Intr-o zi ploioasa de toamna cu vant puternic si rece…

Tranquillity

 

Preluata de la photos.rileyagency.com

 

Demult nu am mai avut o seară liniştită, în care să nu mă apese grija că am ceva de făcut. Simt că am nevoie de aşa ceva şi că merit din când în când. Cu siguranţă, mi-aş găsi şi acum o ocupaţie, însă, atunci când pot, îmi prinde bine să le las pe toate să curgă. Ştiu că nu voi putea pentru multă vreme să profit de această stare, mi-ar plăcea să stau puţin să meditez, dar recunosc că nu am încă putere suficientă să mă eliberez de tot ceea ce mă înconjoară.

Până voi avea forţa să mă detaşez complet, o să încerc să am momente în care să îmi ofer măcar puţină relaxare.

Nu va trece mult şi îmi voi relua dansul cu timpul şi emoţiile. Până atunci mă bucur de clipele în care nu fac nimic, doar las vremea să treacă. Sunt ca vânătorul de tornade care intră cu bucurie în miezul lor, ameţeşte în vârtejul creat, apoi, epuizat, se retrage puţin pe margine, ca la primul semn să se arunce din nou.

Dacă nu aţi încercat acest exerciţiu de eliberare sau nu v-aţi gândit la aşa ceva, căutaţi un moment potrivit pentru el. E foarte important să uităm de ceea ce ne apasă, măcar şi pentru câteva ore. Cine crede că este prea mult, nu se apreciază suficient pe sine însuşi ca să-şi ofere regalul.

Prin urmare, în seara aceasta, gata! Doar pace şi calm, în suflet şi în minte.

Despre metamorfoze

Bănuiesc că marea majoritate este atentă cu modul în care evolează sau măcar încearcă să conştientizeze etapa în care se află, să înţeleagă ce merge sau ce nu. Nu mai sunt foarte sigură dacă acest lucru este atât de important, aşa cum credeam odată când cunoaşterea era totul. Acum, din ce în ce mai mult, cred că e important să ne detaşăm şi să nu mai încercăm să cunoaştem ceea ce, de fapt, nu are rost să aflăm, pentru că e posibil să nu ne ajute la nimic.

Ideea, însă, e alta:  suntem atraşi de diverse teorii sau, mai simplu spus, de încercări de a răspunde diverselor întrebări care ne mai străbat câteodată. Unii dintre noi devin mistici, alţii pragmatici în explicaţii şi răspunsuri, unii decişi să nu creadă în nimic. Încercăm să ne modelăm personalitatea după principiile pe care le adoptăm şi, la un moment dat,  putem crede că am şi reuşit.

Eu nu cred în transformare. Cred doar că e un joc căruia nu-i putem rezista, ne implicăm în teorii sau credinţe, experimentăm sau rămânem conservatori în obiceiurile moştenite de la părinţi, dar adevăratul eu nu poate fi schimbat, prelucrat, astfel încât să devenim altceva. Tindem, dar nu ajungem acolo unde ne propunem. Nu am întâlnit oameni care ajunşi pe o anumită treapă a evoluţiei, a cunoaşterii, să se detaşeze complet de ceea ce defineşte natura umană, acele trăiri, care ne fac atât de vulnerabili de cele mai multe ori.  Nu am întâlnit oameni care să mă uimească prin faptul că au reuşit să „arunce” tot ceea ce este nefolositor, tot ceea ce ne otrăveşte de cele mai multe ori viaţa şi să rămână simpli şi nealteraţi de nimicurile cu care noi, restul, încă ne mai complicăm inutil.

Putem găsi Iluminarea, starea aceea superioară care se spune că aduce linişte şi împăcare în fiinţa noastră? Sau vom rămâne, indiferent cât de mult ne-am „antrena”, la fel de supuşi greşelii, îndoielii, egoismului, plăcerilor sau dorinţelor? Dacă vom pierde paradisul din această viaţă, ce şanse ar mai fi pentru cel dintr-alta?

Mi-e foarte greu să adaug ceva…

Sunt câteva atribute care ne fac pe noi, oamenii, să dovedim că încă avem motive să fim mândri de rasa de care aparţinem. Vorbesc de toleranţă, de prietenie, de perfecţionare, de dăruire…

Dar este nevoie dăruim? De ce să dăruim? Ce să dăruim? Cum? Fiecare dintre aceste întrebări are propria ei importanţă. Putem dărui fiecare dintre noi către ceilalţi? Eu cred că nu. Teoretic, avem tot ceea ce ne trebuie s-o facem. Practic, nu ne putem lăuda chiar toţi că reuşim.

