Ziua Frantei sarbatorita in Balta Brailei

Pinguinii de pe carpati.org au organizat o alta expeditie, de data aceasta intr-un loc fara nici o legatura cu muntele si anume, in Balta Mica a Brailei.

De mult ne oferisem noi, brailenii, sa gazduim o intalnire dedicata gratarelor, berii si voiei bune. Initial ne-am gandit la Macin, insa, printr-o intamplare, am gasit o locatie mult mai tentanta si care se potrivea mai bine scopului propus. Am ales Balta Mica pentru salbaticia ei, pentru izolarea care ne era promisa inca de cand am discutat la Parcul National conditiile in care vom ajunge in acea zona.

Si dupa cum s-a vazut nu a fost chiar atat de simplu s-o facem. Noroc ca mai toti eram obisnuiti cu greul si am rezistat eroic la toate incercarile la care am fost supusi pana la destinatie.

So… pe la 8 ne-am intalnit in Braila. Datorita perseverentei lui Iulian am tocmit un microbuz si am pornit catre localitatea Marasu, din Insula Mare a Brailei. Pentru asta ne-am micsorat cat am putut volumul propriu si impreuna cu bagajele am intrat intr-un microbuz de 16 locuri, 19 persoane. La bac, putina asteptare pentru ca bacul transporta cu preponderenta masini pline cu grane proaspat recoltate. Dar eram pregatiti oarecum sa nu ne fie usor. De la bac a urmat un drum de vreo ora jumatate pe un drum foarte prost de tara, intr-o masina unde praful si caldura faceau casa buna. Iar noi am inceput primul J&B.

Intr-un tarziu, la Marasu, am dat de ghidul nostru, domnu’ Nelu, care trebuia sa ne treaca Dunarea si sa ne arate cam ce e de vazut prin acele locuri.

Trecerea cu barca a fost unul din punctele de interes maxim pentru ca barca parea foarte fragila si nesigura, iar absenta motorului ne trimitea in niste vremuri de demult cand bratele si vaslele erau singura forta care ar fi putut sa propulseze o barca pe apa. Am trecut, unii mai veseli, altii mai crispati, dar am ajuns in final pe o plaja pustie, ca niste robinsoni de ocazie, exilandu-ne de buna voie pentru doua zile.

Am facut tabara de corturi sub niste salcii, am mancat ceva si pinguinii au ajuns la un moment mai delicat pentru mine, cand au aparut lalaind veseli un “Multi ani traiasca” si punandu-mi in brate un pachet cu un ham adevarat. “Tovarasii mei, acest dar ma onoreaza si ma obliga” am vrut eu sa zic cu o politete demna doar de un englez, dar am marait ceva destul de incurcata, ca nu prea am aplomb in astfel de momente. M-au dat peste cap si altfel viata mea zapacita complet se pare ca va tinde sa se complice si mai mult datorita eforturilor viitoare de a folosi cat mai bine cadoul primit. Dar nu ma plang.

Plini de curiozitate ne-am dat pe mana ghidului sa ne duca el cam pe unde credea de cuviinta. Datorita faptului ca seceta a afectat si aceasta zona, locurile nu s-au aratat in toata splendoarea lor, canalele fiind uscate, pasarile retragandu-se doar in putinele zonele cu apa, iar vegetatia fiind arsa de soarele necrutator. Insa insula, exact asa cum o arata si numele, este inconjurata de un brau de nisip foarte fin presarat cu carcase de scoici de apa dulce si cochilii de melci. Apoi urmeaza o padure de salcii noduroare, frasin sau salcam pe alocuri, intretaiata de albiile secate ale canalelor, veritabile artere ce transportau lichidul vietii, apa, acum golite de aceasta importanta resursa. Ne-am promis sa revenim atunci cand vom putea sa facem si niste plimbari cu luntrea prin aceste locuri.

Papurisul inca mai era des si inalt si tresarea la fiecare adiere de vant. Nuferii sufereau pe pamantul care fusese odata fundul iezerelor, lasand la vedere niste frunze ingalbenite si fara floarea atat de frumoasa si de iubitoare de umezeala.

Am rontait niste mere de langa cabana Egreta, odinioara cocheta si frumoasa, acum parasita si devastata, asa cum numai noi romanii stim s-o facem. Am mers inspre un alt iezer si am vazut cum coloniile de starci se ingramadeau pe luciul tot mai restrans de apa. Pentru ei apa inseamna hrana si nici apropierea noastra nu i-a facut sa plece de pe teritoriul din ce in ce mai sarac pe care il stapaneau.

Ne-am intors molesiti de caldura la tabara, cu un chef nebun de scalda si pe loc ne-am aruncat in apa atat de calda si de curata de pe acest brat al Dunarii. Bratul mic la Dunarii nu mai este navigabil, aluviunile aduse de Dunare se depun fara incetare si el va sfarsi probabil prin a se colmata la un moment dat prin anumite zone.

Si acum am talpile crestate de pietrele de la fundul apei. Unii s-au au reusit chiar taieturi mai serioase, altii numai o serie de zgaibe. Balaceala a durat ceva pentru ca apa era foarte calda si toti ne-am intors la copilarie facand toate nazdravaniile posibile.

