Copiii Craiului (21-23 septembrie 2007)

a29d

Obiectivul:

Sudica Pietrei Craiului

Echipa:

Braila: Alina, Cerasela, Kya

Bucuresti: Corinache, Muha, Cristi, Emil, Nicky, Vali

Dupa o vara in care am lipsit oarecum de pe munte, dar nu am incetat sa calatoresc spre destinatii din cele mai diverse (pentru curiosi, cititi si alte postari de pe blog) m-am intors pe “carpati” cu o tura de munte autentica.

Totul a pornit de la traseul realizat de Silvia in Crai, cand, pe o vreme superba, a dat gata creasta. Invitandu-l si pe Cristi sa citeasca RT-ul, acesta a gasit astfel noua destinatie pentru week-endul ce urma.

Creasta Pietrei Craiului a fost un vis ce mi-am dorit foarte mult sa se implineasca. Cu timpul, asa cum se intampla cu unele vise, am renuntat la el. Si uite ca prietenii nostri din Bucuresti au reusit sa imi reaminteasca, ca odata ce iti doresti ceva nu trebuie sa cedezi. Am stat eu o perioada sa ma gandesc cum voi face, timp in care Cerasela si Alina deja isi anuntasera prezenta in tura. Am ezitat degeaba pentru ca era stiut ca voi face tot posibilul sa ajung mai ales ca era prima adunare a “sectei” dupa ce m-am intors din vacanta.

Vineri, la 4 pm, eram in microbuz cu destinatia Bucuresti. Drumul a fost foarte placut pentru ca am vorbit intre noi de ture, de amintiri mai vechi de pe munte si astfel timpul a trecut imediat.

Pe la 8 eram in Gara de Nord si incet-incet au inceput sa apara si pinguinii: intai Muha, apoi Cristi, Vali, Corinache, Emil si Nicky. Am incarcat totul in masina lui Cristi si a lui Emil si la drum. Vorba vine, ca am stat cam o ora (poate mai mult) pe autostrada Bucuresti – Pitesti, chiar de la intrare, pentru ca a fost un accident pe la km 20. Ei, dar noi eram inarmati cu multa rabdare si toate am depasit si acest mic incident. Dupa miezul noptii eram aproape de Cheile Dambovicioarei si pe la 2 noaptea am montat corturile in Cheile Brusturetului. Fiind cam racoare si stiind ca a doua zi pe la 7 vom porni in tura am intrat de urgenta in corturi incercand sa atipim cat mai repede.

Dimineata, spre disperarea tuturor, Cristi a iesit in tricou din cort, pe un frig respectabil, si striga in gura mare pentru a se asigura ca nu a mai ramas nimeni adormit. Numai doream sa dormim, ce-i drept, ne doream doar sa-i dam un bocanc in cap pentru a-l face sa taca. Dar pentru asta trebuia sa iesim cumva din cort si aerul inghetat iti taia orice pofta de asa ceva.

Pana la urma a invins Cristi. Am iesit din cort cu niste fete, una mai botita decat alta, ne-am echipat la viteza maxima, am strans corturile si apoi am privit in jurul nostru Cheile, pe care in noaptea care trecuse, doar le-am intuit.

Toate noaptea latrasera isteric niste caini pe la pensiunile din jur. Nimic nu ne trecea prin cap decat faptul ca Mos Martin se plictisea la el in barlog si pleca in vizita pe la altii. Am aflat mai tarziu ca temerile noastre n-au fost fondate, in zona aceea ursul fiind vazut foarte rar, mai deloc. Asa ca singurul care a mormait in noapte a fost tot Cristi, un mormait de nivel 5, conform clasificarii specialistilor “carpatisti” in domeniu si a propriei pareri.

Dar sa revin. Intrarea in traseu s-a facut destul de brusc ca sa spun asa, pe o panta hotarata, suficient de inclinata ca sa ne trezeasca definitiv, cam pe la 7.30 cel tarziu. Am tropait noi pe banda albastra pe o poteca frumoasa prin padure, vremea parea in incalzire, iar soarele se vedea deja printre copaci stralucind din ce in ce mai puternic. Padurea s-a terminat si Piatra Craiului s-a aratat privirilor noastre impresionate. Ne era dor de ea, n-o mai vazusem de ceva vreme. Roca alba a stancilor stralucea ademenitor in soare, iar cativa nori razleti pe partea nordica se grabeau sa paraseasca decorul. Am facut o mica pauza intr-o poiana unde era si o stana parasita si ne-am sfatuit cam pe unde ar trebui sa mergem astfel incat sa regasim marcajul triunghi albastru care ne-ar fi dus direct catre refugiul din Saua Funduri.

