Last Christmas (unde se va vedea că nu e vorba absolut deloc de Crăciun)

Ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om

– Antoine de Saint Exupery

În materie de sărbători (Crăciun sau Anul Nou, chiar nu contează) cred că sunt un fel de Grinch sau Scrooge sau alt personaj ursuz. E vorba doar de nişte simple perioade pe care ţinem cu tot dinadinsul să le transformăm în nopţi şi zile de poveste.  Încercăm să dăm basmului coordonate reale şi, probabil, că unora trucul le reuşeşte.

Sărbătorile de iarnă ideale le-am văzut pentru prima oară în clipul celor de Wham, Last Christmas. Eram adolescentă şi iarna lor de poveste, decorul de vis erau, pe atunci, tot ceea ce mi-aş fi putut dori. Între timp, anii au trecut fulgerător, George Michael şi-a schimbat orientarea sexuală, deci nicio şansă să-mi ofere vreodată micuţa broşă şi inima lui, iar decorul cu munte, zăpadă şi cabană izolată de lume, în care să ciocnesc un pahar de şampanie alături de buni prieteni a rămas doar o dorinţă uitată.

S-ar părea că „telenovela” a ajuns într-un punct mort. Un alt an care trece, un alt Revelion, cine ştie pe unde, fără cabană, fără George Michael şi fără zăpada care cade din brazi. În realitate, nu a fost chiar aşa: ultimii doi ani am fost la munte, alături de „pinguini”, am făcut pasul dintre ani în două locuri diferite, dar foarte frumoase (Lepşa, Bansko) şi s-a întâmplat că decorul pe care mi l-am dorit atât de mult îl voi revedea şi la cumpăna lui 2009 cu 2010.

Totul a decurs aşa cum decurg unele lucruri: de la sine şi pe negândite. Am văzut, prin noiembrie, o ofertă de Revelion la cabana Negoiu, am anunţat pinguinii şi în două-trei zile trimeteam avansul, pentru că se pare că această variantă a întrunit rapid majoritatea, ceea ce va rămâne un eveniment notabil şi rar totodată în comunitatea noastră.

30 decembrie. Am tot visat fiecare la ce va fi şi cum va fi, până când ne-am adunat pe DN1, pe la Ploieşti, cap compas Ţara Făgăraşului.

Convoiul pinguinesc ar fi mers cu viteza vântului către Porumbacu de Sus, dacă între timp nu ni s-ar fi făcut foame şi, ca în poveste, nu ne-am fi întâlnit în drumul nostru cu un loc cu mâncare, băutură şi căldură, adică la Mîndra, acasă la Em. Mama lui Em (a rămas în memoria colectivă pinguinească drept mamaluem),

Em si Mamaluem

gazda noastră, nu s-a speriat de trupa de pinguini flămânzi şi gălăgioşi şi, fără frică, ne-a pus la încercare tăria cu o ciorbă de fasole cu afumătură şi ceapă strivită cu pumnul, nişte cartofi gratinaţi umpluţi cu brânză, totul udat cu o ţuică dublu distilată care ne-a cam tulburat puţin privirea, gîndurile fiind de mult tulburate, în cazul nostru.

Nu suntem rusinosi si nu am avut nevoie de ajutor, ne-am gospodarit singuri

A fost o masa pe cinste!

Am plecat, mulţumind gazdei pentru osteneală, şi ne-am oprit, în sfârşit, la Porumbacu de Sus. Aici, am lasat maşinile şi ne-a luat un nene cu o dubiţă până în apropierea carierei de marmură, de unde, pentru noi, abia începea traseul.

Cred că pe la 17.30 eram gata de urcare. Asta dacă am fi început să urcăm, pentru că ne mai aşteptau câţiva km de forestier, pe care am început să-i parcugem cu stoicism. Drumul în sine ar fi fost o plăcere, dacă nu am fi avut cam toţi nişte rucsaci plini cu de toate, preponderent lichide şi porci preparaţi în toate felurile.

La inceput de drum

Dorinţa de a scăpa de un rucsac pe care abia îl ridicam de jos m-a motivat atât de mult, încât eram în stare să nu mai fac nicio pauză până sus. Şi, cu toate acestea, am ajuns la cabană pe la vreo 21.30. Vremea a ţinut cu noi, fiindcă nu a fost frig deloc, zapada era în cantitate mică şi apoasă, prin urmare, m-am simţit bine, cu toată oboseala de peste zi şi greutatea bagajului care mă cam apăsau.

