, după ce Alois, Marius şi Sebi şi-au băut tacticoşi cafeaua, fiind veniţi de vineri seară.  Fiind încă destul de rece afară am grăbit ritmul pe lângă Pârâul Oii. Lăsăm casele în urmă şi urmăm BA. Mergem fără bucuria explorării unui loc nou. Mergem doar cu bucuria reîntâlnirii cu muntele, iar în acest caz cu un munte pe care trebuia să ni-l apropiem cu orice preţ. Ne oprim foarte puţin pentru a arunca priviri rapide în urmă, unde, pe măsură ce urcăm, se deschid alte culmi cât este zarea de mare.

 

Putin cam infrigurati de aerul rece de afara

Stratul subtire de zapada era singurul care ne aducea aminte ca iarna este aproape

Pana in Poiana Alba am mers pe urmele lui Mos Martin, el fiind cu treaba in spre sat, iar noi spre padure

O zi superbă se anunţa, iar poteca se duce cu rapiditate sub paşii noştri. Facem cam două ore din Lacu Roşu până în Poiana Albă. Cu satisfacţie trecem de străjerul noduros al poienii: trunchiul de copac care ne ghideaza prin imensitatea poienii. Indicatoarele lui sunt îndoite, cu vopseaua destul de ştearsă, dar atât de util în imensitatea locului ras ca în palmă, presărat doar cu o mulţime de stâni, acum pustii.

 

Dovada ca am ajuns pentru a treia oara in Poiana Alba :))

Poiana Alba

La băncuţă, unde hotărâsem că facem pauză să mâncăm, găsim o surpriză plăcută: un refugiu nou, din lemn, mirosind frumos a brad. Am dat o roată noii căsuţe de vreme rea, apreciind lucrul bine făcut şi mai ales pentru o cauză atât de bună. Pentru că era mult loc pe geam am lăsat un pinguin mic să privească cum se perindă anotimpurile în Hăşmaş.

Ta-dam!!!!

Pinguinul cel mic lasat sa pazeasca refugiul si poiana

Nu ne venea să plecăm de acolo atât de frumoase erau priciurile albe de lemn, blatul din dreptul ferestrei şi îmbinările fără cuie ale căsuţei. Aşa cum ni se rupe sufletul când vedem adăposturi vandalizate, tot aşa ne saltă inima de bucurie când se mai pune umărul la ceva folositor pentru iubitorii de munte. Am izgonit cu rapiditate ipoteza că ar putea ajunge şi aici acei humanoizi retardaţi care distrug şi otrăvesc tot ceea ce ating. Poate frumoasa căsuţă va scapa de atingerea acestor fiinţe primitive.

Pauza nu a fost prea lungă pentru că de aici, din acest punct, începea tura pentru noi şi mai aveam mult de mers.

 

Tot de prin poiana, pentru ca tare lunga si mare a fost...

Petrecem Poiana Albă pe o potecă îngheţată. Zăpada străluceşte puternic sub soarele ce prinde teren din ce în ce mai mult. Am urmărit cum îşi schimbă structura acele de gheaţă pe parcusul traseului. Iniţial era o pudră fină, aşa cum ştim de obicei neaua, apoi covorul alb a fost compus din sfere mici, ca polistirenul, iar acum arăta ca nişte suprafeţe dreptunghiulare transparente şi dure, cu margini zimţate, aproape gheaţă. Pe firele de iarbă această zăpadă lipită şi străpunsă de razele soarelui crea efecte nebănuite. Poiana sclipea misterios şi scârţia sub paşii noştri, dar nu pentru multă vreme. De după culmi soarele ameninţa.

Cristale de gheaţă

Prima poza preferata

A doua fotografie preferata

Poteca ne tot duce, de data aceasta pe BR. Vorbim între noi despre faptul că iarna, când totul este acoperit de nea, nu pare deloc uşor să identifici traseul mai ales dacă nu ai mai călcat pe acolo. Dacă este ceaţă, faptul că ai mai fost chiar nu mai contează deloc, marcajele sunt cele mai multe pe pietre, iar poiana este atât de mare încât în whiteout traseul sigur nu se va putea contura.

 

Je...

...si Alois...

...si Sebi (aka Boltz)

Spre bucuria noastră vedem în dreapta crucea de pe Hăşmaşul Mare şi în stânga Piatra Singuratică. Stăm ca măgarul lui Buridan pe gânduri: dreapta sau stânga? Peisajul devine de vis: ziua frumoasă  ne permite să vedem la orizont platoul Bucegilor şi crestele zimţate ale Făgăraşului. Ne cam uimim, dar sigur am văzut ce am văzut.