De la Brusturet s-a tinut dupa noi si un caine, care a acceptat dupa lungi rugaminti sa faca o poza alaturi de Vali, lucru pentru care Vali a fost recunoscator. Va povestesc de caine pentru ca el, alaturi de Cristi, au mers cu un instinct foarte bun direct catre poteca care urca spre creasta. Cainele ne-a parasit pentru ca ne-am dovedit fara minte si am plecat pe o coama direct spre creasta pe nemarcat, iar el a pornit mandru, cu coada pe sus pe poteca. Oameni fara minte!

Si uite asa am pornit initial foarte voiosi, mai apoi cu benzina in scadere, pe o pasune alpina destul de inclinata. Panta, dar si iarba destul de inalta uneori, ne-a scos sufletul din noi. Creasta, vizibila in permanenta, parca se departa pe masura cu inaintam. In pauzele de resuscitare, priveam cum in spatele nostru se elibera de nori platoul Bucegilor. Era asa de clara imaginea lui incat se putea zari releul de la Costila, aflat pe un alt taram de deasupra norilor. Cand am ajuns in creasta am mai facut o pauza inaintea atacului decisiv.

Corinache cand a dat de creasta, desi pe pasune parea putin ostenita, a taiat-o cu viteza inainte. Si asa, pastrand distanta a parcurs tot traseul. O vedeam din cand in pauze si ii faceam prieteneste semne cu mana. Dupa ea, la oarece distanta, urma Cristi si eu printr-o inspiratie divina dupa el. In urma, Dumnezeu cu mila, ca eram prea preocupata de ce aveam in fata (si era ceva de lucru) si mai putin de ceea ce lasam in spate.

Acum, sigur, ca ar trebui sa spun cateva cuvinte despre traseul de creasta. Din pacate, nu am cu ce sa-l compar si m-am tot gandit ce sa povestesc ca sa redau cat mai bine cam cum ar fi cand faci sudica Pietrei Craiului. Pana la urma mi-am dat seama ca fiecare traieste in felul lui traseul parcurs, mai ales cand este atat de special. Si uite ce a iesit:

Vali: Aaashaaa, creasta sudica……..,creasta nordica a PC-ului………..PC-ul in general, este echilibrul perfect intre grandoarea, maretia, frumusetea, spectaculozitatea muntelui si prietenia ce ne leaga intr-u aceeasi pasiune .

Muha: A fost asa: minunata, spectaculoasa, senina, alunecoasa, ingusta pe ici pe colo, primitoare in rest, vesela, obositoare (mai ales pana acolo :D), neasteptata, cu inceput de toamna si de bruma, de frig si de liniste, singuratica, ireala in deschiderea spre infinitul muntilor din jur… cam asa 🙂

Cerasela: Creasta sudica e ascutita, cam asta e de zis din punctul meu de vedere. Acum personal nu as mai face-o, pentru ca am vazut despre ce este vorba. As incerca nordica sa vad cum e si partea aceea. Asta e parerea mea de acum. Poate peste vreo 2-3 ani ma razgandesc.

Alina: M-am simtit bine in Crai, daca tot ma intreaba Kya, foarte bine, in primul rand pentru ca nu mai erau mosuletii aia care in Alpi iti suflau in ceafa si te depaseau lejer, dar sa trecem peste lucrurile rusinoase – au fost poate cele mai frumoase peisaje pe care le-am intalnit si nu stiu ce cuvinte ar putea descrie sentimentele pe care le traiesti intr-o zi superba de toamna, cand ai in fata atata frumusete si alaturi prieteni minunati

Emil: Pai, Creasta Sudica a PC mi s-a parut uimitoare … cand este domoala de te gandesti daca inca mai esti pe creasta PC , cand te arunca pe portiuni inguste , strapunse de colturi albe si stralucitoare de stanca , cand te forteaza sa mergi pe langa un perete lasandu-te sa admiri in departare Bucegii , cand te forteaza sa mergi 4×4 pe coama ei zburlita ( iar atunci te uiti numai la ea ( egoista:) … nu te mai lasa sa admiri si altceva ci doar prizele ei mari si albe:), cand te ridica in albastrul cerului punandu-ti la picioare un vis sau o poveste un peisaj ce va ramane in sufletul fiecaruia. Asadar eu zic ca este clar … mie mi-a placut creasta sudica :).

Nicky: Cateva ore de tura in care am putut regasi cam tot ceea ce iti poate oferi muntele, in mai multe trasee de diferite tipuri. De la catarare respectiv coborare sub toate formele lor, pasaje simple si portiuni expuse, stanca bruta, dar si iarba grasa si flori. Totul intr-o continua plimbare a privirilor hipnotizate de peisajul superb… cand in stanga crestei… cand in dreapta ei. A se consuma doar in compania prietenilor!