Lumina caldă a cabanei şi vocile celor din jurul ei au început să taie întunericul pădurii şi, atunci, am ştiut că am ajuns. Nu ne îndurăm să intrăm: vârfurile munţilor străjuiau locul de jur-împrejur şi doar într-un colţ puteam vedea, până în vale, luminile Avrigului şi ale Sibiului. Iar, deasupra, cerul înstelat şi luminos al unei nopţi blânde de iarnă.

În cabană am gasit forfotă mare şi aşa a rămas până în ultima zi. Sala de mese, toaletele subdimensionate şi scările erau în permanenţă străbătute la orice oră din zi şi din noapte. Cred că doar în cameră te simţeai într-adevăr liniştit, chiar dacă ea era de şase locuri.

31 decembrie. Dimineaţă am deschis ochii pe decorul de poveste pe care îl zăream pe fereastră. Ce minunăţie să mă ştiu în inima Făgăraşului, pentru că atât de rar pot să ajung până la aici, iar tura de astă-vară încă mă ţinea legată de aceste culmi vrăjite.

Însă nu vă gândiţi că am sărit în bocanci şi am ajuns drept pe munte. Nici vorbă! Ceai şi cafea la primus, desfacerea desagilor cu bunătăţi cărate cu multă trudă până sus, degustarea lor şi, desigur, multă vorbărie cu tovarăşii mei. Şi avem atâtea de spus, multe ture de reamintit, altele, la care nu am fost împreună, de povestit, deci niciodată nu vom termina de subiectele.

Un pranz luat mai pe inserat

Pe la prânz am dat o fugă la cascada Şerbota.

Plecarea de la cabana

Unii au confundat anotimpurile

Prilej de ceva mişcare ca să mai facem loc pentru mesele care vor urma şi de puţină joacă, în condiţii de iarnă.

Cascada Serbota

Valea cascadei este destul de vizitată, dar de pe poteca îngustă pe care ne aflam, am făcut poze, ne-am îmbulgărit şi am făcut roată privirile cuprinzând tot ceea ce ne înconjoară, cu bucurie.

Ajunsă în cameră, îmi aduc aminte, vag, de perioadele similare din alţi ani. Ce anostă mi se pare toată agitaţia aceea legată de rochia de revelion, selecţia atentă a accesoriilor, facută cu multă alergătură prin magazine, pantofii şi, în ajun, coafura, unghiile şi o grămadă de alte trăznăi asemănătoare! Mă simt eliberată de toate aceste lanţuri fără valoare, dar care atunci îmi ocupau o grămadă de timp şi, culmea, mi se păreau şi importante.

Acum, mi-am îmbrăcat mândră tricoul de pinguin, bocancii şi încerc să nu arăt prea ciufulită, tragând cu nădejde prin păr un piepten. Sunt mai mulţumită decât acum câţiva ani când arătam ca o păpuşă Barbie, echipată cu cel mai nou set de bal. Mi-am mai învins nişte prejudecăţi conform cărora contează mai mult ambalajul, masca, decât conţinutul.

Poate vreţi câteva impresii şi despre Revelionul de la cabana Negoiu. Le voi schiţa inginereşte:

–          Multă lume. Toţi cei care bântuiau fără încetare pe holurile si scările cabanei, acum erau aliniaţi la mese într-o singură încăpere.

–          Organizarea mi s-a părut foarte bună, deşi nu am termen de comparaţie cu altă cabană în aceeaşi perioadă. Se pare că totuşi cabanierul a dus la bun sfârşit misiunea de a oferi o masă festivă cu de toate şi, mai ales, de păstra o atmosferă cât mai plăcută

Masa festiva

–          Buna dispoziţie pinguinească s-a manifestat fără reţineri şi de data aceasta şi, pe măsură ce noaptea se consuma, se pare că avea o intensitate din ce în ce mai mare.

