Cernei-Mehedinţi: nici crovuri, nici chei, doar poteci şi fâneţe

M-a uimit  Radu postând atât de rapid impresiile sale din Cernei-Mehedinţi. Cât de eficienţi sunt unii, mi-am zis plină de năduf. Eu abia îmi ordonam în minte, ca pe masa de montaj, filmul evenimentelor, care a fost cam aşa…

Vineri, 2 aprilie

Pornim spre vest pe la 5 dimineaţa. Avem un drum lung în faţă, care trece prin Bucureşti, de unde le luăm pe Muha si mama ei. Apoi pe lângă noi se perindă Piteşti, Craiova, Drobeta Turnu Severin, Băile Herculane. Trebuie să ajungem undeva spre Baia de Aramă la motelul Dumbrava. Acolo cică ar fi un punct de regrupare cu restul pinguinilor care, datorită distanţei de parcurs puţin mai mici, au pornit deja la cercetarea împrejurimilor.

Am trecut prin Băile Herculane nu în goana calului, ci în goana maşinii, dar tot am avut timp să observ splendoarea pierdută a acestei staţiuni. Nu exagerez deloc când vă spun că am văzut clădiri la fel de frumoase ca în Karlovy Vary, numai că la noi erau într-o paragină care iţi rupea inima. Ce naţie mai suntem şi noi, dacă putem lăsa de izbelişte atâta muncă şi artă cât s-a acumulat în acele construcţii?

Am ajuns la motelul Dumbrava. Acolo, nici pinguini, nici maşini, nici măcar semnal la telefoane ca să putem da de ei. Nu avem încotro şi facem drumul întors în detectarea unei reţele telefonice. Nu prea găsim reţeaua, dar găsim maşinile parcate ceva mai jos de Dumbrava. Bun şi aşa!

Vin şi pinguinii care au fost la nu ştiu ce cascadă prin zonă (amanunte aici). Era bine, de la început, dacă vă recomandam să faceţi o compilaţie între jurnalul meu şi cel al lui Radu. Sigur astfel veţi avea o viziunea completă combinând impresiile unui pinguin de munte activ şi a unuia, tot de munte, dar muuult mai relaxat. În fond, este normal, se apropie Paştele… Nu trebuie să fim mai liniştiţi, mai împăcaţi etc?

Mike se uită dezamăgită la noi toţi. În seara aceea trebuia să fim la Dobraia şi să punem corturile acolo. Însă a priceput rapid că nu e cazul să insiste. Prin urmare, am plecat din nou către motelul Dumbrava, am trecut Cerna şi ne-am amplasat pe malul apei, într-o poieniţă în care era afişat clar că nu trebuie să intrăm. Nu aveam cui să-i cerem voie, de sus, a început să picure uşor, ne era foame şi obosisem după 12 ore de drum.

Trecem Cerna

Am pus corturile şi a venit proprietarul. Nervos. Rău de tot. Dar complet aiurea, pentru că nu aveam de gând să clintim niciun fir de iarbă din preţioasa lui poiana.

Mica tabara pinguineasca

Într-un final, s-a potolit, iar o parte dintre noi a plecat spre Cheile Taşnei. Urcuşul destul de serios ne-a înviorat rapid.

Pe cruce albastra

Am ajuns la punctul de belvedere însemnat cu o cruce şi, de acolo, am privit în jos Cheile Taşnei.

La belvedere

Unii s-au lămurit ce-i cu ele şi s-au întors să nu-i prindă noaptea, alţii au înţeles mai greu şi au vrut musai să coboare să se convingă cum este pe acolo 😛 Eu m-am întors şi mi-a părut bine că am ajuns la focul de tabără pe care, ce-i rămaşi la corturi, l-au pornit. Însă, nu am stat mult la foc pentru că eram tare obosită, se lăsase frig şi gândul că pot să mă cuibăresc în sac mă atrăgea ca un magnet. Am ales bine şi, în curând, am adormit auzindu-i pe ceilalţi cum spovorăiesc în jurul focului. Vremea parcă a ştiut că îmi doream o ploaie pe care s-o aud cum răpăie pe tenta cortului. Şi a plouat cu nădejde cât să mă trezesc din somn, să mă foiesc şi mai bine în sac şi să adorm la loc.

