Visul închis

Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat să mă mai doară…

Moldova acoperită de vălul întunericului, sub mantia de zăpadă îngheţată, ascunde un vis. Un vis promis, o patimă uitată pe un raft, o ruptură în timp. Cochilia strâmtă şi protectoare a maşinii îmi zice că sunt în siguranţă, deşi afară roiesc, pe câmpuri, demonii slavi ai lui Gogol.

Cât de departe poţi merge pentru un munte? Sute de kilometri gonind, parcă fără ţintă, animat numai de dorinţa de a-l vedea chiar şi pentru câteva ore.

Pleci pe lapoviţă şi polei ca să-i vezi poienile îngheţate. Te dor ochii de întunericul şoselei numai ca să-i întâlneşti culmile rotite în ceaţă şi să tresari atunci când întrezăreşti marcajele abia conturate pe stânci.

Dimineaţa a început să curgă la vale, de pe Suhardul mic, chiar în palma mea. Întind mâna în zare şi suflu uşor:  pentru tine, Hăghimaşule!

Câinele alb şi câinele negru au înţeles demult ce se întâmplă în sufletul meu şi se ţin, nedezlipiţi, de mine. Când se bat şi se muşcă, în joacă, sunt Yang şi Yin, binele şi răul, ziua şi noaptea, apa şi focul, cer şi pământ,  într-o încleştare fără sfârşit. Îi ştiu dintotdeauna, dar acum au prins fiinţă, ca să mă pună pe gânduri.

Căluţul mirositor târăşte agale sania din care jelesc trunchiurile fără crengi. Sătenii se uită cu ochi curioşi după noi. Ce căutăm în direcţia în care nu merge nimeni iarna?

Nu sunt urme, nu sunt speranţe, nu este decât pasul şovăielnic prin omătul intact şi alunecos.

Cel alb şi cel negru fac salturi inutile şi zăpada le ajunge până la gât. Nu scot un sunet, ci doar râd amândoi câineşte, cu coada. Mă înveseleşte privirea lor şi veşnica dispută pentru câştigarea bunavoinţei mele.

Brazii dispar şi albul zgârie retina. Mult alb înainte şi în jos, sub picioarele mele. Un alb verzui ca spinarea unei şopârle uriaşe decolorate.

E Poiana Albă şi, aici, Hăşmaşul trebuia să-mi lase un sms pe un trunchi de copac. Anul trecut l-am căutat în zadar, dar anul acesta m-am săturat să aştept. Traversez cu greu de-a lungul şopârlei şi, cu respiraţia întretăiată, văd copacul ce şi-a schimbat profesia. Acum este ghid. Apare prea târziu, nu poate să-mi arate ce am de făcut în viaţă, unde am greşit, nu poate să-mi arate decât poteca spre Hăşmaşul Mare.

Aşa se încheie povestea. Fără explicaţii, fără linişte, fără să simt vârful Hăşmaşului cum mă saltă către ceruri. E atât de sec şi epuizant, încât mă gândesc la un vin roşu. Într-un pahar cu picior, într-o cadă cu apă fierbinte şi lumânări parfumate.

O ultimă privire aruncă o lucire tristă către ceaţa care rămâne în urmă. Pâcla mă aleargă şi mă transformă într-o umbră cu picioare reci şi sufletul de gheaţă. Cel alb şi cel negru şi-au pierdut şi ei răbdarea şi se atacă fără să mă lămuresc dacă asta îi uneşte sau îi dezbină.

În vale mă străduiesc să zâmbesc din nou şi să-mi caut salvarea. Inutil. Pot fi păcăliţi îngerii?

Visul s-a închis, din nou. Dincolo de Chei nu mai trecem decât noi şi Bicazul. Pereţii uriaşi păstrează în spatele lor o poveste. Doar a mea.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Visul închis&8221;

  1. Ti-am citit visul de cateva ori. Si cu cat recitesc cu atat mi se intipareste in suflet un sentiment de parabola. Povestea a ramas, cum spui si tu, doar a ta, caci ingerii, ingerii nu pot fi pacaliti. Dar parca alte mii de povesti renasc din ea.

  2. Fosta-am crang paraginit de vant
    La femei si vodca dam navala.
    Nu-mi mai place azi sa beau, sa cant
    Sa-mi pierd viata fara socoteala..
    ……………………
    (Serghei Esenin)

    o poezie de dar…
    Daca as primi in dar o poezie, as alege sa ma doara…..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s