Ich will…

Cât de dragi îmi sunt cuvintele acestea…

Totul a început cam prin 2008 datorită unei întâmplări frumoase (aşa vine vorba, dar cred ca nimic nu este întâmplător, totul are un rost) când am decis să încep să alerg. Şi am început, iniţial o fugăreală de week-end atunci când mă mai găsea sâmbăta pe acasă şi nu pe munte. Apoi m-am încris la aikido. Altă frumoasă decizie, pentru că artele marţiale mi se pare că sunt ceva de care nu te poţi plictisi, atât de mult ai învăţat şi mai ales atât de mult te formează. Datorită aikido-ului mi s-au deschis porţi noi de cunoaştere asupra lumii, m-au schimbat într-un fel nou, care îmi place. Nu a trecut prea mult şi am intrat în trend: am luat bicla lui Tedi şi am încercat să aflu cum se vede lumea şi de pe două roţi. Nu mi-a părut rău, îmi pare rău doar pentru că nu am timp pentru toate aşa cum ar merita fiecare.

În august nu prea am mers pe munte. Am avut multe proiecte în derulare la serviciu şi am simţit nevoia să aloc timp suficient astfel încât să fac o treabă de care să nu-mi fie ruşine. Pe de altă parte, am simţit nevoia să ma refugiez în muncă şi, în final, satisfacţia lucrului binefăcut m-a făcut să uit de altele.

Totuşi,  într-o discuţie cu Mike, am dezbătut cum deschidem luna septembrie: triatlonul de la Mamaia sau duatlonul de la Braşov? Încă de la 2 Mai am promis că eu nu voi mai asista de pe margine la vreo competiţie. Măcar în echipa de voluntari şi tot voi participa. Amândouă am pus diverse în balanţă şi a ieşit câştigător duatlonul „Cetatea Braşovului”

Ce trebuie sa facem

După ce am luat această hotărâre au apărut nişte probleme. Era prima competiţie pentru mine. Sunt un biet amator, nu m-am antrenat, nu am rezistenţă, nici vârsta nu cred ca mă ajută foarte tare. Deci este clar că voi participa la categoria Hobby. Însă nici aici nu m-am simţit foarte stăpână pe mine şi m-am gândit că trebuie să lucrez în echipă, deci sigur voi fi la ştafetă. Se pare că entuziasmul meu a fost contagios şi, în final, am fost primii pinguini care s-au înscris, eu şi Cerasela fiind echipa Pinguinii 1. Eu urma să alerg, iar ea, care pur şi simplu nu înţelege această activitate de alergare, va face traseul de bicicletă.

Când am decis să particip am început şi antrenamentele cu seriozitate. În fiecare seară în care puteam, mergeam în parc unde este o zonă unde se strâng alergătorii. Am încercat să urmez programul de antrenament de pe site-ul www.duatlon.ro Nu a fost tocmai simplu pentru că la început alergam foarte prost şi insuficient cât să mă încadrez în program. A urmat o perioadă foarte frumoasă: când nu mergeam la dojo eram în parc la alergare. Efort foarte mult, dar aveam zile în care adăugam câte o tură-două la cele pe care le făceam deja. Fiecare mică victorie mă făcea fericită şi parcă mă apropia mai mult de „momentul adevărului”. Nu a mers totul chiar aşa simplu. În week-end alergam dimineaţa şi în mod inexplicabil pentru mine mă descurcam extraordinar de prost. În timpul săptămânii alergam după o zi de muncă şi reuşeam să fac incomparabil mai mult decât dimineaţa. Acest lucru mă îngrijora pentru că ştiam că dimineaţa va trebui să alerg şi dacă mă prezentam atât de prost nu mai avea sens să mă înscriu. Nu se punea problema vreunui premiu, însă îmi doream să termin cursa. Şi îndoielile se strecurau pe măsură ce mi se confirma că dimineaţa este cea mai proastă perioadă de alergare din zi pentru mine. Ce era mai rău este că nu aveam explicaţie ca să pot trata cauza. Deci, nicio clipă nu am avut liniştea că va fi bine.

Am studiat cât am putut traseul, am citit orice informaţie care eu am crezut că mă va ajuta şi, cel mai mult, am alergat.
Între timp pinguinii au început să apară pe lista de înscrieri. La individual erau Mike, Radu şi Em, iar la stafeta: Pinguinii 1 (eu şi Cerasela), Pinguinii 2 (Alois şi Gabi) şi Pinguinii 3 (Claudia şi Andrei). În ziua competiţiei s-au înscris şi Muha şi Vali, la individual. Alegerile mi s-au părut echilibrate şi potrivite.

