Postojna – Valea Oltului
Vineri, 7 septembrie
Din inaltimile Alpilor la 100 de metri sub pamant
Din Italia am iesit pe la Trieste, un oras situat intre munte si mare. De data aceasta ne-am plimbat prin centrul unui oras cu strazi largi, dupa ce ne-am strecurat pe atatea stradute stramte si intortocheate ale altor orase italiene. Cladiri impresionante, mari, frumoase, dar dupa Venetia, nestemata Italiei, deja nu ne mai sensibiliza.
Am trecut cu ceva ocoliri in Slovenia, pentru ca in aceasta zone se executau multe lucrari de imbunatatire a drumurilor. Timpul trecea si ne era teama ca nu vom ajunge la timp la Postojna sa vizitam cea mai mare pestera din Europa.
Si am ajuns exact ca sa intram cu ultimul grup de vizitatori de la ora 5 pm.
Ne gandeam inainte de a intra daca suntem suficient de bine imbracati pentru a a rezista la cele 8 grade din subteran.
In “inima” zonei vizitate a pesterii (care masoara 21 de km) am ajuns cu un trenulet ce ne-a dus in viteza in adancurile unei lumi fantastice. Iar e greu sa va descriu senzatia pe care o traiesti. Stiu doar ca treci in viteza prin niste tuneluri uneori stramte, alteori pe sub niste cupole ca ale unei catedrale luminate din loc in loc, lasand imaginatia ta sa zboare pe dupa stalactitele si stalacmitele uneori de-a dreptul uriase sau dupa “draperiile” fine de calcar, care atarnau ca niste perdele prafuite uitate de uriasi din vechime. Si toate astea le vedeai in goana trenuletului, neavand timp decat sa te minunezi neincetat de lumea fantastica de sub pamant.
Trenuletul s-a oprit, am ramas toti turistii intr-o “incapere” imensa si de aici am mers ascultand explicatiile ghidului cam 2 km, de la cel mai de sus punct al pesterii pana la cel mai de jos, situat la 100 m sub pamant. Am vazut Podul Rusesc, Sala Alba (calcar pur), Sala Rosie (cu minereuri de fier), stalactitele spagheti si simbolul pesterii, stalagmita numita Briliantul, de un alb ce trada puritatea calcarului depus, inca in crestere, ceea ce o facea extrem de valoroasa.
Apoi am vazut pestele-om sau salamandra, un fel de soparla rozalie ca pielea umana, care nu prea mananca mai deloc de felul ei si care mie mi s-a parut un animal singur si trist (desi erau vreo cateva in bazin) din alte timpuri, de mult trecute, pe care oamenii il priveau doar ca o ciudatenie, pe cale de disparitie.
Trenuletul ne-a preluat din nou si iar am admirat cu gurile cascate lumea incredibila pe care acum o paraseam.
Ne-am urcat repede in masina si am pornit din nou la drum. Trebuia sa ajungem la Maribor in aceeasi seara.
Nu ne-am facut initial probleme cu cazarea. Cerasela ne-a spus ca la pensiuni, cu 30 de euro, gasesti fara probleme camere. Cand am ajuns la Maribor cred ca era cam 10 seara. Toare hotelurile gasite erau de 3 si 4 stele cu preturi pe masura. Unicul camping existent era un fel de parcare parasita intr-o zona dubioasa.
Am colindat putin si oboseala crestea, iar speranta ca ne vom putea odihni omeneste in seara aceea scadea. Stiam ca in zilele urmatoare vom sta doar pe drum si era foarte important pentru noi, dar mai ales pentru sofer, sa ne odhnim bine. Si nu prea se ivea ocazia.
Tacuti, am iesit din Maribor. Intr-o localitate mica din apropiere vedem iar reclama de motel. Nu ne puteam permite luxul sa nu incercam si acolo. De data aceasta am avut noroc si pentru 34 de euro am gasit camere deosebit de curate si bune cam pe a miezul noptii.
Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/TriestePostojna7Sep2007
Sambata – Duminica, 8 – 9 septembrie
Lungul drum catre casa
Cate aveam de povestit cand am inceput aceste randuri… Imi parea rau ca nu pot sa cuprind totul in aceste randuri sarace. Gandurile imi erau atat de multe, iar acum nu-mi mai gasesc cunvintele. E si normal. Nu a mai ramas mare lucru de spus.
O zi strabatand Ungaria prin niste drumuri destul de nesemnificative, prin niste localitati uitate de lume…
Spre seara am intrat in Romania. In Nadlac, cred, am mers intr-un market micut sa luam ceva de mancare. Pentru cateva minute am fost emotionata si fericita auzind in jurul meu romaneste si reusind sa ma adresez fara sa mai fac un efort suplimentar de vorbire, in limba mea materna. M-a uimit chiar si pe mine aceasta reactie. Nu credeam sa am motive prea serioase sa ma bucur de intoarcere, in nici un caz pentru ca am auzit din nou in jurul meu vorbindu-se romaneste.
A urmat o noapte cam racoroasa petrecuta intr-o casuta din campingul de la Lipova.
Apoi o dimineata si mai racoroasa, in care am plecat spre Sibiu si apoi pe Valea Oltului spre Pitesti, Ploiesti si pe la 8 seara eram acasa si despachetam.
Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/ValeaOltului9Sep2007
In loc de concluzii:
- am devenit mult mai bogata sufleteste vazand atatea locuri, cunoscand obiceiuri si traditii diferite de ale noastre
- aceasta calatorie a parut o chestie destul de greu realizabila in viziunea multora, dar s-a dovedit a nu fi chiar asa. Pana la urma tine de stabilirea prioritatilor si de dorinta de a ajunge acolo unde ti-ai propus
- “Romania e o tara minunata, pacat ca e populata”. Mi s-a confirmat acesta sintagma ironica. Cred in continuare ca ni s-a dat o tara ca un paradis, dar ne batem joc de ea si, implicit, de noi, nefolosind darul primit asa cum ar trebui. In loc sa construim, mai mult distrugem cu o inconstienta si frenezie fara seaman
- am scris aceste randuri nu pentru a strica placerea si surprinza celor ce vor ajunge prin locurile cutreierate de mine, ci pentru a trezi interesul celor care nu sunt hotarati daca sa porneasca intr-acolo sau spre alte orizonturi. Am scris pentru ca in trei saptamani am trait atatea senzatii si emotii care trebuiau impartasite. Am scris in primul rand pentru mine, ca o piedica in calea uitarii, pentru ca recitind aceste randuri, sa simt ca pasesc din nou pe acolo.
Verona – Venetia
Miercuri, 5 septembrie
Visul italian
In acesta zi l-am sarbatorit pe Tedi. A implinit 13 ani si avem toate motivele sa fim mandri de el. Pentru noi este si va fi mereu special. Era fericit pentru ca plecase cu o zi inainte de la Decathlon cu un echipament complet: skateboard, casca, genunchiere si cotiere, pe care si le-a dorit si daca de ziua ta visele nu devin realitatea, atunci cand?
Plecam spre Venetia. Doream sa oprim in Verona si Padova, dar din lipsa de timp nu am vizitat decat Verona, orasul eternilor indragostiti Romeo si Julieta. Lasand la o parte tragica lor poveste de dragoste, acest oras mie mi s-a parut de vis. Nu pot sa spun cu exactitate ce anume: amplasarea lui, cladirile, stradutele inguste, tavernele presarate din loc in loc, podurile peste Adige, nu stiu, orasul aceasta are un mister si o frumusete care pe mine m-au impresionat.
Ne-am plimbat alandala pe strazi bucurandu-ne de tot ceea ce ne-a iesit in cale.
Acum a existat si o doza de prozaic in toata aceasta incursiune: profitand de ziua lui Tedi doream sa ne oprim undeva sa sarbatorim mancand ceva la un local. Nu prea am reusit pentru ca in acest oras mult mai ferit decat altele de avalansele de turisti, restaurantele se inchideau la ora pranzului si se redeschideau dupa ora 6 seara. Deci exact intervalul in care noi am poposit pe acolo.