De pe Hăşmaş se vede marea... de nori

Cu un zoom adecvat, am dat verdictul: Făgăraş

În vale o mare nori ne atrage privirile fără încetat. Se pare că trebuia să vin pe aici cu sufletul eliberat de fantasme, ca să am parte de aceste minuni.

Urcăm spre Hăşmaşul Mare şi peisajul se schimbă văzând cu ochii. Putem da roată cu ochii şi cuprindem toţi Carpaţii Orientali şi chiar mai mult decât atât. Nu ştim noi chiar toate vârfurile, mai ales pe cele din nordul ţării, dar, mai aproape, identificăm Piatra Vithoş care i-a dat fiori lui Claudiu, Ceahlăul cu Ocolaşul mare la bătaie, iar la restul doar ne-am dat cu părerea.

Spre nord: Poiana Albă în vale, Cheile Laposului, Piatra Vitoş şi  Ceahlăul

Spre nord

Un zoom şi spre Ceahlău

Eram toţi recunoscători că atât de multă frumuseţe se deschide în faţa noastră şi această bucurie se vedea pe chipurile noastre. Sigur că am făcut fotografii prin reprezentantul nostru Marius (eu am avut probleme cu acumulatorii) şi am ascultat liniştea de acolo de sus, fără să ne mai săturăm.

Pe drum am încercat să facem un brainstorming că să înţelegm de ce am revenit obsesiv în Hăşmaş pe acelaşi traseu Lacu Roşu – Piatra Singuratică. Ar fi fost un fleac să parcurgem din Bălan acest drum, fără să ne batem capul şi mai ales picioarele din Lacu Roşu spre Piatra Singuratică ca nişte discuri defecte.

În final, am găsit explicaţia, cel puţin în cazul meu. De vină este piticul responsabil de Piatra Singuratică, precum şi cel responsabil de Hăşmaşul Mare. Se pare că am nişte pitici care se numesc Penteleu, Rodnei, Retezat, Hăşmaş etc. Ei nu dispar de bunăvoie. Ei trebuie anihilaţi, ca să nu spun cuvinte mai dure (deşi merită), pentru că atât timp cât locuiesc în mintea mea, sfredelesc totul fără milă. Dar să revin: trebuie distruşi şi acesta este scopul drumurilor mele. Când dispare vreunul, nimic nu se îmbunătăţeşte, pentru că apare altul în locul lui, dacă nu chiar doi-trei.

Ei, şi când urcam spre Hăşmaşul Mare, piticul responsabil a început să devină din ce în ce mai agitat. Când m-am apropiat de vârf a început să scâncească, frământându-şi mânuţele. În mod straniu, nu-mi era milă de el, ba la poza de grup, de pe vârf, aveam un zâmbet larg şi sufletul uşor, dar piticul a suspinat uşor şi s-a evaporat. Din vorbă în vorbă, în locul lui a apărut piticul Cindrel. Rânjea fericit pentru că ştia că va avea încă destul de multe zile. Nu putea să-l contrazic, dar nu se ştie niciodată…

Ultimele clipe ale piticului din Hăşmaş 🙂

Coborând de pe Hăşmaşul Mare parcă zburam… Se vedea foarte frumos versatul stâncos şi abrupt cu tot felul de zone de belvedere. Un soare cald, un cer albastru, marea de nori jos în vale, lângă noi, iar până în zare frumuseţea Carpaţilor. Frumoşi pentru că putem să-i străbatem, ne lasă să îi cutreierăm potecile, să bem din apa limpede a izvoarelor şi să-i cântăm în serile cu stele despre pasiunea noastră. M-am umplut de absolut privind lumea de pe Hăşmaş în acea zi.

Cu paşi repezi pornim către Piatra Singuratică. Dinspre Hăşmaşul Mare părea la o aruncătură de băţ, dar drumeţii au realizat că mai au puţin de mers până acolo.

Am ajuns la poalele Pietrei Singuratice. Cabana de acolo se reconstruieşte şi se pare că meşterii care au realizat micul refugiu din Poiana Albă sunt aceeaşi care lucrează la noua cabană pentru că este exact acelaşi stil şi aceleaşi materiale folosite. Noua cabana va fi foarte frumoasă, asemănătoare cu cea veche şi nu vamai dura mult până va fi gata.