Sâmbătă, 3 aprilie

Dimineaţa a venit cu lumina aceea specifică şi optimistă, pe care o ador, dar şi cu un rucsac ca lumea în spatele meu.  Acum ar fi momentul în care să vă dau nişte date mai serioase, adică pe ce traseu, cum, în ce fel am pornit. Nici pomeneală! Mike şi Em, dotat cu GPS, s-au sfătuit ei, ce s-au sfătuit, până au decis: „Pe aici!” Şi pe acolo am luat-o toţi fără să mai stăm pe gânduri.

Nu a trebuit să mergem prea mult ca să ne dăm seama ce locuri frumoase ne înconjurau. Case răsfirate, câte una pe un deal, fâneţe şi pădure tânără şi deasă de fag cât vezi cu ochii. Ne imaginam acele peisaje vara, dar mai ales toamna când natura face risipă de culori şi de miresme.

Primavara in muntii Cernei

Pe Arjana ninsese în noaptea ce trecuse. Vârful strălucea mândru sub soarele decis să-i topească mantia albă.

Arjana stralucind in soare

Uite aşa, cu privirele roată în jurul nostru, am ajuns în cătunul Dobraia.

Rascolind frunzele de anul trecut arse de gerul iernii

Când am ieşit din pădure, o turlă micuţă ne-a semnalat că am ajuns la capătul drumului: bisericuţa din Dobraia.

Aici va fi tabara noastra!

Trebuie să ajungeţi acolo ca să înţelegeţi ce locuri binecuvântate sunt. Bisericuţa este pe o coastă de deal şi, de jur împrejur, munţii care închideau orizontul într-un mod sublim.

Fara cuvinte...

Printre pantele domoale se zărea câte o căsuţă de piatră care spunea de veşnicia cu care locuitorii s-au obişnuit ca şi cum ar fi fost  de când lumea şi pământul pe acolo.

Un picior de plai, o gura de rai

Viaţa pe aici îşi duce rostul ca acum multe zeci de ani, parcă ne-am întos în timp. Oamenii abia au văzut curent electric de maxim 5 ani şi asta pentru că şi-au luat generatoare care se pornesc datorită căderilor de apă bine captate peste tot.

O privire panoramica

Când o parte dintre noi au hotărât să plece pe Arjana, am decis că voi fi la fel de câştigată dacă voi rămâne în acel decor parcă desprins dintr-o poveste de demult. Am tras concluzia că în acel loc merită să vii numai ca să stai la umbra unui copac, să priveşti cerul, să asculţi cum din când în când mai trece vreo căruţă, iar micul clopot fără funie te va apăra de tot ceea ce este rău pe acest pământ.

Pozitie de voie

Nu am decis rău, pentru că ai noştri s-au întors după o tură destul de tare, din câte am înţeles, pe o creastă nervoasă şi înzăpezită cum nu prea se aşteptau să fie. Nu asta îmi doream, ci liniştea din acel cătun uitat de lume şi de vreme.

Daca doar taci si privesti poti auzi gandurile tovarasului

Seara de Înviere ne-a adunat sub un tei bătrân, în jurul unui foc. Cine mai ştie câte am spus noi atunci? Poate doar Jim Bean. Şi am stat cum se stătea în vremuri ancestrale, aşteptând să fiarbă apa într-un tuci, cioplind ţepuşe de chinuit slana prin autodafé şi privind puzderia de stele care cădeau peste noi dacă te holbai prea tare la ele. Cu mâinile îngheţate am împărţit mâncarea şi băutura frăţeşte şi cred că am fost fericiţi.

Pastele abia asteptau sa intre in jacuzzi

Em' se pregatea sa tortureze slana

Nu am avut slujbă la 12 noaptea, preotul fiind unul aşa cum rar mai vezi, alergând între trei sate să nu lase creştinii fără lumina Învierii. În acest an, Dobraiei îi venea rândul abia dimineaţă, când preotul reuşea să ajungă de la Bogâltin, la Dobraia şi apoi la Ineleţ. Nici anul trecut, în Cheile Nerei, în alt cătun uitat de lume, nu a fost slujba chiar la 12 noaptea, dintr-un motiv similar.