Cand in sfarsit, ne-am saturat de joaca am facut focul de tabara si am trecut la pregatit masa pentru ca ziua era pe sfarsite si trebuia sa ne preocupam si de burtile noastre.

La capitolul acesta am stat foarte bine, nu degeaba am carat dupa noi atatea bagaje de puteam sa plecam cu ele vreo luna pe munte. Si am incarcat gratarele cu… (cei care nu au mancat si le este foame sa sara acest paragraf) cotlet de porc, pui, carnati, mici, pastrama de oaie si file de somn si am aruncat pe jar si niste ciuperci la final. Alina a presarat busuioc verde, a chibzuit o salata de legume si masa a fost gata.

Baietii au facut sarituri prin foc ca niste adevarati indigeni, am tras la masea cu nadejde bere, vin si niste whisky (ca asa cam a fost, doar n-o sa va spun ca am “degustat” sau asa cum se spune “elegant” am “servit”).

Masa s-a terminat cu prajituri facute din fericire nu de sarbatorita, ca nu se stie cum ne mai carau de acolo…

Seara se apropia cu repeziciune si chitara a devenit o prezenta foarte dorita printre noi. Focul de tabara, Dunarea si cerul instelat ne facusera un chef de cantat asa cum se pricepea fiecare. N-o sa va mint ca o noua sticla de J&B a contribuit si ea la starea generala de euforie.

Din fericire nu eram decat noi pe plaja aceea si unii carcotasi sustin ca nu ne-am descurcat prea bine cu cantatul. Asa o fi…

Stiu ca Vali s-a straduit (oare ce-l apucase si pe el?) sa ne invete cum sa ne relaxam in nu stiu ce pozitie, ca si cum nu eram noi destul de relaxati oricum… Era clar ca nu va reusi cu noi sa ajunga prea departe si s-a propus o baie, care s-a si votat si apoi s-a executat. Desi sunt putine lucruri pe care mi le aduc aminte din acea perioada, baia in schimb n-am uitat-o, pentru ca apa intunecata, cerul din care ploua cu stele si focul de pe mal au fost senzatii cam greu de uitat.

Eu personal, ori ca m-am bucurat prea tare ca eram intre prieteni din nou, ori ca m-am intristat prea tare pentru ca a mai trecut un an peste mine sau pentru ca in astfel de momente te gandesti la atatea si atatea, cert este ca noaptea am terminat-o intr-un fel pe care nu mi-l amintesc destul de clar.

Dar odata pe an e ziua Frantei, nu-i asa?

Dupa o astfel de seara grea, dimineata nu putea fi decat crunta. M-am trezit cu o durere de cap cumplita. Am zacut putin pe plaja intre ceilalti care pareau enervant de fresh si la un moment dat am cedat din nou si m-am dus sa “sufar” in cort.

Trupa se pare ca a facut o plimbare pe Dunare cu barca, cel putin o parte din ei, iar alta parte a participat activ la pregatirea hranei pentru ziua de duminica. Or fi mancat, ce-or fi facut nu stiu ca eu n-am mai scos capul din cort. M-am mobilizat totusi la strangerea taberei si la refacerea bagajelor pentru lungul drum catre casa.

Trecerea cu barca ne-a mai animat putin, pentru ca era clar ca entuziasmul de ieri pierise datorita perspectivei de a te intoarce acasa, la job, la viata atat de “interesanta” pe care o ducem toti zi de zi…

Dar noi stim ca toate lucrurile frumoase au un sfarsit, ca aceste momente sunt innobilate ramand in memorie si ca frumusetea lor ne face sa le dorim sa fie repetate cat mai des.

Microbuzul ne-a dus pana la Braila, la bac trecand foarte repede ceea ce ne-a facut sa credem ca suntem mai norocosi decat banuiam.

Datorita caldurii am zis ca racoarea unei inghetate pe o terasa de la faleza Brailei ne va face bine. Si asa bucurestenii au “admirat” locul favorit pe promenada al brailenilor. Nu stiu ce parere si-au facut, dar inghetata, sucurile, berea si pizza au fost destul de bine primite inainte de drumul de cel putin trei ore pana acasa…

Noi ne-am simtit bine cu ei. Daca si lor le-a placut la noi, voi vedea dupa comentariile primite la acest RT inedit din Balta.

Iar daca ati ajuns pana aici cu cititul inseamna ca sunteti rabdatori si e cazul sa va multumesc pentru atentie.

Daca veti si comenta deja v-ati depasit pe voi insiva Stiu ca fiecare mai aveti niste chestii care v-au ramas in mod deosebit in minte. Si mai stiu ca eu am fost destul superficiala neintrand in amanunte, ci incercand doar sa redau atmosfera.

Acum voi termina cu o concluzie moralizatoare asa cum sta bine unui “cronicar” ca mine.

Natura e frumoasa oriunde si impresioneaza peste tot, cu o singura conditie: sa ai sufletul deschis spre ea si sa o iubesti in toate formele ei.

Voi gasi o modalitate si pentru postarea pozelor cat mai repede.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s