Am urcat spre castelul San Pietro pe niste stradute cu scari de o frumusete extraordinara. E greu sa descriu cele vazute: locuintele asezate parca si ele pe niste trepte, cu terase de marmura inecate in iedera si flori, jocul de lumini si umbre facut de portalurile micute care strajuiau uneori trecerile de la o stradela la alta, scarile care urcau sinuos fara sa-ti dea posibilitatea sa vezi unde este capatul lor, caldura verii mediteraniene, totul crea o atmosfera ireala.
In aceasta calatorie am vazut multe locuri si lucruri minunate, dar au fost cateva, putine la numar, care mi-au dat aceasta senzatie ca daca viata mea s-ar fi sfarsit in acele momente nu mi-ar fi parut rau nici o clipa. Traiam o senzatie de deplinatate care nu mai lasa loc pentru regrete. Cred ca e un dar sa te poti bucura de astfel de clipe. De aceea am si dorit sa scriu aceste randuri. De teama sa nu uit mirajul acelor momente. Desi nu cred ca e posibil.
Am plecat “plutind” din Verona si asteptam cu emotie sa vad Venetia. Era clar ca am intrat intr-o regiune de vis a Italiei. Un alt regret al acestei calatorii a fost faptul ca nu am putut opri si in Padova. La Venetia ajungeam oricum destul de tarziu si ne era teama sa nu avem dificultati de cazare la campingul Fusina, unde hotarasem sa ramanem la sfatul Ceraselei.
Pe seara am ajuns la Fusina, situata chiar pe malul marii intr-o locatie asemanatoare cu cea de la Zurich. Aici am gasit casute si ne-am cazat in ele pentru ca ne cam plictisisem de corturi. Seara am mers la terasa din camping si l-am sarbatorit pe Tedi. Merita si el si noi, pentru ca toata ziua am asteptat acest moment.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Verona5Sep2007
Joi, 6 septembrie
Farmec in descompunere
In aceasta vacanta am mers cu masina (implicit), am urcat sau am coborat cu telefericul, am batut cu piciorul poteci de munte, dar pe apa abia acum am avut ocazia mergem. De la Fusina in Venetia se ajunge, intr-un mod aproape firesc in acele locuri, cu un vaporas. A fost perfect pentru ca mi-a lipsit briza marii si era un sentiment minunat sa vezi ca orasul situat pe o insula se contura incet-incet, aratandu-si maiestuozitatea bazilicilor si varietatea de culori a cladirilor sale.
Astfel am intrat in Venetia: pe apa. Pana in piata San Marco, locul de referinta (sau unul dintre ele), am rotit privirile catre vitrinele incarcate pana la refuz cu cele doua marfuri reprezentative pentru acest oras: sticla de Murano, prelucrata in fel si chip si mastile venetiene de carnaval.
Desi am vazut cred zeci de astfel de vitrine, ele reuseau in continuare sa te faca sa te opresti ca un copil in fata lor pentru ca erau atat de diverse si de original aranjate. Canalele erau pline de gondole asa cum citisem sau auzisem. Gondolierii aveau tricouri cu dungi alb-albastre si palariute de pai galbene si strigau cu voce cantata: “Gondole! Gondole!”. Cladirile te uimeau prin finetea detaliilor: un balcon, un portal, o incadratura la o fereastra sau peretii, de multe ori jupuiti, cu temeliile mancate de apa ce roade nemilos. Chiar eram in Venetia si totul era atat de real!
S-au spus multe despre Venetia. Unii au visat inumbrea zidurilor umede, iar altii au strambat din nas simtind putrezicinea de la temelia lor. Unii s-au extaziat pe podurile ca niste mici bijuterii, altii au privit cu dispret adunatira de case ingramadite si in decadere. Fiecare poate are dreptate, dar trebuie sa vezi Venetia si sa incerci s-o intelegi asa cum e ea: fermecatoare si putreda. Grea misiune!