Piatra din Crai m-a fascinat asa cum o face de fiecare data. Stanca aceasta are ceva mistic in albul acela stralucitor si pur. Structurile inclinate te duc direct catre cer si recunosc ca numai dificultatea anumitor portiuni m-a facut sa imi iau ochii de la peisajul minunat ce il aveam in stanga si in dreapta mea. Din cand in cand un norisor de ceata se lasa pufos peste creasta sporind misterul, dar se ridica repede lasandu-ne sa admiram culme dupa culme pana la Grind II. Am intalnit si calatori ca noi, parca imbatati si ei de aerul inaltimilor. Cu satisfactie ne intrebam unii pe altii cat mai avem pana la destinatie si de unde am pornit fiecare.

Se merge pe o poteca chiar pe langa creasta, se urca pe stanci pe verticala, se trec pasaje expuse pe orizontala, se merge chiar pe muchie, deci ai tot ce doresti. Insa, nu prea poti sa alegi si trebuie sa iei tot ce ti se ofera J. Vazand ca totusi fac mofturi uneori, Cristi s-a hotarat sa dea o mana de ajutor unui novice in ale stancii. Si a facut-o si la propriu si la figurat, atat de bine, incat si eu am ramas uimita de mine. Cat de mult conteaza cum explici! Iar Cristi chiar s-a descurcat minunat, lucru pentru care ii multumesc. Asa cum multumesc intregii echipe care a avut incredere in mine si pe care am incercat sa n-o dezamagesc, pentru ca imi este prea draga.

Si uite asa mai razand, mai oftand am petrecut toata sudica. Pe la 2.30 pm am ajuns la Grind II. Bucurie mare! Am facut poze si oboseala, daca mai exista, a trecut imediat pentru ca gustul izbanzii este cel mai bun revigorant.

Am mai avut de parcurs coborarea catre Grind I care a cam dat lovitura finala pe la genunchii unora. E clar, pasunile astea alpine, ori ca le urci ori ca le cobori, te termina. Cand, in sfarsit, am ajuns si pe poteca, ea era cam grohotoasa si atunci genunchii au scancit scurt si au picat la datorie. Eu, experta, dadeam sfaturi la victime, cum sa se trateze acasa. Am suferit si eu si, dupa un tratament ultraeficient, am scapat de durerile de genunchi. Asa ca la Grind I s-a deschis sectia de urgenta a spitalului de ortopedie, tamaduitorul Vali intrand in actiune cu niste smacuri, fese elastice si fiecare ce mai avea: genunchiere, analgezice etc.

Dupa ce am ars toata iarba din jurul refugiului pentru ca am fost neatenti si am lasat sosetele direct pe iarba am mancat ceva.

Da, cu totul alta viata! Tura reusita, picioruse aerisite, burta satula si peisaj de vis. Cum, frate, sa nu cazi in contemplare cand ai creasta Pietrei Craiului in spate si Bucegiul in fata? Am inceput sa negociem ora de intoarcere, pe care am fi dorit-o cat mai departata. Intr-un final ne-am urnit cu regret pe la 5.30 pm. Hai, frati si surori, ca mai avem ceva-ceva pana la Brusturet!

Rapidulet, iata-ne in drumul forestier din poiana Grindului! Tare frumos e pe acolo! Parca nimerisem din rai in iad. Nici nu stiti (sau poate unii stiu) cum e sa cobori din inaltimile pure si putin umblate, in prapadul lasat de oameni in Grind. Drujbasii ne zambeau prietenosi. Noi ii ocoleam prudenti. Bustenii zaceau doborati pe pantele ca niste obraji indurerati. Peisaj de cosmar. Stiam ca de asta urc, ca sa ma purific, dar cand te intorci in realitate atat de brutal…

Don’t worry, be happy! Va fi si mai rau, probabil!

Cele vreo doua ore – doua ore jumate le-am petrecut spunand verzi si uscate ca sa treaca forestierul mai repede. Si cum la asta suntem foarte priceputi, nici nu va imaginati cate ineptii am putut spune intr-un timp atat de scurt. Ne grabeam ca ne astepta berea de dupa tura. Cel putin asa credeam noi! Ne-am cam inselat pentru ca ajunsi la Brusturet, in popasul unde era berea noastra, aia pe care noi o meritam si care ne astepta, patronul dadea o petrecere si berea noastra, doar a noastra, o dadeau pe gat altii. Cata nedreptate!