Nu aş fi dat frigul din acea noapte şi lumina flăcărilor jucându-se pe chipurile vesele pentru nimic în lume. Pastele fierte din ceaun şi ceapa verde călătoreau din mână în mână şi nu cred că era vreun ospăţ de Paşte mai bun decât ceea ce am mâncat atunci.

Slana fripta cu paine si ceapa

Duminică, 4 aprilie

Hristos a înviat!

Slujba m-a prins în cort, la doi paşi de bisericuţă, dar muntele, stelele şi focul ne purificaseră deja sufletele. Ne-am strâns corturile, am lasat curăţenie peste tot şi am pornit către Cheile Prisăcinei.

Din nou scolari, la Dobraia

Bine spus către, pentru că, la un moment dat, le-am pierdut cu tot GPS-ul nostru în hăţişul de poteci care parcă veneau din toate părţile şi plecau în toate părţile. Pe drum ne-am întâlnit şi cu vrednicul preot din Bogâltin. Mergea voiniceşte către următoarea localitate, Ineleţ, cu un windstopper pe el şi pantaloni de trekking. Dar în negru. Amabil, ne-a explicat că, în avântul nostru, am lăsat Cheile Prisăcinei mult în spate şi ne îndreptam pe traseul de semimaraton către Ineleţ.  De întors nu aveam cum să ne mai întoarcem, nu aveam nicio garanţie că nimerim pe unde să intrăm în Chei, nu era chiar aşa simplu dacă nu ştiai zona.

Undeva rataciti in potecile Cernei

Atunci am pornit-o pe o potecă, care ni s-a spus că duce la soşea, ceea ce ni s-a părut cea mai abordabilă variantă. Deşi am ratat Cheile, am câştigat o plimbare frumoasă printre căpiţe de fân, flori de primăvară şi soare de vară.

La maşini am ajuns după încă 4 km de şosea. Asta a însemnat că nici crovuri nu vor mai fi pentru ziua aceea. Cel mult pentru Radu, care, hotărât să se ţină de plan, a pornit singur la drum spre crovuri.

Nu stiu cum apar betoanele astea, exact cand esti mai obosit!

Andrei şi Claudia au o idee: să pornim către părinţii Claudiei, la Motru. Cum nimeni nu dorea să ajungă aşa repede acasă, am urcat rapid în maşini şi, în scurt timp, am avut ocazia să vedem cum sunt oamenii de prin părţile acelea, care tot olteni îşi zic. Cred că contează mult locul în care creşti sau măcar pe unde mai mergi atunci când te mai trimit părinţii când eşti prin vacanţe. Dacă te naşti şi creşti pe dealurile acelea atât de frumoase, dar unde se vede că viaţa e grea pentru locuitori, cred vei ştii să găseşti calea bună de urmat. Poate odată voi vorbi şi de locurile copilăriei mele, care nu au fost neaparat în Brăila, dar care m-au influenţat atât de mult şi pe care le voi purta în suflet până la moarte.

Cum am ieşit din munte am început să am şi un fel de semnal la telefoane. Cu intermitenţe, din păcate, motiv pentru care am citit mesajele de Paşte primite, şi mulţumesc celor care s-au gândit la mine, dar de răspuns nu prea am mai avut cum.

Cum a fost la Motru? Păi, cum să zic… Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna unii cu alţii. Şi, după obiceiul românesc au pus o masă mare, pentru noi cei care petrecuserăm Paştele ca nişte fugari în creierii munţilor.

Niste ardei bulgaresti la o racitura olteneasca

Dar se vede că nu am făcut nimic rău de vreme ce, apoi, am fost răsplătiţi cu atâta ospitalitate.

Viata e frumoasa, mai ales de Paste si mai ales cu pinguinii

Am băut din vinul de „ananas”, soiul ăsta de strugure de care am auzit doar de la olteni, cu un gust care tare ne-a mai plăcut.

Cu "ananasul" in... nas

După miezul nopţii discuţiile erau în toi, deşi nu-ţi puteai imagina ce au de vorbit aceşti oameni care nu s-au văzut niciodată până atunci şi, cu mare greutate, am plecat la culcare.