Pentru iubitorii de liniste si intimitate, ocoliti Venetia! Stradutele sunt intesate de turisti. Trebuie sa te detasezi de ei si sa nu vezi decat orasul. Daca nu poti sa faci asta esti pierdut!
Desi am stat doar o zi in Venetia si am vazut cu siguranta insuficient, sunt multe de spus. Insa nu voi resui pe deplin sa va impartasesc din impresiile mele. Poate nici nu trebuie.
Fara harta nu cred ca te descurci in acest oras. Strazile sunt un labirint in care odata intrat greu mai poti sa iesi.
Am ajuns in piata San Marco. Aerul vechi plutea pe aripile sutelor de porumbei ce lacomi, in cautarea hranei, se urcau pe umeri si pe brate. Era o adevarata distractie sa te lasi invadat de ei pe cand le ofereai cateva graunte de porumb.
Din piata San Marco, admirand Palatul Dogilor, am iesit iar pe chei si am mers pana la Arsenal. Decaolo prin labirintul de stradute pana la celebrul Ponte Rialto. Venetienii au invatat ca trebuie sa profite la maxim de turisti, daca acestiatot le fac viata un iad in acest oras. Si, in concluzie, se platea peste tot intrare, inclusiv in biserici sub diferite pretexte: expozitii, concerte etc.
La Ponte Rialto ne-am ratacit de Alina si Iulian ajungand in Districtul San Polo. Am balaurit un timp pe acolo pana ne-am prins si am pornit-o iar spre chei catre statia Zattere de unde am luat vaporasul inapoi spre Fusina. Aici au ajuns simultan cu noi si Alina si Iulian, evident pe alt drum.
La camping am realizat ca ne apropiem de sfarsitul calatoriei noastre. Eu nu as fi terminat-o niciodata.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Venetia6Sep2007
(Va urma)
Torino – Milano
Duminica, 2 septembrie
Clopotele din Torino
Dimineata am plecat catre Superga, o minunata catedrala ce adaposteste mormintele regilor savoiarzi. Este a doua oara cand o vizitez si de fiecare data mi s-a parut grandioasa.
Aici exista o abatie si o intamplare tragica legata de ea. De unul din peretii ei s-a lovit avionul care transporta echipa de fotbal A.C. Torino in 4 mai 1949 din cauza slabei vizibilitati. Atunci au murit toti jucatorii, inclusiv stafful echipei cunoscuta drept Il Grande Torino.
Un monument exista pentru a aduce aminte trecatorilor de cei trecuti in nefiinta datorita acestui accident.
Dupa pranz am plecat la un alt edificiu religios aflat tot in apropierea orasului Torino si anume la abatia ordinului Salesienilor fondat de Sfantul Don Bosco supranumit si “tatal si profesorul tinerilor”. Biserica abatiei si seminarului salesian este una din bisericile mele preferate din punct de vedere al designului care foloseste numai lemn si are o arhitectura deosebit de simpla si in acelasi timp moderna.
In apropiere e casa sa natala si cea a fratelui sau, precum si un muzeu al taranului italian. Mi-a atras atentia, legat de personalitatea lui Don Bosco, veneratia pe care a avut-o pentru mama sa Margherita, pe care purtat-o in suflet toata viata neuitand niciodata modul in care a fost educat de ea.
Mi-a facut placere sa revad aceste locuri si probabil ca daca voi reveni voi mai trece pe acolo.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Torino2Sep2007
Luni, 3 septembrie
Autostrazi milaneze
In urma trei ani nu am prea avut cu ce sa compar autostrazile vazute in Italia, dar m-au impresionat. Acum parcurgand mii de km pot sa spun ca, in continuare, mi s-a parut foarte tari, mai ales cele din zona orasului Milano, recunoscut pentru paienjenisul de tangentiale, cat si pentru traficul nebun. Mai contribuie ceva la individualizarea acestor rute de altele si anume, nebunia soferilor italieni care mie, cel putin, mi s-au parut cei mai indisciplinati, gata oricand sa incalce regulile, nervosi si foarte asemanatori cu ai nostri. Diferenta e doar asa cum am spus de infrastructura, care nu suporta comparatie cu cea romaneasca care e sublima, dar inexistenta.