Cantarea de la 12 noaptea

Hora pinguineasca de la 12 noaptea

–          Chiar şi aici, la peste 1500 m, specia aceea de români numiţi manelişti sau cocalari, însoţiţi de prinţesele de rigoare, şi-a făcut simţită prezenţa. Dar se pare că nu le prieşte altitudinea şi, după câteva încercări de a impune tot felul de dansuri şi maniere specifice, au fost nevoiţi să se retragă. Restul au răsuflat uşuraţi şi abia după plecarea lor, petrecerea a început să intre pe un făgaş firesc.

Probabil că locul unde mă aflam, muntele atât de aproape de mine, m-a făcut să oscilez între două planuri: bucuria petrecerii timpului alături de prietenii mei şi lumea interioară, mobilată cu gânduri, planuri şi, mai ales, amintiri. Graniţa între ele este fragilă şi trec cu uşurinţă dintr-o parte în alta. Când noul an a devenit o realitate, după euforia acelor clipe, mi-am zis că e momentul pentru puţină linişte şi am urcat în cameră. De pe terasă, culmile întunecate încercau să-mi spună despre veşnicie şi despre ce credem noi, oamenii, înşelându-ne, că este veşnicia. Tremurând, am intrat în cameră şi am tras sacul de dormit peste mine ca un scut protector.

1 ianuarie. Unii dintre ai noştri au pornit spre creastă, pe când restul încă îşi găseau odihna sub pături după o noapte de petrecere.  Afară era ceaţă, vântul bătea şi vremea ne dădea de înţeles că se va schimba. Nu prea era de ieşit pe afară şi restul zilei ni l-am petrecut la gura sobei, spunând poveşti despre munte, pentru munte, de pe munte. Seara ne-am adunat toţi şi, la un pahar de vin, bere sau ce şi-a dorit fiecare, am continuat şezătoarea.

Vin, cabana si povesti la gura sobei 🙂

2 ianuarie. A venit şi iarna mult-dorită. Un covor gros de zăpadă acoperea pământul reavăn de cu o zi în urmă. Ceaţă, ninsoare, cei de acasă ne vorbeau de cod galben sau portocaliu, nici nu le mai contabilizez măcar, şi azi ne-am propus să ajungem la Piatra Prânzului. Adevărul este că era cazul să ne mai mişcăm fizicul după vreo două zile de stat la căldură, mâncare şi băutură.

Podete, lanturi... un traseu frumos

Traseul spre Piatra Prânzului a fost pitoresc, cu podeţe şi cabluri, cu o potecă intactă şi cu mult whiteout în zona de gol alpin. Fără gipiesul lui Em ne-ar fi fost destul de greu să ajungem unde trebuie. Chiar şi pentru Mike şi Radu, care trecuseră cu o zi înainte pe aici, orientarea a fost dificilă pentru că, de la  câţiva metri în jur, nu se mai vedea mare lucru. A meritat drumul până la Piatra Prânzului, pentru că în căldarea aceea am găsit un strat foarte gros de zăpadă care abia aştepta să fie tăvălit de bocancii noştri. Nu am stat prea mult pe gânduri şi, în curând, locul arată ca o curte de şcoală în recreaţia mare. După ce am stat la cabană, în camera aceea mică, acum aveam atât spaţiu în care să ne consumăm energia.

Prin ceata

Pentru cei care nu ştiu ce se poate face pe o întindere acoperită cu zapadă, o să le dau câteva idei nebuneşti: în primul rând, multe tumbe, cu diverse aruncări (pe faţă, pe spate, fără sprijin în mâini etc, etc), apoi poţi să-ţi îmbunătăţeşti, fără frică, tehnica de stat în mâini, roata, să sari „capra” până cazi lat de oboseală, să pui piedici, să joci „dulapuri”, „lapte gros” şi să te dai la vale folosind controversata tehnică „fundeni”. Pantele erau suficient de bune pentru nişte alunecări frumoase, însă zăpada, prea pufoasă, nu prea imprima o viteză mulţumitoare. Însă ce mai conta?

După vreo două ore şi mai bine de zbenguială, numai Radu mai avea încă forţă să ne demonstreze „pasul căproiului”, restul, ne cam bătea gândul de întoarcere, mai ales că ningea, ningea fără încetare, cu ceaţă la fel de deasă ca la venire.

Frumos drumul spre Piatra Prânzului, deşi nu e traseu de iarnă şi, pe unele zone, e bine să se ţină cont de starea zăpezii, cât de stabilă este. Când se va face cald afară va trebui să revin să-l fac până în creastă.

