Innsbruck

61e7

Vineri, 24 august

Chemarea muntilor

Am parasit Salzburgul cu parere de rau pentru ca nu am vazut tot ce avea de aratat, dar cu emotie pentru ca urma Innsbruck, care, pentru mine cel putin, insemna munte si abia asteptam sa bat niste poteci, mai ales unele din Alpi.

Campingul ales era Kranebitten, asezat cochet chiar la poalele muntelui, dotat cu tot ce trebuie, curat, asa cum ne-am obisnuit la toate campingurile din Europa prin care am trecut.

In ziua aceea nu am facut decat o scurta plimbare de aprovizionare si acomodare prin Innsbruck. Se apropia week-endul si contrar obiceiurilor noastre romanesti, pe acolo nu mai gasesti mai nimic deschis. De fapt si in timpul saptamanii dupa ora 18-19 rar mai gaseai de unde sa cumperi ceva. Sunt foarte atenti cu timpul lor liber si il respecta cu mare strictete, alocandu-l pentru recreere, miscare, foarte multa miscare, pe cat se poate in aer liber.

Seara ne-am facut rucsacii pentru a doua zi. Am discutat traseul dupa informatiile destul de sumare pe care le aveam si am adormit cu gandul ca maine vom pasi pe alti munti decat cei natali.

foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck24Aug2007

Sambata, 25 august

Socoteala de acasa…

Infrigurati, ne-am echipat, am dat ultimele instructiuni lui Iulian despre cum sa procedeze cu Tedi, pentru ca ei urmau sa ramana sa viziteze orasul cu un card asemanator cu cel de la Salzburg si am pornit in aerul racoros al diminetii.

Cam ne-am foit pana am gasit intrarea in traseu. Documentatia era destul de saraca, iar de intrebat nu aveam pe cine, strazile fiind foarte pustii la aceea ora. Pana la urma am gasit primele indicatoare, directia aleasa fiind Seegrube, adica punctul unde era o statie de teleferic. Initial ne-am propus sa trecem de el si sa facem si traseul pe care l-a parcurs Cerasela si Gabi, dar s-a dovedit ca intr-o zi acest lucru nu era posibil depasind cu mult distanta pe care ai putea s-o acoperi chiar si in 10 ore de mers.

Prima “statie” a fost casa de oaspeti Rauschbrunner (1088 m), unde cabanierii cu multa amabilitate ne-au dat informatii si o vedere cu acest popas scaldat in soare, flori si aer curat, pe o pasune verde cu vacute ce pasteau pasnice in jurul cabanei. Deci e adevarat, aici e Tirolul din fotografiile pe care le admiram de acasa!

Apoi am ajuns la Achselbodenhuttel (1645 m) unde am gasit apa si am facut un mic popas. Apoi am urcat mai departe pe o poteca tare lina, sinuoasa si cu panta blanda. Ei adora astfel de drumuri pentru ca mersul pe jos sau pe bicicleta e un mod firesc de a petrece timpul liber. In week-end potecile sunt pline de iubitori de natura de toate varstele care se bucura de miscare din plin, intr-un fel simplu, mergand in sus si in jos pe munte.

Pana la urma am ajuns in zona de gol alpin unde peisajul a devenit mult mai auster. Padurea de brad, ciupercile si florile multicolore au lasat locul grohotisului si stancilor semete. Insa dificultatea potecii nu s-a schimbat foarte mult, cu exceptia a doua zone in care toti trei am avut ceva emotii, pentru ca poteca se cam surpase si nu era nici loc sa pui gheata, iar peretele ce trebuia “imbratisat” (vorba Vioricai) nu prea se lasa, fiind extrem de friabil si puneai mana pe el mai mult simbolic. Noroc ca nu au fost prea lungi aceste portiuni. La Seegrube (1905 m) am ajuns pe la 2 pm, fiind porniti in traseu cam de la 9 am.

Acolo sus am stat cam vreo ora ca sa mancam, sa ne odihnim si sa reevaluam traseul. Era clar ca nu aveam cum sa-l continuam, ci trebuia sa ne intoarcem spre Kranebitten care ramasese la ceva distanta de noi.

La Seegrube multi turisti, multi bikeri, pentru ca era un traseu pana acolo de mountainbike, multi pantofari (cei mai multi straini) si o turma de oite. Una din ele se ocupa cu cersitul trecand pe la toate mesele de la terasa si behaind obraznic ca sa i se ofere ceva de mancare. Si va asigur ca era isteata pentru ca mai toti turistii incercau sa-i pastreze ceva bun pentru ea si mielul care se tinea dupa ea.

Drumul de intoarcere a fost interminabil. Eram destul de obositi si ce a fost mai rau era ca am avut o bucata foarte mare de parcurs intre periferiile Innsbruckului, nestiind prea bine ce mijloace de transport sa luam pana la campingul nostru.

In ziua aceea am mers cam 10 ore calculate fara pauze. Dar am ajuns la camping pe seara, foarte obositi, transpirati, dar fericiti ca am reluat contactul cu muntele. Ne fusese dor de potecile lui, sa mergem si de mers, am mers, chiar mai mult decat ne asteptam.

foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck25Aug2007

(Va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s