Obicei prost

Amintire, amintiri
Strang in suflet doar priviri

(Trooper)

332f

Prost obicei, nu ? Pana acum se maltrata hartia, acum se pare ca o pateste tastatura. Si ochii celor care citesc, mai apoi

Dar as vrea de data aceasta sa va spun o povestire. Sunt sigura ca o povestire poate spune fiecare, dar nu-i una care sa semene cu alta.

E povestea unei femei, care dupa ceva ani petrecuti pe acest pamant a fost pusa in fata unei raspantii, intr-un mod cu totul si cu totul nebanuit. Practic, ea chiar nu si-a dat seama de acest lucru, zicand atat de banal da in fata unei alegeri care a dus la o modificare de mare intensitate in viata ei.

Hei, sper ca v-am facut curiosi! Ce eveniment, ce persoana ar putea avea un rol atat de important in viata unui om?

Atunci sa urmarim firul povestirii mai departe. Printr-o intamplare, ca altfel nu am mai folosi termenul destin, a fost intrebata daca nu ar merge intr-o excursie pe munte. Pana aici nimic interesant pentru multi, dar pe eroina noastra intrebarea a pus-o pe ganduri si a trimis-o cu emotie undeva in timp, cu multi ani in urma, cand visa sa zboare pe Aripi de zapada si sa reinvie aventurile Ciresarilor, undeva in inima muntilor. Deja le credea uitate aceste dorinte ascunse cu grija in niste sertarele ale mintii. Era ciudat ca abia acum cand altii se lasa de sportul asta ea ar fi avut sansa sa-l inceapa.

Prima plecare a fost ciudata: pe un munte mic, aproape un deal, a fost o incursiune epuizanta, intr-un stil heirupist, pompieristic, haotic chiar, fara poteca, fara rezerve de apa, fara dozarea resurselor fizice si normal fara antrenament, cu o echipa tributara unei vremi capricioase. Deci toate conditiile indeplinite pentru ca experienta sa nu mai fie niciodata repetata.

Se pare ca era insa prea tarziu pentru ea. Virusul care zacuse in stare latenta nu a mai tinut cont de vicisitudini, de anii pierduti doar in visare si de organismul care refuza sa se adapteze asa usor la noile solicitari.

Muntele se mananca cu lingurita. Pentru ea nu a fost asa. Avea atat de multe recuperat si parca timpul devenise cel mai mai mare dusman al ei.

Voi cei care stati linistiti acasa, va veti intreba de ce? Aceasta intrebare si-o pune si ea si cand crede ca a gasit raspunsuri isi da seama ca de fapt nu a inteles nimic. Singurul lucru de care e sigura este ca trebuie sa continuie fara sa se mai incerce sa gaseasca o explicatie. Poate ca e vorba de orgoliu, de ambitie, e vorba de provocare, e vorba de o viata paralela care o completeaza pe cealalta, conventionala sau e vorba de nebunie pur si simplu. N-ai banui niciodata sotia si mama in fiinta care isi trage obosita sacul de dormit peste ea intr-un cort rece dupa o zi de mers. Nici femeia cu taior si pantof cu toc nu aduce aminte de cea care cu bocanci cu talpa dura trage de lanturile care strajuiesc traseele.

Acum sa va mai spun un secret: a avut si noroc. Fara ca Fortuna sa iti zambeasca, nimic nu iese asa cum ar trebui. Norocul ei a fost ca a intalnit un om care a avut rabdare (ascusa cu grija sub o fire rebela si furtunoasa) ce a invatat-o cum sa pactizeze cu muntele. Pentru ca muntele trebuie, ca un zeu atotputernic, studiat, ce-i place, ce nu-i place, ce trebuie facut ca sa-i intram in gratii, care sunt regulile pe care ni le impune noua muritorilor. Dar cei care il invata isi primesc si rasplata. O biruinta mai presus de orice, de vis. Biruinta asupra propriei persoane. Nu asupra muntelui, ca el nu este invins niciodata. El ramane impasibil la zbaterile noastre de a ne depasi conditia si de a sorbi un strop de nemurire atunci cand suntem pe culmi.

Ce a urmat? Au urmat doi ani in care totul s-a petrecut ca o avalansa (ca tot suntem in topic ). A urmat o intalnire cu MUNTELE mai mult decat in forta, intr-o tura de iarna frumoasa si dura si apoi ca un vartej, altele si altele…

Totul se masura in week-enduri in care era pe munte si week-enduri in care visa ca este pe munte.

A privit cu ochii uimiti ca ai copiilor cum trec anotimpurile pe stanca. Cum rasar toporasii in valcele, cum stralucesc stelele pe cerul de vara in noptile de la focul de tabara, cum arde padurea in sute de nuante de la verde la galben, rosu sau maroniu si cum scartaie zapada sub pasii tacuti spre inalt. Dar darul cel mai de pret, pe care nu l-ar fi banuit niciodata tot muntele i l-a dat: PRIETENIA. A descoperit adevarata prietenie, care nu cere, doar ofera. Si la fel a incercat si ea sa faca.