Am ajuns la cabană cu poftă de mâncare şi, unii, cu multă creativitate, pe care au folosit-o la construirea unui om de zapadă uriaş, puţin mai nonconformist decât fraţii lui de la câmpie, pentru că avea în mâini o chitară şi o halbă de bere şi se vedea, în mod explicit, că este un om şi nu o „oamă” de zăpadă.

Omul nostru de zapada, numit Elvis

„Oama”, însă, exista şi ea, era undeva în zona anexei cabanei, opera altor iubitori de sculptură în zăpadă. Probabil că, în noapte, omul nostru şi-a făcut curaj din halba îngheţată şi i-a trimis câteva acorduri de cristal din chitara lui domniţei de gheaţă.

...si ea

Ultima seară la cabană ne-am petrecut-o golind sticle, casolete şi pungi. Nimeni nu mai dorea să care în mod inutil nimic la vale. Începuseră să-mi placă pătuţurile supraetajate, soba care cerea un adevărat ritual ca să fie pornită, dar odată ce-i dădeam de hac umplea încăperea de căldură şi de miros de ger învins. Însă nu m-aş fi putut obişnui cu modalităţile foarte precare de igienizare. Aici a fost o problemă şi o baie fierbinte, în care să stau la înmuiat macar vreo oră,  a fost unul din motivele pentru care drumul de întoarcere mi s-a parut atât de lung.

3 ianuarie. Şi pentru că am ajuns la drumul de întoarcere, el a pornit de la cabană, prin pădure, prin zăpada abia aşternută, pe care bocancii noştrii o săltau în valuri.

Ziua, poteca era mult mai frumoasă, brazii sclipeau sub povara îngheţată şi am trecut iar în planul interior, în care eram doar eu cu mine.

Nici nu se putea un moment mai bun pentru aşa ceva: tocmai s-a terminat un an, abia a început altul. Acum te gândeşti la tine, la cei care au fost, la cei care sunt şi priveşti în faţă. Mergi fără încetare şi încerci în gând să descifrezi ce va fi. Nici nu ştii când ai ajuns jos.

Spre casa...

La sfarsit de tura

Am urcat în maşina aceluiaşi nene care ne-a adus până aici şi de la Porumbacu de Jos ne-am urcat în maşini şi am plecat către Valea Prahovei. Ningea în permanenţă şi nu ştiu cum s-a făcut, dar nu am prins niciun blocaj pe DN1. Ştiam că, din cauza numărului mare de turişti, circulaţia de la Braşov a fost deviată pe la Cheia, pe DN1A. Acesta a fost motivul pentru care nu am avut motive de stres până la Buzău. Abia de aici a început partea urâtă a drumului: noapte, ninsoare şi polei. Am mers din această cauză foarte încet şi tot drumul a fost presărat cu maşini care zăceau în vreun şanţ în aşteptarea unei şanse de remorcare.

Când am ajuns acasă eram ruptă de oboseală şi ideea că a doua zi plec direct la job mă termina. Mi-am adunat forţele pentru baia fierbinte la care visasem şi am adormit cu gândul că s-a mai împlinit o dorinţă: Last Christmas a deveni realitate şi chiar trei ani la rând. Haha! nu a fost nevoie de prezenţa lui George Michael şi dacă mă gândesc puţin mai bine, erau cam pantofari băieţii. Cum să urci cu geanta de voiaj la cabană? Nu ar fi rezistat la Negoiu, cu siguranţă!

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Last Christmas (unde se va vedea că nu e vorba absolut deloc de Crăciun)&8221;

  1. Lasa-l pe George Michael deoparte, viitorul e cu pinguinii…si fie ca intotdeauna Ultimul Craciun sa fie si cel mai frumos 🙂

  2. Foarte frumos te-ai „jucat” cu cuvintele. Pot afirma cu certitudine ca prin cele relatate de tine am uitat felul in care eu am pasit in noul an.
    Va felicit pentru prietenia ce va leaga si va urez un an nou frumos.

  3. Multumesc! Asa este: daca nu ar fi ei, eu nu as avea ce sa mai povestesc. Orice ai intreprinde, cand ai alaturi prieteni, totul capata alte valente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s