Veliko Târnovo – Rose of Bulgaria (II)

Canionul Emen

Pentru a merge spre canionul Emen se părăseşte Veliko Târnovo spre ieşirea către Sofia şi apoi se balaureşte cu spor spre localitatea Emen cu hartă, GPS, indicatoare, cunoştinţe rudimentare de rusă (de care sunt tare mândră). Mă duc glonţ spre săteni şi le zic aşa, din prima: Dobrâi deni! şi apoi cu voce clară: Za Emen! Ei, culmea! pricep, dar apoi încep să turuie şi eu ascult cu mare atenţie: A zis levo! Ura! Adică stânga, sau pravo, adica dreapta. Mă uit plină de inteligenţă la ei, ca un câine care a înţeles comanda şi zic superior: Blogadaria! Dobrâi deni! Cu asta cred eu că le-am dat lovitura de graţie! Adică… i-am copleşit cu diversitatea cunoştinţelor mele de bulgară. Ei se cam hlizesc amuzaţi de bâlbâielile mele, dar eu deja nu-mi mai încap în piele de mândrie: am obţinut informaţia dorită. Despre cum se ajunge pe acolo mai bine căutaţi pe net pentru că sunt unii mai meseriaşi la astfel de informaţii decât mine. Mie îmi place să povestesc, mă plictisesc amănuntele concrete de acest gen. Dar ce pot să va spun este că e cam la 20 de km de Veloko Târnovo şi dacă sunteţi amatori de drumeţii e super tare plimbarea prin acele locuri, pentru că au de toate.

Uneori mai sunt indicatoare care spun ceva de genul Ecotrail Emen. Dar sunt rare şi cand ai nevoie de ele nu le găseşti. Din aceste indicatoare am mai înţeles că amenajarea canionului s-a făcut pe un proiect cu fonduri europene, similar ca în cazul Ecotrail-ului de la cascada Hotnitsa. Modul în care s-a realizat “lucrarea”, iar mi s-a părut admirabil.

L a intrare am găsit o schiţă a canionului, un grup de bănci cu o copertină, un izvor captat, un grup sanitar, ceea ce deja demonstra că acest traseu este îngrijit.

Cam asa se intra in canion

Primul obiectiv este peştera Emen, aflată chiar la intrarea în traseu. Ne-am urcat pe nişte trepte de ciment şi am pătruns în peşteră. Cerasela luase frontale, pentru că peştera se pare că poate fi străbătută. Eu aveam o vagă bănuială auzind nişte sunete din zona mai întunecoasă. Mi-au fost confirmate de o mică plăcuţă pe care nici nu a fost nevoie s-o descifrez: un liliac desenat se benocla la mine. Până să se benocleze şi liliecii adevăraţi am părăsit în goană zona, ceilalţi hlizindu-se la greu şi fiind foarte hotărâţi să continue. Afară am tras o gură de aer curat, fericită că am scapat de „vampirii” aceia. M-am pregătit să îi aştept privind canionul şi ceea ce va mai urma. Nu am admirat nici 5 minute, că i-am văzut şi pe restul venind în mare viteză către mine. Se terminase foarte repede explorarea peşterii, din ce cauză credeţi? Pe tavanul peşterii erau zeci, sute de astfel de împieliţaţi care, la vederea luminii, începuseră să se foiască neliniştiţi. Pentru cei pasionaţi de astfel de dihănii, peştera le oferă o gamă largă de lilieci pe toate dimensiunile, formele şi nuanţele. Sunt, din cele spuse de „temerari”, grozav de mulţi şi trebuie ceva sânge rece ca să treci nepăsător pe lângă ei.

Doar o mica o parte din coloniile de lilieci... brrrrr!

Am trecut pe potecă. Nu exista marcaj, prin urmare, am început cu o mică balaureală. Un pescar bulgar ne arată că nu avem ce căuta pe jos, pe lângă apă, traseul mergând mai sus pe pereţii de stâncă ai canionului. Revenim şi abordăm traseul pe sus, urcând pe zone mai abrupte, mai prin pădure, mai pe marginea canionului. Peisajul este foarte sălbatic, căldura ucigătoare şi credem că suntem singurii care ne-am încumetat pe la ora prânzului să facem acest drum.

Cu caldura dupa noi...