A mers uneori cate 10 ore pe zi, a urcat noaptea spre creasta, a primit vantul, ploaia si soarele orbitor in fata, a cantat mai mult lalaind cantece de munte, unele uitate de mult, altele necunoscute de ea si a impartit aceeasi sticla de bere cu tovarasii de drum. S-a agatat cu disperare de pietre, cand ele deveneau singura posibilitate de a invinge gravitatia, a fotografiat pe poteci line flori si vietati cu respiratia taiata.

Niciodata nu a luat-o ca pe o distractie, ci ca pe o activitate care imbina in mod miraculos pasiune si efort. Fiecare plecare a fost pregatita cu seriozitate si atentie si lipsa unor articole necesare ii crea o stare de neliniste, cu proxima ocazie incercand sa acopere lipsa lor. Fiecare tura aproape o obliga sa stie cat mai multe despre traseu, straduindu-se din multitudinea de repere sa retina cat mai multe. Avea impresia ca o tura realizata intr-un loc fara nume e ca o persoana fara buletin. O vezi ca exista, dar nu se individualizeaza cu nimic din restul, nu i te poti adresa nicicum si nici nu poti povesti altora despre ea.

Persoana despre care va vorbesc nu era multumita ca vede doar ea atatea minuni. Ar fi vrut sa le deschida ochii si celor care ori din nestiinta ori din lipsa de mijloace sau timp nu au ajuns acolo pe unde a ajuns ea. Si astfel traia de doua ori cate o astfel de calatorie: prima oara cand o realiza efectiv si a doua oara cand o asternea pe hartie asa cum a vazut-o cu ochii, cu mintea si cu sufletul cum obisnuia sa-i spuna mentorul ei in ale muntelui.

Acum va veti gandi: oare ce a facut asa nemaiauzit pe munte femeia asta? Va spun ca mai nimic in comparatie cu altii. Doar pentru ea probabil ca a contat. A adunat munte dupa munte, nu ca pe niste trofee, ci ca pe niste comori pe care le-a ascuns cu grija in suflet. A adunat amintiri de o sensibilitate extraordinara, fie ca era vorba de Macin sau de Carpati sau de Alpi. Cu aviditate a strans imagini si emotii. Vi se pare mult? Vi se pare putin? Sunt sigura ca vor fi adepti pentru ambele variante.

Nu stiu ce s-a mai intamplat cu ea. E doar o povestire, putin neobisnuita. Ce stiu insa stiu cu mare certitudine este ca poteca ei pe munte inca nu s-a sfarsit. Urca incet atat cat ii va fi dat sa fie. Ca daca ar fi dupa cat ar vrea, nu s-ar termina niciodata….

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Obicei prost&8221;

  1. Mult? Putin?

    Nu conteaza. Conteaza doar intensitatea cu care traim aceasta imensa dantelarie de piatra pe care o numim munte.

    Imi spuneai zilele trecute cateva lucruri la un jurnal al unei zile pe care am uratit-o intentionat tocmai pentru a-mi sublinia revolta fata de unele lucruri ce mi se par nefiresti. Eu o sa iti raspund acum: atat timp cat mai exista si alti oameni pentru care muntele inseamna o parte din ei, eu voi zambi.

    Nu stiu, ramane de vazut daca vreodata voi gasi puterea de a da mai departe ceea ce am invatat in toti anii acestia de cand iubesc cu pasiune muntele, daca nu o voi gasi, pentru ca stiu din experienta anilor petrecuti in spatele catedrei ca este greu sa fii dascal, atunci in urma mea vor ramane niste descrieri. Este greu sa le compari cu Ciresarii, dar poate intr-o zi vor aprinde imaginatia unui copil.

  2. Imaginatia unui copil se poate aprinde destul de usor, daca ii acordam putina atentie! Cand e lasat de izbeliste se refugiaza in distractii facile. Din acest punct de vedere, recunosc, nici eu nu fac destul. Suntem poate comozi, poate prea stresati, poate prea plictisiti.
    In ceea ce te priveste, eu stiu ca ai puterea sa impartasesti din ceea ce stii. Va veni si timpul acesta. Si faptul ca scrii este tot o dorinta de impartasi din prea-plin.

    Acesta a fost rostul mesajului meu de atunci. Sa-ti spun ca sunt lucruri care nu pot fi oprite, asa cum este acel „progres” inevitabil al societatii, care vine si cu bune si cu rele. Dar chiar daca ne intristeaza, trebuie sa gasim alte metode de contracarare, mult mai subtile, dar mult mai durabile: formarea de constiinte drepte si cu respect pentru valorile muntelui.

    Si din aceasta cauza nu ma voi opri sa vorbesc sau sa scriu, ori de cate ori am ocazia, despre munte. Daca o singura persoana voi convinge inseamna ca nu a fost in zadar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s