Alaturi de Bobita, cainele-pisica

Luni, 5 aprilie

Iar îmbarcarea în maşini. De data asta, drumurile pinguinilor au luat direcţii diferite. Brăilenii au pornit către Târgu Jiu, Mike şi Radu către Slatina, iar restul către Bucureşti, în principiu. După zilele trecute când vremea a ţinut cu noi, acum tot cerul era înnorat şi burniţa. În Târgu Jiu am privit moştenirea lăsată de Brâncuşi, într-un oraş curat, cu parcuri îngrijite: Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana infinită… Te uiţi, le închizi în suflet şi pleci mai departe.

Poarta sarutului

Masa tacerii

Coloana infinita

Mai departe pentru noi a însemnat Alba-Iulia, pe care o văzusem când eram copil, cu părinţii mei, în drumurile prin ţară, şi pe care îmi doream să o revăd cu ochi de adult.

Alba-Iulia a însemnat unul dintre marile câştiguri ale acestei călătorii. Cred că ar fi trebuit să-i dedic un articol special numai ei. Acolo m-am simţit iar mândră că sunt româncă, lucru care, trebuie să-l recunosc că se întâmplă din ce în ce mai rar.

Cetatea cu cele trei fortificaţii: castru roman, cetatea medievală şi cea de tip Vauban, este impresionantă. Din fericire, se fac peste tot lucrări de restaurare şi apar ziduri, porţi maiestuoase, vestigii preţioase.

Una dintre portile cetatii, recent restaurata

Ca orice poarta care se respecta are si paznici

Ziduri din cetatea fortificata

Catedrala ortodoxă este alături de cea catolică şi nu ştii la care dintre ele să te uiţi mai întâi, pentru că sunt niste construcţii deosebite.

Intrarea principala in cetate

Catedrala ortodoxa

Biserica romano-catolica

Ploua infernal...

Toată zona cetăţii e plină de istorie: împletiri de naţii şi evenimente sunt relevate la tot pasul, dar, de departe, cel mai important punct rămâne Marea Unire de la 1918. Simţi în tot ce e pe acolo că spiritul ce a animat acele timpuri nu a trecut şi e încă viu.

Bisericuta inchinata memoriei lui Mihai Viteazul

Deşi a plouat mărunt cât am mers noi prin cetate (şi am mers, nu glumă) nu am simţit nici umezeala şi nici trecerea timpului. Am plecat spre Sibiu cu părere de rău că nu am avut mai mult timp pentru tot ceea ce era de văzut pe acolo.

Am găsit cu greu cazare în Sibiu la un preţ rezonabil. Într-un final, am găsit o pensiune pe care am acceptat-o din lipsă de ceva mai convenabil. Dar măcar a fost cald şi răceala care m-a chinuit toată ziua s-a mai liniştit puţin.

Marţi, 6 aprilie

Corpul încă mă durea de la răceală, nasul îmi curgea şi parcă nu mai scăpam de frigul din oase. Cu toate acestea aşteptam plină de nerăbdare să fiu ghid, pentru că în afară de mine, restul nu mai fuseseră în Sibiu. Îmi place Sibiul şi zona lui istorică am bătut-o la pas de fiecare dată cu bucurie, descoperind mereu alte şi alte lucruri. Aşa am făcut şi acum: Piaţa Mare, Turnul Sfatului, Piaţa Mică, Strada Aurarilor, Argintarilor, Pasajul Scărilor, Turnul Cojocarilor, Biserica evanghelică, Catedrala Mitropoliei, Podul Minciunilor şi nu-i tot. Nu am simţit cum trece timpul şi nici ploaia care cădea deasă şi cu putere peste noi.

De la Sibiu

Sibiul la pas prin ploaie

Pasajul scarilor

Biserica evanghelica

Catedrala ortodoxa

Am ajuns pe seară acasă şi singurul lucru bun a fost că am lăsat ploaia în spate. Însă, purtam în suflet lumina blândă a Paştelui din munţii Cernei.

foto: Kya, Gabi, Vio, Claudia