Am observat cât de simplu omul se poate închide în el. Devine autosuficient sie-însuşi şi a rezolvat „dilema”. Pe modelul „leave me alone”.  Se pare că în această situaţie „a dărui/a primi” chiar nu-şi mai găseşte rostul. Ca să dăruieşti, la capătul „firului” trebuie să fie cineva care doreşte să primească. Nu este totuşi o scuză. Pentru a dărui nu există un moment anume şi nu există condiţii. Totul e să vrei.

Mi-ar plăcea să înţeleg mecanismele după care un individ nu vrea, nu ştie sau nu poate să dăruiască.

Am plecat cu toată această  înlănţuire de idei, poate puţin cam haotică, de la o afirmaţie pe care am citit-o: „mi-e foarte greu să adaug ceva…”.  Am luat  pe toate părţile aceste cuvinte şi am tras o concluzie finală: într-adevăr, este greu să adaugi ceva atunci când nu poţi să dăruieşti. E greu să găseşti cuvinte care să zidească, să aibă aport. Pentru asta trebuie să fii pregătit să dăruieşti. Dincolo de fapte, dincolo de timp. O întâmplare, o istorie, o amintire, lasă întotdeauna loc „să adaugi ceva”.

Am descoperit zen-ul şi, fără să fiu o mare cunoscătoare, am înţeles cât de uşor ne cramponăm de prostii, de fleacuri, cât de mult „praf” ne încarcă mintea, în loc să o lăsăm liberă şi strălucitoare, la nivel de concept. Ca în orice ţel pe care încercăm să-l urmăm, există şi „tentaţii” care ne abat de la scopul suprem. Trebuie să le înţelegem, fără să încercăm să le ocolim. De fapt, nici nu avem cum să le ocolim, pentru că ele ne sunt în cale presărate în mod direct. Nu există drum fără obstacole. Nu există perfecţiune. Există numai dorinţa noastră de a deveni mai buni. Însăşi impresia că suntem perfecţi ne îndepărtează de scopul propus, fără să-l mai atingem vreodată. E tot colb pe „ochiul” minţii.

Şi atunci întreb de ce nu putem să dăruim făcând abstracţie de tot „zgomotul” gândirii? De ce nu ne putem depăşi condiţia făcând abstracţie, atunci când ne privim noi pe noi, de egoism, de ură, de supărare sau de dorinţe de tot felul? Probabil că e foarte greu să ne eliberăm de toate acestea… E foarte greu să mai putem „adăuga ceva” pe lângă ele. Şi, câteodată, e suficient doar un cuvânt sau un simplu gest să ne elibereze.

Despre natură şi ZEN

Luate separat, literele alfabetului, a, b, c etc, nu au niciun înţeles, fiind simple convenţii grafice, dar în clipa când sunt articulate corect, ele pot exprima orice idee ivită în mintea celui ce gândeşte. Copacii, iarba, munţii, râurile, stelele, luna, toate acestea constituie alfabetul cu ajutorul căruia este scrisă Scriptura Zen. Dacă literele articulate corect pot exprima idei dintre cele mai subtile, de ce oare copacii, iarba, şi restul literelor din alfabetul Naturii n-ar putea alcătui Cartea Universului? Chiar şi ultimul bulgăre de pământ mărturiseşte legea divină.

***

De cauţi puritatea şi pacea, o vei găsi în Natură. Îţi va oferi mai mult decât atât. De tânjeşti după forţă şi perseverenţă, du-te în Natură. Ea te va povăţui şi te va întări. De nutreşti un ideal, mergi în Natură. Ea te va ajuta să-l împlineşti. De vrei să atingi Iluminarea, cere ajutorul Naturii. Ea nu te va refuza niciodată.