Pe grup nu se mai discuta decât de duatlon: traseu, dificultate, încurajări, disperări etc. Fiecare avea un pitic de care se ţinea cu străşnicie.

Voi spicui câte ceva, asumându-mi jumuleala că mai dau din casă:

Em: Io-mi pastrez optiunea: hobby oricum daca o sa fiu suficient de bun ca sa ajung in primi 5 anul urmator n-o sa ma pot inscrie decat la profi 🙂

Mike: Dupa mine sa fie moarte la traseul de alergat. Numai de urcare si cat mai multa

Em: Insa v-as sfatui sa sariti postul lui hcampian, „decat” glumeste, mai ales ca anu trecut a fost de 11.5 km iar anu asta este de 7.5 km:

Pai luand dupa anul trecut, trebuie sa te pregatesti pentru: poteca taiata in stanca pura, noroi cu radacini cu inclinare laterala, podete tip „freeride” din busteni alunecosi (coborarea din varf pana in poiana e demna de un DH serios), drum mancat de ape cu pietris… All the good things in life… Asa ca ar fi bine sa pregatesti ceva aderent, ca de rulaj nu poate fi vorba (poate ar fi un 2 km in spatele Tampei inainte de urcarea spre varf). Eu zic ca traseul e mai greu tehnic decat tura lunga de la Sibiu, ceea ce il face cam cel mai greu traseu de MTB XC de pe la noi, daca ar fi sa incerci sa-l faci 100% in sa. Nu va lasati inselati de aparentele produse de lungimea mica a traseului, te rupe in doua. ” by hcampian 🙂

Andrei: Draga Em’,

Iti scriu pentru a-mi manifesta cateva sentimente ce m-au cuprins dupa lecturarea celor scrise de tine.

Intai, pai bine mai mon cher nu puteai si matale sa dai linkurile astea ieri? Ca sa nu faca omu’ baut greseli cand zice un lucru… Acu lucru fiind zis, inapoi cale de dat – nema.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Cu infinita stima, speranta ca exista viata si dupa duatlon si un „i kill you Radu” in coltu gurii,

te salut,

Cerasela: Andrei a sintetizat in cateva cuvinte minunate cam tot ce gandesc si eu de dimineata. Singurul lucru pe care l-as schimba este doar cuvantul Radu cu Corina. In rest sunt 100% si simtamintele mele. Sa ne revedem cu drag la duatlon.

Radu:  Mult prea tare mail-ul am inceput sa rad de unul singur la birou la munca si se mira colegii de ce 🙂 In acelasi timp trebuie spus ca nici in cele mai indraznete inchipuiri ale mele nu-mi imaginam ca Andrei v-a participa vreodata la o competitie de anduranta….

Kya: Fiecare cu stresul lui :))
Io ca o sa ratacesc drumul si ca nu o sa termin cursa… tu cu vremea… vali, ca de ce sa alerge, ca nu-i place…

Si tot aşa, şi tot aşa…

Dacă putea fi asta o consolare, mă bucuram că mai erau pinguinii stresaţi. Sigur mai erau şi unii prea relaxaţi, ceea ce iarăşi nu era prea rău, pentru că ne dădeau curaj. Vă daţi seama dacă aveam toţi morcovul că nu mai ajungeam nici la start. Ne îmbătam de disperare şi gata!

Timpul trece foarte repede şi numărătoarea inversă a început demult. Gândurile mi se încurcau prin cap: ce-o să fac, cum o să mă descurc? Fără experienţă, fără să am vreo certitudine că voi face faţă, cu atâţia concurenţi mult mai buni…

Pinguinii m-au încurajat, Em mi-a cumpărat geluri energizante, mi-am pregătit echipamentul, am vorbit de cazare şi am avut mare noroc că am găsit sprijin pentru acest lucru. Locul unde urma să stăm în Braşov era undeva chiar pe traseul de alergare. Mai bine de atât nu se putea.

Vineri seara eram deja în Braşov. Am mers prin Siriu şi deşi drumul este foarte bun, are un anumit grad de dificultate datorat serpentinelor, care acum era mai serios pentru că am circulat pe întuneric.