E destul de greu să privesc în jos, apa practic nu pot să o văd, doar o aud din când în când. Nu este nimic solicitant, ci doar deosebit de frumos şi nu înţeleg de ce nu am ajuns încă la podurile de lemn pe care le zăresc din când în când printre stânci şi vegetaţie. Apar şi alte grupuri de turişti şi ne bucurăm că mai sunt şi alţii care au avut ciudata inspiraţie să plece pe aşa căldură.

Urcusul ne mai face sa uitam de arsita

Canionul Emen

Ajungem la coada lacului care se formează din râul Emen. Asta ne indică nouă că am cam terminat canionul. Suntem cam bulversaţi. Ştim că ar fi trebuit să fie ceva chestii interesante pe traseu. Ajungem la cascada Momin Skok şi ne bucurăm de răcoarea ei, atât cât putea să fie de răcoare într-o zi atât de toridă de început de august. Este amplasată într-o căldare de stâncă, cu o mică plajă cu prundiş de râu pe care grupuri de turişti se odihneau înainte de a se întoarce din canion. Îmi ud picioarele în apa care nici ea nu mai este atât de rece cum m-aş fi aşteptat să fie o apă de munte. Discutăm despre traseu, despre faptul că l-am făcut cam după intuiţie, lipsa marcajelor creând ceva dileme atunci când mai multe poteci ni se despărţeau sau se uneau în faţa noastră.

Cascada Momin Skok

Ne hotărâm să facem în aşa fel  încât să ne întoarcem puţin mai pe jos astfel  încât să traversăm pe podeţele de lemn suspendate care fac, de fapt, atracţia canionului. Ştiţi vorba aia care spune: fii atent ce-ţi doreşti! Nu trece mult timp şi apar şi podeţele.

Cam cum spuneam...

Sunt tare drăgălaş construite, perfect integrate în peisaj, nu dau impresia de intervenţie brutală asupra mediului, crengile din care sunt făcute par că s-au imbinat singure în mod natural, din dragoste pentru drumeţ şi pentru siguranţa paşilor lui. Bine că am punctat chestia cu siguranţa paşilor: sub aceste podeţe se deschideau hăuri pe care eu, cu frică de înălţime, nici nu îndrăzneam să le privesc. Dar pentru ele venisem până acolo.

Desi par subrede nu se clatina prea tare )

Am coborât ca racul, broasca şi cu ştiuca acele trepte şi am trecut de pe un perete pe altul al canionului cu o anumită zonă a corpului, care, de obicei, e moale, acum bine contractată, zveltă chiar. Alois în faţă era singurul oarecum detaşat, fotografiind şi deschizând drumul, urmam eu, care subit recapitulam nişte lecţii mai vechi de anatomie, apoi Cerasela care începuse să râdă dubios, atât de dubios că nu ştia de ce şi cum să se mai oprească, iar Gabi verde şuiera ceva printre dinţi, ce nu prea înţelegeam, dar intuiam şi călca cam ca pe ouă.

Pe o portiune mai "umana"

Mai multe podete...

Observati balustrada mestesugit curbata

Aceleasi podete, alti drumeti

Eram astfel o formaţie fără teamă, că deja înţepenise şi aia tot păşind peste prăpăstiile alea de sub noi. Când am terminat foiala am fost tare fericiţi pentru că: 1. s-a terminat, 2. a fost frumos, 3. asta am vrut să facem.

Un zambet pana la urechi

Canionul este superb, merită străbătut. Am văzut un exemplu de eco-traseu ca la carte realizat. Intervenţia omului a fost făcută respectând natura, în deplină armonie cu ea, şi oferind drumeţului clipe de neuitat. Dacă nu ar fi fost cele podeţe, sigur traseul ar fi fost mult mai anost, crearea lor încântând sufletul şi privirea. Şi dând la unii mai puţină şi la alţii mai multă adrenalină, ceea ce a fost sarea şi piperul traseului. N-am înţeles faza cu absenţa marcajelor, dar poate făcea parte din scenariul cu neprevăzut, iar noi, obişnuiţi cu ele, să le simţim lipsa.

M-am întors în Veliko Târnovo cu sufletul plin aşa cum mi se întâmplă mereu când păşesc în natură, când fac puţină mişcare şi am parte de peisaje de vis.

Am mâncat la mica tavernă unde deja eram de-ai casei, numită Taverna Arhitecţilor, un loc boem, o mică terasă cu pisici şi muşcate,de la care se vedea o bisericuţă în ruine cu nişte pietre funerare de marmură veche, care i-ar fi făcut pe Byron sau Shelley să pice in reverie.