(NUKARIYA, Kaiten. Istoria zenului. Doctrina şi practica zen în China şi Japonia. Bucuresti, Herald, 2005)

Despre ZEN

Cu puţin timp înaintea morţii (în 675 d. Ch.),  al Cincilea Patriarh le-a spus tuturor discipolilor că Spiritul lui Sakyamuni este greu de surprins, că fiecare trebuie să-şi exprime propriile concepţii despre asta şi că oricine poate dovedi că l-a dobândit cu adevărat va primi kachaya (robă monahală), devenind al Şaselea Patriarh. Atunci, venerabilul Sung Siu, maestrul a şapte sute de discipoli, considerat de confraţi ca singurul vrednic de asemenea cinste, a compus următoarele versuri:

Corpul este arborele Trezirii[1]

Mintea este oglindă strălucitoare.

Şterge-o de praf necontenit,

Altfel murdăria o va înceţosa.

Citind aceste versuri, toţi au fost de părere că autorul era vrednic de răsplata pe care o aştepta. Însuşi al Cincilea Patriarh spuse despre semnificaţia lor: „Dacă, în viitor, oamenii vor practica Zen călăuziţi de această concepţie, vor avea rezultate excelente”.

Hui Neng,  a cărui ocupaţie în mănăstire era să cântărească orezul, a observat că versurile sunt minunate, dar nu exprimă deloc Spiritul lui Sakyamuni. De aceea, el a scris următoarele versuri:

Nu există arborele Trezirii,[2]

După cum nu există nici oglindă.

Dacă de la bun început nu există nimic

Ce poate fi înceţoşat de praf şi murdărie?

Nimeni n-ar fi bănuit că un personaj atât de puţin important putea să întreacă un venerabil erudit în privinţa intuiţiilor religioase, dar al Cincilea Patriarh a ştiut să vadă imediat sufletul iluminat care-şi găsea expresia în aceste versuri şi se hotărâ să-i încredinţeze kachaya, considerându-l un mare maestru spiritual pentru generaţiile viitoare.

---

[1] Ideea exprimată de aceste versuri este destul de clară. Corpul este asemănat cu arborele Trezirii, sub care Sakyamuni a atins Iluminarea Supremă, căci Trezirea trebuie dobândită în corpul pe care îl avem acum, în timpul vieţii prezente, nu într-una viitoare. Mintea este pură şi strălucitoare precum o oglindă, dar murdăria şi praful pasiunilor şi dorinţelor josnice o înceţoşează deseori. Pentru a-i menţine luciul, trebuie s-o ştergem de praf.

[2] Aceste versuri au fost deseori răstălmacite, spunându-se că reprezintă o viziune nihilistă, deşi, în realitate, nu poate fi vorba despre aşa ceva. În esenţa ei, Mintea este pură şi strălucitoare. Ea nu e niciodată influenţată de pasiuni şi dorinţe josnice, întocmai cum soarele străluceşte chiar şi atunci când este acoperit de nori. De aceea, trebuie să pătrundem natura esenţială a Minţii, realizând că, în principiu, nu putem avea pasiuni şi dorinţe josnice, că arborele Trezirii şi oglinda Iluminării nu există decât în interiorul Minţii.

***

Într-o seară, Patriarhul [al şaselea]a auzit doi călugări discutând despre un steag ce flutură în vânt. Unul dintre ei zicea: De fapt, vântul se mişcă, nu steagul. Nu obiectă celălalt, în realitate, se mişcă steagul, nu vântul. Astfel, fiecare îşi susţinea pucntul de vedere limitat, fără a putea ajunge la o concluzie. Atunci, al Şaselea Patriarh se prezentă şi le spuse: De fapt, nici vântul, nici steagul, ci doar mintea voastră se mişcă.

***

După aproape douăzeci de ani de căutări, Ling Yun (Reiun) a descifrat-o [Iluminarea] în frumuseţea florilor de piersic. Subita revelaţie l-a îndemnat să aştearnă următoarele versuri:

Ani fără de număr am căutat Lumina

Trecut-au astfel şi primăveri şi toamne

Când floarea de piersic mi-a bucurat privirea

Duse au fost îndoielile toate.

(NUKARIYA, Kaiten. Istoria zenului. Doctrina şi practica zen în China şi Japonia. Bucuresti, Herald, 2005)

Cel mai preţios diamant

Un nobil l-a rugat pe maestrul Takuan să-l înveţe cum să străbată timpul. Zilele i se păreau prea lungi, îndeplinindu-şi sarcinile şi primind omagiile supuşilor.

Takuan îi scrise următoarele:

Această zi nu se mai repetă.

Aşchia de timp e cel mai preţios diamant.

Dacă această zi va reveni,

Clipa aceea va fi un diamant nepreţuit!