Mi-am propus să mă odihnesc, pentru că sunt aşa cum am spus, adepta lucrului bine făcut. Nu tratez nimic cu superficialitate şi tot ce ţine de mine vreau să fie realizat, astfel încât să nu am ce-mi reproşa. M-am culcat cât de repede am putut şi chiar am reuşit să mă odihnesc, condiţiile de cazare ajutându-mă foarte mult.

A venit şi ziua pe care nici nu ştiu dacă o mai aşteptam. Aveam ceva emoţii, eram şi foarte curioasă pentru că era totul nou pentru mine… Sentimente noi şi foarte interesante.

Pentru că drumul nostru era chiar pe traseu nu am putut să nu observăm marcajul ce indica pe unde să mergem. Apoi am văzut locul de Start/Finish: atunci am simţit, ca şi Claudia, că totul este real şi că nu e o glumă. Chiar sunt acolo şi competiţia va avea loc. Am devenit şi mai nervoasă şi emoţionată.

Locul de adunare era foarte bine ales: mă impresionau concurenţii, priveliştea vechii cetăţi a Braşovului, iarba verde pe care se odihneau bicicletele, totul.

Superb locul ales pentru demararea acestei competitii

Sedinta tehnica pentru participanti cu ceva exemplificari

S-a făcut ultimele înscrieri, s-au dat cipurile şi tricourile competiţiei (nu l-am îmbrăcat pentru că încă nu îl meritam) şi ne-am adunat toti pinguinii. Totul se derula cu viteză prea mare pentru mine: şedinţa voluntarilor, şedinţa cu participanţii şi STARTUL!

Trei, doi, unu... START!

Haha! Deja alergam dusă de valul de concurenţi.

Pe aici era si o codita blonda

Îi vedeam în jurul meu pe pinguini şi distanţa între noi începea să se modifice.  Hmmm… începea şi rezistenţa organismului să nu mai fie aceeaşi. Când am ajuns la celebrele trepte de la Turnul Alb eram istovită deja.

De aici incepeau treptele care sunt aproximativ 160

Mi-a placut la nebunie zona numita Dupa ziduri

Ştiam cât mai am din traseu şi nu mă prindeam cum îl voi termina. Apoi am aflat repede, pentru că nevoia te învaţă: te grabeşti pe coborâre, pe urcare mai şi mergi şi uite aşa, cu limba scoasă de un cot, am ajuns la punctul de predare a ştafetei unde i-am dat cipul Ceraselei şi ea a plecat la biciclit.

La alergare când mă lăsau puterile începeam să merg şi parcă era un făcut, fotografii de ocazie atunci apăreau. Îmi părea şi rău de ei: doar veniseră să vadă oameni alergând. Atunci nu aveam ce face şi mai trăgeam de mine vreo câţiva paşi, aşa de impresie artistică…

Voluntarii împrăştiaţi pe tot traseul au fost extraordinari. Ne-au încurajat, au dirijat traficul, ne-au dirijat pe noi, au fost la fel ca publicul din terenul de fotbal: jucator neparticipant.  Îmi aduc aminte cu mare plăcere de ei.

Mă felicitam că am ales ştafeta. Nu doream decât să mă opresc  şi să-mi revin. Acum era treaba Ceraselei şi eu aveam cel puţin o oră la dispoziţie. Ştiam că traseul de biclă este foarte greu şi mă gândeam doar să-l termine cu bine.

Ceea ce credeam că este moarte lentă, adică proba de alergare, a trecut în nici jumătate de oră. Eram deja într-o stare foarte bună şi mă miram sincer unde s-a dus epuizarea aceea cruntă. După ce am mai stat vreo oră, deja îmi doream să vină Cerasela mai repede să plec din nou în a doua tură de 5,2 km.

Cerasela a întârziat mult. Tura de biclă într-adevăr e fost dificilă, s-a soldat şi cu ceva accidente pe traseu şi a avut porţiuni, unele, chiar horror.

Aici e foarte ok pe langa ce a fost pe alocuri. Acolo nici fotografii nu s-au facut.

În sfârşit, a apărut (destul de târziu) şi am plecat din nou, la tura a doua. De data aceasta a fost cu totul altfel: cunoşteam traseul, am ştiut să-mi dozez forţele şi am devorat şi un gel în prealabil. Eram atât de relaxată încât pe traseu am pierdut o grămadă de timp. Nu mai aveam rost de grabă. La trepte deja am admirat şopârliţe şi oraşul văzut de sus.

