Chamonix

eda9

Vineri, 31 august

The X Day

Pe la 6.30 am plecat de la hotel in cautarea statiei de teleferic care ne va duce pana la Bellevue (1746 m). Cu o zi inainte am facut aceeasi incursiune spre statia de teleferic si am mers pe ploaie o gramada pana am iesit din localitate. In dimineata asta am luat-o de la capat cu cercetarile. Stiu ca o sa radeti, de aceea o sa va si povestesc cum s-a intamplat. Am mers mult trecand de statia de telescaun ce nu functioneaza decat in sezonul de schi si am iesit iar din Les Houches, pana am ajuns la telefericul ce ducea la Prarion, care nici nu-si incepuse programul la ora aceea. Extrem de contrariati am realizat ca am trecut de statia catre Bellevue si cu o zi inainte si in acesta dimineata fara s-o observam. Bine-bine dar totusi unde era? Ca facusem ochii cat cepele si nu am vazut nicaieri vreun indicator. Cam necajiti ca am depasit recordul de balaureala chiar inainte de a intra in traseu, ne-am reintors. In sfarsit, am dat de statie. Cum s-a intamplat? Daca mergi pe acelasi trotuar cu statia si ea este inchisa, nu prea porti s-o depistezi, avand doar o firma amplasata frontal, la ceva inaltime, imposibil de vazut din lateral. Daca nu ne-o arata cineva puteam trece pe langa cladirea aia, nu de patru ori, cum am facut noi, ci de o suta de ori. Cand are program de functionare mai amplaseaza un afisaj lateral, dar in rest nu sare cu nimic in ochi de celelalte constructii.

Convins ca acesta a fost singurul impediment pentru a cuceri Mont Blancul, am urcat bucurosi in telecabina cam jegoasa si cam prapadita, fata de cele cu care circulasem in Austria, desi incasarile cred ca ar fi fost suficiente pentru a mai imbunatati conditiile. Oricum si daca geamurile ar fi fost curate tot n-am fi vazut nimic pentru ca totul in jurul nostru era invaluit in nori grosi de ceata. Asa, pe nevazute, am ajuns la Bellevue si apoi in statia de TMB.

Aici lumea din jurul nostru pusa pe treaba! Se vedea clar ca nu avem aceleasi scopuri pe ziua respectiva dupa echipament. Noi, mai light, asa ca pentru altitudini mai moderate, baietii cu de toate pe ei, de puteau ajunge si la 6000 m. Nu mai spun ca toti erau “calare” pe TMB ca sa economiseasca timp si efort pentru zonele mai inalte. Noi, relaxati, am luat-o usor la picior pe langa linie, mai ales ca am citit din alte jurnale ca se poate face traseul asta si astfel.

Drumul total nemotivant pana la Nid d’Aigle. Si era si normal in conditiile in care nu vedeai la doi metri in fata ta decat o linie de tren, iar lateral doar balariile care o insoteau. Ceata se mentinea in continuare pe pozitii. Chiar ne gandeam ca ori mergeam prin Macin ori prin locurile alea cam tot aia ar fi fost pentru ca nimic nu ne indica apropierea de niste inaltimi atat de dorite de toti iubitorii muntelui. Am mers cam vreo doua ore in conditiile acestea. Am ajuns la Nid d’Aigle odata cu unul din cele doua trenulete (Marie si Jeanne, parca).

Urmand indicatoarele am intrat in portiunea numita Desert de Pierre-Ronde (cine stie, cunoaste!). Dupa obiceiul nostru, am zis, hai ca ne-o fi, stai sa luam o gustarica, pentru ca bantuiam de ceva vreme. Dar pe marginea potecii nu era chip, era o forfoteala ingrozitoare. Tocmai trecea un grup de francezi de varsta a treia care s-au oprit si ei, plini de bunavointa, langa noi, spre disperarea noastra ca totusi nu aveam nevoie de companie ca sa rontaim niste sandvisuri si ne-au spus veseli ca nu stiu incotro se indreapta, dar important e ca inainteaza. Am tras nadejde ca macar ghidul lor avea idee. Oricum la refugiul Les Rognes s-au oprit.

In toata foiala aia am gasit totusi un coltisor unde sa ne refacem fortele si mai departe, la drum! Nu trece mult si ii auzim pe francezii nostri exclamand in cel mai autentic stil: “Oh-la-la! Oh-la-la!” Mai, sa fie! Am inteles insa ce-i entuziasmase asa tare. Ceata incepea sa coboare dezvelind Aguille de Bionnassay si ghetarul Bionnassay. In sfarsit! am zis si noi scotand niste exclamatii similare. A meritat sa suportam ceata pentru ca surpriza facuta a fost mult mai reusita. Nu am privit ghetarul putin cate putin, ci l-am “devorat” cu privirile dintr-o singura ridicare de cortina.

Nu se spulberasera toti norii, dar incepeam sa zarim ceea ce am visat macar sa vedem daca nu reuseam sa calcam pe acolo. Eram coplesiti si bucurosi si asa am pornit mai departe la drum. Am intalnit capritele care au fost fotografiate de mai toti cei care au facut acest traseu fiind deosebit de netematoare si obisnuite cu oamenii. Era si normal la traficul de perasoane din aceasta zona.