Vita de vie, placi funerare si un loc sfant parasit

Pisica lenesa de la Terasa Arhitectilor

Nu putea sa lipseasca Zagorka, cea mai buna bere bulgareasca

Terasa cu muscate in ghivece de lut

Multă poezie în acest oraş. Acest oraş, de fapt, este el însuşi un poem.

Un mic ornament pe peretele casei

Unii ar spune ca sunt simple ruine ce trebuiesc sa dispara

Imagini din plimbarea de după-amiază:

Straduta era plina cu buticuri cu suveniruri

Atelier de ibrice de alama. Alaturi era o cafenea micuta unde putea sa bei cafea la nisip

Cu Tedi

Apoi ne-am retras toată trupa (vreo 8 inşi) la hotelul nostru, Lucky, deoarece balconul dădea exact către cetatea Ţareveţ, unde eu eram convinsă că se va relua spectacolul de lumini şi sunet pe care l-am văzut parţial cu o seară înainte.  Apoi, după ce m-am întors acasă am aflat că am avut noroc că a fost două seri consecutiv, pentru că el are loc doar daca sunt grupuri mai mari de 30 de persoane; de asemenea, trebuie sa faceti rezervare in avans la dl. Rumen Kolev, telefon: 003590885080865.
Mai multe informatii puteti obtine si de la biroul de informare turistica din Veliko Târnovo, de pe str. Hristo Botev nr. 5 (d-ra Kalina, pe care o puteti contacta si in scris la e-mail ticvt2@gmail.com). Cred că faptul că a fost în acel week-end festivalul Don Carlos cred că a fost bafta noastră ca să vedem acest spectacol unic. Eu mai auzisem că ar fi şi în alte oraşe, dar de văzut, aici este prima oară când văd aşa ceva. Nu ştiu dacă pot să vă descriu ceea ce am văzut, din acest motiv voi lăsa imaginile să vă încânte.

Cascada Hotnitsa

Week-endul este pe sfârşite. Nu am avut timp nici pe departe să văd tot ceea ce se putea vedea în Veliko Târnovo şi în împrejurimile lui. Respirând aerul îmiresmat al străzilor din Veliko Târnovo am decretat că, pentru mine, va rămâne trandafirul bulgăresc: plin de farmec, de poezie, cu un aer romantic şi frumos ca o roză. Am plecat spre ţară fără să uităm că mai putem face un mic popas în drum: cascada Hotnitsa.

Eco-traseul  de la Hotnitsa nu este nici el uşor de găsit. Se merge către Ruse, până la Samovodene. De aici e tare complicat de explicat. Am găsit pe net nişte indicaţii care ne duceau până în localitatea Hotnitsa şi, în completare,  am reînceput pantomima cu sătenii din Samovodene. Nici să nu visaţi vreo boabă de limbă engleză, însă nu ştiu pe unde am citit cuvântul cheie “vodopada”, “cascadă” pe limba noastră. Asta m-a ajutat foarte mult şi apoi iar levo şi iar pravo, desigur în variantă bulgărească, pentru că astea sunt nişte vagi amintiri din ruseşte. Şi, la sfârşit, le ziceam bine articulat “Dobrâi deni, blagadariu”, tare încântată de isprava mea. Din localitatea Hotnitsa încep sporadic să apară indicatoare care indică Hotnitsa waterfall. Sunt totuşi destul de anemice. Într-un final, ajungem la un loc destul de spaţios, în afara satului, în care se poate parca şi de unde se vede cascada. Aceleaşi amenajări de lemn, cu mici podeţe, cu un chioşc cu băncuţe şi cu ceva zonă în care erau campate câteva corturi. De asemenea erau şi  turiştii veniţi la picnic şi care se scăldau în bazinul cascadei. Traseul, de data aceasta, începea de la cascadă şi continua pe firul apei, cine ştie până unde, pentru că, din lipsă de timp, am parcurs doar o parte din el. Se pare că tot traseul are vreo 2 km, aşa am înţeles din alte descrieri.

Cascada Hotnitsa

Începe foarte frumos, tot cu nişte scări care te urcă rapid până deasupra cascadei.