Asa am ajuns la Milano unde singurul camping gasit a fost Citta di Milano de patru stele. Ultimul camping de patru stele, cel de la Zurich, ne-a cam lasat amintiri neplacute si din cauza asta am fost circumspecti. Insa nu s-a dovedit asa: Citta di Milano era un camping unde am gasit din nou conditii decente si oameni cumsecade. De data aceasta nu mai aveam siguranta din campingurile austriece unde lasam orice la vedere. Acum pe aici se invartea o lume deosebit de pestrita, inclusiv confrati de ai nostri care nu inspirau nici cea mai mica incredere. Langa noi isi avea cortul un student francez la Politehnica din Milano destul de sociabil, care a petrecut mai tot timpul cand nu era plecat in oras schimband impresii cu noi. Cred ca se plictisea, fiindca de obicei fiecare in camping isi vede de ale lui, neavand mult timp pentru socializare.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Torino3Sep2007
Marti, 4 septembrie
Dantela in piatra
Cand am iesit dimineata din camping am studiat miniferma de la intrare care adapostea o colectie de gaini, rate, gaste, bibilici , capre si alte animalute domestice.
Stiam ca luam un autobuz si apoi un metrou care ne va lasa exact in “poarta” Domului. Si asa a fost: am iesit din underground si primul lucru pe care l-am vazut a fost Domul. Coplesitoare priveliste aceasta catedrala dantelata de sus pana jos. Am stat o gramada in piata Domului, unde era foarte multa politie de toate felurile: carabinieri, jandarmi, politisti urbani etc. La intrare in Dom eram controlati foarte riguros chiar si in posete. Dupa Dom, am zis ca in Milano trebuie sa vedem “Cina cea de taina” si teatrul Scala. Noroc ca in cautarea lor a mai vazut o gramada de alte minunatii pentru ca trebuie sa spun ca aceste obiective ne-au cam dezamagit. La “Cina cea de taina” se intra numai in grupuri organizate cu rezervare prealabila, iar teatrul Scala pe dinafara nu avea nimic grandios, mult mai multe cladiri din zona atrageau atentia intr-o masura mai mare.
Si in Milano era un magazin Decathlon. In Austria am intrat la Intersport. Nici Decathlon nu este rau. Are preturi rezonabile si e imens ca si Intersportul. Ce bine de ei ca au astfel de magazine. Dar nici nu e de mirare pentru ca la veneratia pe care o au pentru sport si miscare in general este si normal. Noi inca mai avem ceva de parcurs pana la o astfel de filosofie despre cum sa traiesti sanatos si curat spiritual.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Milano4Sep2007
(Va urma)
Chamonix
Vineri, 31 august
The X Day
Pe la 6.30 am plecat de la hotel in cautarea statiei de teleferic care ne va duce pana la Bellevue (1746 m). Cu o zi inainte am facut aceeasi incursiune spre statia de teleferic si am mers pe ploaie o gramada pana am iesit din localitate. In dimineata asta am luat-o de la capat cu cercetarile. Stiu ca o sa radeti, de aceea o sa va si povestesc cum s-a intamplat. Am mers mult trecand de statia de telescaun ce nu functioneaza decat in sezonul de schi si am iesit iar din Les Houches, pana am ajuns la telefericul ce ducea la Prarion, care nici nu-si incepuse programul la ora aceea. Extrem de contrariati am realizat ca am trecut de statia catre Bellevue si cu o zi inainte si in acesta dimineata fara s-o observam. Bine-bine dar totusi unde era? Ca facusem ochii cat cepele si nu am vazut nicaieri vreun indicator. Cam necajiti ca am depasit recordul de balaureala chiar inainte de a intra in traseu, ne-am reintors. In sfarsit, am dat de statie. Cum s-a intamplat? Daca mergi pe acelasi trotuar cu statia si ea este inchisa, nu prea porti s-o depistezi, avand doar o firma amplasata frontal, la ceva inaltime, imposibil de vazut din lateral. Daca nu ne-o arata cineva puteam trece pe langa cladirea aia, nu de patru ori, cum am facut noi, ci de o suta de ori. Cand are program de functionare mai amplaseaza un afisaj lateral, dar in rest nu sare cu nimic in ochi de celelalte constructii.