Am trecut de refugiul Les Rognes unde francezii vorbareti se odihneau spovoraind de rasuna valea si am intrat intr-o portiune de ascensiune pe pietre destul de frumoasa. Timpul trecea cu repeziciune, iar la 3000 m (foarte aproape de Tete Rousse) a trebuit sa facem cale intoarsa pentru a fi inapoi la Bellevue pana la 16.50 cand era ultima cursa pentru Les Houches. Cu regret, dar constienti ca mai mult de atat nu aveam cum sa facem, am lasat cardurile de temerari sa-si incerce norocul mai departe si am reluat acelasi drum pe care am venit, in sens opus.

Ziua a fost frumoasa asa cum au fost previziunile meteo. I-am injurat degeaba cu o zi inainte pe meteorologi. Nici un fir de ploaie.

Asa cum am spus, am fost tristi ca nu am ajuns mai sus de atat, dar multumiti ca am vazut intr-o oarecare masura ce este pe acolo si daca va mai fi o data viitoare poate vom incerca mai mult.

Am dormit imediat pentru ca in ziua urmatoare ne astepta o alta destinatie.

Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/LesHouches31Aug2007

Sambata, 1 septembrie

Pe alte poteci ale Mont Blancului

Pentru acest inceput de week-end am zis sa facem in traseul propus de un “carpatist” ce-si petrece timpul in cea mai mare parte in aceasta regiune a Frantei, traseu recomandat ca avand niste peisaje foarte spectaculoase. Insa pana in ora 16 trebuia sa terminam traseul, deoarece in aceeasi seara eram asteptati la Torino.

Am plecat cu masina din Les Houches pana la Contamine Montjoie. Am lasat masina intr-o parcare chiar la inceputul traseului, in Le Cugnon. Aveam doua variante de a ajunge la Cabana Tre la Tete: prin Les Plans si prin Le Nant des Tours. Am ales prima varianta urmand sa ne intoarcem pe a cealalta. AM mers cam doua ore si jumatet panala Cabana Tre la Tete. Drumul a fost mai tot timpul prin padure si asa cum am fost sfatuiti, am intrat pe Chemin Bernanrd ca sa putem admira in voie peisajul deosebit de frumos al Alpilor. Spre deosebire de ieri nu am avut de-a face cu ceata. Am mancat o gramada de zmeura, fara teama ca am putea da de vreun Mos Martin, sa ne faca concurenta.

La cabana Tre la Tete, o cabana mare si frumoasa, cabaniera facea pregatiri de week-end. In curand avea sa fie plin de drumeti ce dupa un efort de 2-3 ore vor dori sa beao bere sau sa manance ceva pe terasele cu umbrelute.

Noi, langa un izvor de apa, pe o bancuta, ne-am rontait sandvisurile si ne-am energizat cu ceva nectar de fructe. Am incercat sa ne jucam cu doua pisici foare nebunatice care topaiau dupa fluturi prin iarba, dar nu prea aveau treaba cu oamenii.

Urmatorul refugiu, Les Conscrits, era cam pe la 3-4 ore de mers. Nu aveam timp sa ajungem pana acolo dar ne-am propus sa ajungem macar pana la ghetarul Tre la Tete.

Traseul se schimba pe masura ce inaintam. Se zarea un fel de canion intre niste pereti de stanca lustruiti unde probabil ca isi avea leaganul in urma cu cine stie cat timp ghetarul.

Stancile din jurul nostru erau strabatute de nenumarate perdele sau fire de apa care dadeau o stralucire intunecata pietrelor. Foarte salbatice si frumoase respective.

Am ajuns pana la ghetar care la suprafata era acoperit de pamant pierzandu-si stralucirea insa la capat avea o bucata de gheata care se tot sfarama (sau topea, nu stiu sigur), iar de sub ea tasnea o apa involburata si tulbure.

Eu am ramas pe poteca, iar Alina si Alois au coborat chiar pana la el sa-l vada de aproape si sa faca poze. Au spus ca era o gheata verzuie si evident foarte frig in apropierea lui.

Ca peste tot unde am mers in Alpi pe munte, am intalnit drumeti de toate varstele care isi toceau in sus si in jos pingele bocancilor.

Asa cum am stabilit ne-am intors astfel incat la 16 eram iar in Les Houches.

Am pornit rapid spre Italia.

Ne-am luat ramas bun de la Mont Blanc. Am stat prea putin ca sa putem sa ne facem o idee mai completa asupra zonei. Dar am facut si am vazut atatea si mai aveam inca atatea altele.

Am trecut tunelul de la Courmayeur, am trecut de Val d’Aosta si am intrat pe autostrazile italiene. Peisajul incet-incet s-a schimbat, arhitectura caselor a devenit alta si era clar ca ne asteptau lucruri noi de vazut. Ce-i drept, nu foarte noi pentru mine si Alois, pentru ca mai fusesem in Piemonte si acum trei ani.

La Torino, asa cum am spus, eram asteptati. Alois are niste frati care au fost pusi in tema ca vin cinci umblareti, care ar fi preferat din nou salteaua unui pat si o masina de spalat pentru rufele care se stransesera. Ca si in urma cu trei ani am fost primiti cu bratele deschise si am schimbat impresii pana noaptea tarziu la o masa plina.

Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/ContamineMontjoie1Sep2007

(Va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s