Parintii mei incearca sa ne urmareasca traseul

Priveliştea se schimbă şi ne trezim într-un paradis verde, care aminteşte destul de mult de tropice. Atmosferă umedă, foarte călduroasă, vegetaţie luxuriantă, insecte multe care planează peste suprafaţa verzuie a apei. Deşi întâlnim tot felul de mici cascade, apa nu are cursul limpede, repede şi cristalin al unui izvor de munte, ci pare grea, vâscoasă şi plină de vegetaţie.

Prin paradisul verde

Totul este atât de frumos încât mă duce cu gândul la acele peisaje perfecte, atât de perfecte încât te gândeşti că au fost aşezate acolo de cineva, nu au avut cum să se potrivească atât de bine: căderile de apă, cu plantele care curg pe stânci, cu edera care se răsuceşte perfid pe copaci, fluturii negrii şi mari care survolează apa şi zumzăitul greierilor. Podeţele de data asta sunt doar cât să te simţi ca într-o gradină. Deşi urcă trepte de lemn şi pe stâncă, nimic nu este agresiv ca în canionul Emen, totul emană blândeţe şi pace ca într-o gradină japoneză.

Tedi a ajuns sus pe stanci

Când am ajuns sus, la capătul pereţilor ce străjuiesc micul canion, soarele ne-a preluat nemilos, iar de aici am bănuit că tot aşa va continua şi am decis să ne întoarcem, mai ales că părinţii mei mă aşteptau jos la cascadă.

Intoarcerea

O ultima privire din partea superioara a cascadei

M-am întors acasă, ca de fiecare dată, cu sufletul plin de cele văzute, cu regretul  că nu am fost peste tot pe unde mi-as fi dorit şi cu speranţa că voi reveni.

Nu am spus nimic de mănăstirile care ar fi putut fi vizitate, de monumentele arhitectonice, de satul medieval Arbanassi, de potenţialul extraordinar pe care îl oferă zona pentru amatorii de căţărare şi de multe altele.

Se pare că atât de aproape de noi sunt comori pe care nici nu le-am fi bănuit. Nu trebuie să parcurgem mii de km pentru a găsi frumosul. El, de fapt, este in ochii celui care il priveste, dar şi în sufletul lui. Trebuie doar să ne deschidem inima şi să-l păstrăm aşa cum se cuvine.

Până la o nouă revedere, voi închide într-un sertăraş separat al sufletului meu amintirea parfumului trandafirului din Bulgaria, Veliko Târnovo.

Veliko Târnovo – Rose of Bulgaria (I)

Fiecare loc nou în care ajung este o poartă spre o altă lume, spre cunoaştere, spre visare. De aceea îmi place atât de mult să călătoresc, să plec spre orice zare, distanţa, oboseala nefiind obstacole pentru mine. Pe de altă parte, fiecare loc unde ajung deschide o poartă în mine, atinge corzi ale sufletului, care vibrează la peisaje, locuri, oameni. Acestea sunt comorile pe care le strâng cu mare aviditate şi spre bucuria mea, deşi rămân numai ale mele pentru totdeauna, pot să le şi împărtăşesc, ceea ce face să fie cu atât mai minunat totul.

Acum câţiva ani am trecut în fugă, pe înserat, prin Veliko Târnovo. M-a impresionat amplasarea oraşului şi se întrezărea, în lumina amurgului, un farmec care mi-a rămas în minte, imaginile de atunci atrăgându-mă ca într-o vrajă. Trebuia să revin, trebuia să pătrund misterul pe care acest oraş mi-l lăsase în suflet. Ştiam că-i va veni timpul, pentru că nu l-am uitat şi, ca de obicei, totul se va întâmpla fără prea mari preparative. Va fi Veliko Târnovo şi gata!

Sosirea şi ceva generalităţi

Vineri, 6 august, într-o zi sufocantă, am pornit către Bulgaria pe la Ruse. Aerul condiţionat al maşinii ne proteja oarecum de temperaturile ucigatoare de afară, însă se simţea un uşor disconfort.  Peisajul oarecum anost al soşelelor bulgăreşti nu mă mai impresionează în niciun fel. Sunt prea obişnuită, de când cutreier Bulgaria. Şi culmea, niciodată nu am ajuns în zona care atrage ca un magnet majoritatea românilor: staţiunile de la Marea Neagră. Nu am coborât mai jos de Balcic. Dar am mers în multe din alte părţi ale acestei ţări. Ştiu că dincolo de drumurile prăfuite, de satele parcă părăsite şi sărăcăcioase, Bulgaria are locuri pline de viaţă, proaspete, care aşteaptă să le descoperi.