Chestia asta ne-a bulversat complet si nauciti ne-am asezat pe marginea drumului sa cugetam ce avem de facut in aceasta situatie.

Nici faza cu cugetatul nu prea ne-a iesit, din pacate! Trebuia sa gasim, in concluzie alt loc cu bere si unde sa putem aseza si corturile ca deja noaptea se apropia.

Nush cum dar, facem noi creasta toti uniti ca unul si cand o terminam incepem sa avem disensiuni la capitolul cazare! Unul vroia la Brusturet, altul in Dambovicioara, altul la cort, altul la pensiune! Pana la urma am aterizat in carciuma la gura pesterii Dambovicioarei, unde o tante tare aiurita ne-a adus niste vin fiert fara scortisoara, niste tochitura cam nashpa, niste beri cam desperechiate, dar ne intreba in continuu daca ne place si ce mai dorim. Ne place, tanti, dar am vrea s-o taiem cat mai repede din localu’ lu’ talica, totusi!

Insa chiar si asa, dupa o berica si o mancarica, am redevenit iar frati de cruce. Scuze, de crai! Iar ne zambeam cu drag, veseli si cam adormiti.

Fara multe comentarii ne-am urcat in masini si Al de Sus ne-a scos in cale putina iarba, pe langa un parau, in Cheile Dambovicioarei. Daca mai dadea si putina caldura, ce bine si-ar fi facut cu noi! Dar ce si-a zis: lasa, ca astia au avut o vreme superba in tura, sa nu se strice pe timpul noptii, asa ca, ia sa dau eu drumul putin la frig.

Noi, hotarati, cu cateva cutii de bere, musai trebuia sa-l cinstim asa cum trebuie pe fratele Cristi, care, ce credeti? A devenit mai batran cu un an, ca intelept nici o sansa! Daca ar fi devenit intelept, nu l-am fi lasat sa devina lider de tura. Nu am fi vrut sa fim complexati de el!

L-am echipat la urgenta cu niste hainute Patagonia care din underwear au devenit toale de gala si dai ras! Nu era de ici de colo sa-l vezi pe fratele Cristi in “inexprimabili” si mandru, nevoie mare. De bucurie am dat sa terminam berile, dar cu toate manusile si ce mai aveam pe noi, era misiune imposibila. Frig, frate, frig! E clar, s-a deschis sezonul la cabanute, nu avem veleitati masochiste in secta!

Dar pana una alta ne-am cuibarit in corturi si am incercat sa ne odihnim. Eu, dimineata, m-am trezit inghetata, dar fericita: din masina lui Cristi, Rammstein zbiera de tremurau peretii Cheilor. Cu gura pana la urechi i-am facut un semn prietenesc lui Cristi si el la fel de fericit. Insa nu stiu de ce am avut impresia ca numai noi doi ne hlizeam. Restul aruncau priviri ucigase si adormite. Ce uameni, dom’ne!

Incet-incet, sa nu se rupa ceva in noi, am strans cazarmamentul, ne-am ferchezuit asa cum am putut si am sarit in masini. In sfarsit am vazut pe lumina drumul, ca la dus a fost intuneric bezna. Asa am mers pana in Campulung Muscel unde la o chestie numita “Empurasul” ( a se citi “Iepurasul”) ne-am premiat cu inghetata, prajituri si placinte. Vanzatoarea se uita la noi cum ceream tone de inghetata si ne-a intrebat cum pe asa racoare avem chef de inghetata. Femeie, nu stii cum este frigul, ne-am zis noi amuzati, stiind in ce camera frigorifica am dormit cu o noapte inainte.

Am ajuns in Bucuresti si am facut o escala la Piranha, locul unde se pun la cale multe chestii de ale sectei. Eu si Alina mai ramasesem neinitiate! Dar am primit rapid botezul cu un Becks!

Se pare ca in doua zile le-am cam facut pe toate! Asa ca fuga spre casa, inapoi la microbuz! Si pentru ca totul a mers prea bine pentru mine zilele astea, in masina, cum a pornit, mi-a fost groaznic de rau. Am zacut pe picioarele Alinei tot drumul. Mi-am revenit doar in apropiere de Braila.

Ce concluzii se mai pot trage?

ca mi-e drag sa merg pe munte

ca mi-e drag sa merg cu acesti oameni

ca datorita lor am facut un traseu din care am invatat multe

ca vise pe care le crezi pierdute pot reinvia sub alte forme si in circumstante diferite

ca tura asta m-a facut sa astept cu nerabdare urmatoarea tura programata

ca este suficient ce am zis pana acum.

Fotografiile voi posta foarte repede, adica deseara si sunt realizate de: Alina, Cristi si Emil (carora le multumesc)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s