Am trăit şi senzaţia de la finish cand stii ca termini cursa, am trait si marea bucurie ca am dus la capăt această provocare şi că am putut… O mare bucurie te năpădeşte şi bucuria mea o citea în ochii prietenilor mei şi devenea mai puternică. Această fericire am mai trăit-o atunci când am dat examenele de centură.

Pinguinii ma incurajau pe ultima suta de metri

Ich will!

Faptul că am fost acolo şi că am participat m-a făcut să nu mai simt nici oboseală, nici nimic. Important a fost că mi-am evaluat forţele şi am văzut că pot.

Dulcea relaxare de dupa efort

Când mă antrenam alergam cu un sentiment negativ de luptă: cu mine, cu hazardul, cu viaţa. Alergam şi repetam,  cand nu mai aveam putere, frazele acestea pe care le-am scris acum câteva posturi mai în urmă: Our greatest weakness lies in giving up. The most certain way to succeed is always to try just one more time. La concurs, am alergat cu sufletul uşor, eliberată parcă. A fost un câştig atât de mare… Nu a mai fost încrâncenare, ci doar purificare prin efort. Cu cât eram mai obosită cu atât sufletul îmi era mai uşor.

Intre pinguini

Am rămas la festivitatea de premiere şi i-am aplaudat din toată inima pe cei care au fost mai buni. A fost o onoare să particip alături de ei şi rămân un etalon, în continuare.

Seara am mers toţi pinguinii la Sergiana, un restaurant la care eu am mai fost şi care mi-a plăcut foarte mult la vremea respectivă. Acum aveam aproape toţi tricourile primite de la competiţie: în sfârşit, le meritam, muncisem pentru ele, fiecare după puterile lui.

A fost un mare festin pentru mine, eu care am ţinut un regim mai serios în ultimul timp: jumări cu ceapă roşie, din partea casei, stropite cu ţuică, ciorbă de fasole cu ciolan afumat cu salată de ceapă şi bulz cu costiţă, alături de vin roşu la carafă. Dar nu am avut nicio remuşcare, aşa cum s-ar fi întâmplat în alte condiţii.

Cam asa se intampina oaspetii la Sergiana

Acesta a fost Duatlonul „Cetatea Braşovului”: intens trăit totul, la maxim. A fost rapid, parcă îmi pare rău că acele senzaţii, emoţiile acelea au trecut şi, din acest motiv, va trebui să caut să le retrăiesc ori de câte ori voi putea.

La revedere, Brasov!

Am doar motive să mă bucur că am fost acolo şi că am făcut un lucru considerat de mulţi din jurul meu o mare extravaganţă. Nu sunt decât felii de viaţă trăite din plin aşa cum m-am obişnuit să trăiesc eu, pentru că nu uit niciodată să-mi spun Ich will!

Fotografii: Bogdan Balaban si Mike Diaconescu

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Ich will…&8221;

  1. Faine randurile tale. Prieteni si pasiuni la un loc… ce-ar putea fi mai frumos si mai implinitor? Sincer, mi-au dat lacrimile citind… Pana la urma pinguinii sunt ca o „familie”, atatea lucruri in comun, un background care ii leaga, o prietenie mare si frumoasa care va ajuta pe fiecare sa evoluati in diferite directii si parca intr-o aceeasi…

    Imi doresc sa pot simti si eu intr-o zi cum ai simtit tu Kya, cum ai scris aici, cum nu incetezi sa visezi…

    P.S. Cand o sa fie gata site-ul ala pinguinesc, sa nu uitam sa adaugam si jurnalul de fata la cele de referinta. Surprinde cum nu se poate mai bine spiritul grupului 🙂

  2. Foarte frumos si complet jurnalul tau…de la idee la fapta, e drumul lung, dar e asa frumos cand exista implinire sufleteasca.
    As putea chiar sa completez propozitia ta ca sa rezulte un motto pentru mai tarziu: „Ich will noch weiter gehen”…nu stiu, in concursuri, in proiectele tale legate de job si de timpul liber, in a-ti duce visele mai aproape de realitate

  3. Multumesc, dragi pinguini, dar nu pentru comentariile voastre, ci pentru faptul ca am trait clipe atat de frumoase alaturi de voi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s