Intrăm în Veliko Târnovo şi găsim fără probleme hotelul la care făcusem rezervare. Pe Internet era prezentat ca fiind în zona istorică, lucru de care mă cam îndoiam. Nu am avut motive, GPS-ul ne-a dus rapid în oraşul vechi, iar hotelul era la doi paşi de cetate. Convenabil (25 euro camera cu mic dejun, wi-fi, aer condiţionat etc), personal amabil, curat şi cu o privelişte neasemuită chiar către cetate.

Cetatea Tarevet, de la balconul camerei mele

A pornit prin oraş cu nerăbdarea celui care a aşteptat acest moment. Acum când rememorez, nici nu ştiu cu ce să încep… ce mi-a plăcut mai mult? Străduţele înguste, pietruite care urcă şi coboară din toate direcţiile?

Straduta catre taverna unde obisnuiam sa mancam

Parca simt caldaramul fierbinte sub talpi

Tentatia sa te "pierzi" pe aici este foarte mare

Casele construite parcă una peste alta pe colinele oraşului?

Frumoasele coline locuite

Ţiglele de sub noi, de lângă noi, de peste noi?

Imbinare de nuante si forme

Cetatea splendidă, mândră care străjuieşte oraşul de secole? Iantra, râul care şerpuieşte fără să-i fie încorsetate apele în chingi de ciment şi beton?

Cetatea Tarevet si la baza ei, Iantra

Micile tarverne, mehana, care îşi aşteaptă musafirii cu delicateţe, discreţie şi bun-gust? Un oraş curat, fără gunoaie, cu verdeaţă şi foarte puţini câini comunitari (spre deloc)? Îmi pare rău pentru cei care încă mai cred că Bulgaria este primitivă, dar nu pot vorbi altfel decât admirativ despre ceea ce am văzut acolo. Şi, repet, aceeaşi senzaţie am avut-o peste tot pe unde am mers în Bulgaria.

Cel mai mult mi-a plăcut modul în care ei au reuşit să-şi pună în valoare trecutul, vestigiile lor fiind prezentate atractiv şi, în acelaşi timp, rămânând protejate.

Aşa este Veliko Târnovo: un oraş fermecător ca un trandafir înmiresmat. În arşiţa nopţii, pe străzile Târnovgradului plutea mirosul greu şi dulceag al trandafirilor. Nu venea de la minunata plantă, ci de la magazinele de suveniruri care adăpostesc tot felul de produse cu miros puternic de trandafir. Parfum de Balcani, poarta spre Orient! Mă ameţea şi visam mergând pe străzile fără vârstă ale cetăţii. Micile terase stradale, puncte de belvedere, dublau reveria. Oraşul se desfăşura tulburător sub picioarele mele şi deasupra capului meu.

I se spunea  “a treia Romă şi al doilea Constantinopol”, creat de bulgari şi vlahi (lucru care nu îi încântă foarte tare pe bulgari), acest oraş te copleşeşte cu grandoarea lui, fără ostentaţie, cu graţie, cu eleganţă, cu delicateţe.

Trepte spre trecut

Am vrut să ştiu de unde îi vine acest minunat aspect şi l-am găsit în istoria lui, care vorbeşte despre trei fraţi vlahi din neamul Asaneştilor, care s-au ridicat din munţii Hemus pentru a-şi cere drepturile de la Isaac al II-lea Anghelos, împăratul Bizanţului prin 1185. Doi dintre fraţii Asan conduc răscoala şi pun bazele celui de-al doilea Imperiu Vlaho-Bulgar.

Cei trei fraţi transformă oraşul aşezat pe colinele Ţareveţ, Trapeziţa, Momina Krepost şi Sveta Gora, creând o cetate măreaţă cu trei porţi succesive, turnuri, creneluri, palatul ţarilor, 21 de biserici ortodoxe,  o patriarhie aşezată mai presus de tot, unul dintre cele mai importante centre cultural-istorice ale Balcanilor. Ţareveţul – cetatea ţarilor s-a prăbuşit incendiată de otomani în 1393, însă zidurile ei încă mai dăinuie impresionând peste secole.