Ne-am lasat rucsacii prin pădure şi am început să urcăm panta către Piatra Singuratică, care de fapt sunt vreo patru pietre, într-un grup pe care îl putem numi mai corect „pietrele singuratice”.

Am urcat poteca plină de grohotiş mărunt ca boabele de mazăre privind stâncile care nu mă lămuream pe unde pot fi urcate. În curând am ajuns şi la zona stâncoasă unde am urcat cam până la jumătatea traseului. De acolo de unde eram eu începea o zonă de şufe proaspăt amplasate, cel puţin după aspect, păreau foarte noi şi bine ancorate în stâncă. Am rămas acolo decisă să-i las pe băieţi să se cocoaţe mai sus. Deja nu mă mai simţeam confortabil.

Şufele noi şi bine aplicate pe stâncă

Lumea, aşa cum se vede ea de pe Piatra Singuratică

Poate o să întrebaţi ce făcea în timpul astă piticul responsabil de Piatra Singuratică. Exact invers decât mine! Când am ajuns la poalele ei aproape intrase în stop cardiac. A avut un infarct, dar când m-am oprit din drumul meu către vârful Pietrei singuratice, a început să-şi revină puţin câte puţin. Eu eram verde la faţă din cauza stâncilor ascuţite şi abrupte, iar el devenea roz şi zâmbăreţ. Când am coborât de pe stâncă deja îl auzeam fredonând un cântecel vesel, din acelea piticeşti. Mi-era o ciudă pe el, dar a trebuit să recunosc că a fost un fel de remiză: eu am ajuns pe Piatră, iar el a rămas să ţopăie fericit în visele mele. Mi-a promis că-şi va lua în curând alt nume, ca să putem convieţui în continuare.

Odată targetul îndeplinit am început „lungul drum către casă”, care nu a fost lung deloc, pentru că acum aveam aripi la picioare.

În Poiana Albă am făcut din nou pauză de masă. Claudiu ne-a inclus şi pe noi la masa comună de la pensiune, dar până atunci mai era de aşteptat, aşa că ne-am aşezat direct pe iarbă şi am scos din rucsaci ultimele provizii.

Pe la 13.30 am plecat de la Piatra singuratică şi la 17 am fost înapoi la pensiunea Cerbul unde ne aştepta o trupă impresionantă prin număr şi diversitate. Cei mai frumoşi erau copii care au pus stăpânire pe toată pensiunea, plini de chef de joacă.

Toate până în trei! zice o vorbă. Aşa a fost şi la noi: a treia oară am reuşit

S-a încins o petrecere de groază unde adulţii au fost copii, iar copii au dat tonul distracţiei. Ce seară solicitantă pentru unii a fost! Mi-a plăcut să-i urmăresc cum trăiesc intens bucuria şi puteţi şi voi să vă convingeţi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cause I´m a gummy bear.
Oh I’m a movin’ groovin’ jammin’ singing gummy bear.

Am adormit repede şi adânc, imediat ce am ajuns în cameră. A fost o zi atât de frumoasă! Cea mai frumoasă zi petrecută în Hăşmaş!

A doua zi, duminică, razele soarelui ne-au însoţit prin Cheile Şugăului. Marius ne-a fost ghid şi dacă era după el ajungeam muraţi de atâta străbătut părâul de pe un mal pe altul. Nu am scăpat decât după ce i-am promis că vom reveni la vară când nu ne va mai fi teamă că ne îngheaţă picioarele şi că le vom face de la un capăt la altul.

Frumusete din Cheile Şugăului

Acum aţi înţeles cum e să faci o tură de trei ori şi ultima oară să fie ca şi cum ar fi fost pentru prima dată? Dacă nu aţi înţeles, înseamnă că eu şi cei trei băieţi am fost părtaşi la un fenomen paranormal pe munte.

Foto: Marius C.

*Povestea paranormalului pe munte nu este inventată cu totul, se bazează pe o serie de discuţii „ştiinţifice” pe această temă de pe forumul  http://www.carpati.org, site de munte serios şi la locul lui, dar cu useri glumeţi 🙂  Unii dintre ei, desigur!

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;A treia oară pentru prima dată sau În căutarea paranormalului*&8221;

  1. …”să elimini tot ceea ce nu are calitate şi să te concentrezi pe lucrurile simple şi adevărate” … ,datorita acestui fapt natura te rasplateste cu ale sale unice , mirifice flori de ghiata .
    Cu Consideratie ,
    cristi .

  2. Multumesc, ma simt onorata!
    Dupa ce ne inselam singuri (de cele mai multe ori) invatam lectia 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s