O istorie fabuloasă, privelişti de neuitat, romantism rătăcitor printre străduţele uitate de vreme… poţi rezista la invitaţia pe care acest oraş ţi-o face? Şi încă nu este tot… citiţi mai departe…

Locuri uitate de vremuri

Am cutreierat oraşul cât ne-a permis seara şi oboseala acumulată peste zi. Am intrat pe o mică insula făcută de meandrele Iantrei, care adăposteşte Muzeul de stat. Tot acolo este un monument ce face referire la trecutul acelor locuri şi luptele duse pe acolo.  Am dat o roată ansamblului de călăreţi şi cai încleştaţi într-un soi de dans sălbatic şi zbuciumat profilat pe cerul roşiatic. Magnific.

O inclestare prinsa pentru vesnicie in metal

Oraşul este un centru universitar puternic şi plin de evenimente culturale. În permanenţă există un festival sau o manifestare care să-i atragă chiar şi pe cei mai exigenţi. În perioada în care am fost noi se derula festivalul de operă Don Carlos, pe o scenă în aer liber, chiar in cetatea Ţareveţ.

Cand orasul isi aprinde luminile si Iantra straluceste bland

Prin oraş am văzut anunţuri despre spectacolul de lumini şi sunet desfăşurat la cetatea Ţareveţ. Deoarece nu erau trecute orele sau data la care poate fi urmărit nu prea am înţeles mare lucru decât că este o realizare specială care nu este văzută în prea multe locuri în lume.

Ajunşi în cameră, din întâmplare, am urmărit de pe balcon doar sfârşitul acestui deosebit spectacol. Bănuind că va fi şi în seara următoare nu am regretat atât de mult că am fost ghinionişti şi ne-am gândit că vom recupera.

A doua zi planul era următorul: cetatea Ţareveţ, ceva shopping rapid şi apoi canionul Emen.

Cetatea Ţareveţ

Mare, imensă, cred că nu merita câteva ore, ci chiar o zi pentru a fi admirată aşa cum merită. Ce mi-a plăcut în mod deosebit au fost modurile diverse de a atrage turiştii. Se ştie că nu toată lumea rezonează doar la nişte ruine, unii au nevoie ceva în plus şi aici găseşti cam tot ce doreşti. Vestigiile sunt peste tot foarte bine conservate şi etichetate, locuri cu suveniruri, decoruri pentru fotografii care evocă evul mediu, terase, scena în aer liber pentru spectacole de operă.

Un fel de Alexandru Macedon, Tedi in rolul principal

În plus, o tabară medievală de corturi, de fapt un muzeu în aer liber, organizat de arheologi, artişti şi designeri din Sofia, care au reuşit să redea atmosfera Evului Mediu prin costumaţii, arme, diverse obiecte, arme, podoabe etc.

Parca ne-am intors in timp

Muzeul in aer liber

Ei, la rândul lor, cu mare amabilitate ofereau informaţii într-o engleză fluentă şi invitau turiştii să tragă cu arcul, să probeze armuri sau coifuri. Asta mi-a plăcut mult.

O proba de tras cu arcul

O altă supriză a fost vizitarea bisericii patriarhale, care străjuieşte din vârful colinei tot ansamblul arhitectural. Pe afară arată ca o biserică tradiţională, desigur, mare şi impresionantă. Însă e nimica toată pe lângă impresia pe care o ai când ai păşit înăuntru. Pictura murală şi designul interior sunt unice, originale, cel puţin pentru mine. Îmi pare foarte rău că nu deţin limbajul de specialitate al artiştilor ca să va descriu stilul, deci voi folosi propriile mele aprecieri care sigur vor fi departe de realitate. Biserica era foarte goală, aproape numai pereţii, chiar şi altarul fiind foarte minimalist.

O imagine "furata" a altarului

Picturile, deşi respectau regulile iconografiei bizantine, sfinţii foarte alungiţi, erau executate în culori foarte închise, griuri, cu feţele extrem de expresive. Fiecare scenă avea nişte semnificaţii nu neaparat religioase, ci şi de natură laică, dar care, din lipsă de timp şi cunoştinţe în domeniu, nu am reuşit să le descifrez.

Din loc în loc erau nişte corpuri de iluminat cu picior şi un candelabru uriaş sus, din cupolă, în cel mai modernist stil, insă perfect asortat cu restul ambientului. Pe ansamblu, un efect fascinant pentru mine. Ar fi fost tare faine nişte poze, dar asta m-ar mai fi costat vreo 5 leva, în plus. Pentru amatorii de panorame ale oraşului mai există un lift, cu care contra sumei de 2 leva se poate urca în clopotniţa bisericii.

Veliko Târnovo - un oras verde

(va urma)