Convins ca acesta a fost singurul impediment pentru a cuceri Mont Blancul, am urcat bucurosi in telecabina cam jegoasa si cam prapadita, fata de cele cu care circulasem in Austria, desi incasarile cred ca ar fi fost suficiente pentru a mai imbunatati conditiile. Oricum si daca geamurile ar fi fost curate tot n-am fi vazut nimic pentru ca totul in jurul nostru era invaluit in nori grosi de ceata. Asa, pe nevazute, am ajuns la Bellevue si apoi in statia de TMB.
Aici lumea din jurul nostru pusa pe treaba! Se vedea clar ca nu avem aceleasi scopuri pe ziua respectiva dupa echipament. Noi, mai light, asa ca pentru altitudini mai moderate, baietii cu de toate pe ei, de puteau ajunge si la 6000 m. Nu mai spun ca toti erau “calare” pe TMB ca sa economiseasca timp si efort pentru zonele mai inalte. Noi, relaxati, am luat-o usor la picior pe langa linie, mai ales ca am citit din alte jurnale ca se poate face traseul asta si astfel.
Drumul total nemotivant pana la Nid d’Aigle. Si era si normal in conditiile in care nu vedeai la doi metri in fata ta decat o linie de tren, iar lateral doar balariile care o insoteau. Ceata se mentinea in continuare pe pozitii. Chiar ne gandeam ca ori mergeam prin Macin ori prin locurile alea cam tot aia ar fi fost pentru ca nimic nu ne indica apropierea de niste inaltimi atat de dorite de toti iubitorii muntelui. Am mers cam vreo doua ore in conditiile acestea. Am ajuns la Nid d’Aigle odata cu unul din cele doua trenulete (Marie si Jeanne, parca).
Urmand indicatoarele am intrat in portiunea numita Desert de Pierre-Ronde (cine stie, cunoaste!). Dupa obiceiul nostru, am zis, hai ca ne-o fi, stai sa luam o gustarica, pentru ca bantuiam de ceva vreme. Dar pe marginea potecii nu era chip, era o forfoteala ingrozitoare. Tocmai trecea un grup de francezi de varsta a treia care s-au oprit si ei, plini de bunavointa, langa noi, spre disperarea noastra ca totusi nu aveam nevoie de companie ca sa rontaim niste sandvisuri si ne-au spus veseli ca nu stiu incotro se indreapta, dar important e ca inainteaza. Am tras nadejde ca macar ghidul lor avea idee. Oricum la refugiul Les Rognes s-au oprit.
In toata foiala aia am gasit totusi un coltisor unde sa ne refacem fortele si mai departe, la drum! Nu trece mult si ii auzim pe francezii nostri exclamand in cel mai autentic stil: “Oh-la-la! Oh-la-la!” Mai, sa fie! Am inteles insa ce-i entuziasmase asa tare. Ceata incepea sa coboare dezvelind Aguille de Bionnassay si ghetarul Bionnassay. In sfarsit! am zis si noi scotand niste exclamatii similare. A meritat sa suportam ceata pentru ca surpriza facuta a fost mult mai reusita. Nu am privit ghetarul putin cate putin, ci l-am “devorat” cu privirile dintr-o singura ridicare de cortina.
Nu se spulberasera toti norii, dar incepeam sa zarim ceea ce am visat macar sa vedem daca nu reuseam sa calcam pe acolo. Eram coplesiti si bucurosi si asa am pornit mai departe la drum. Am intalnit capritele care au fost fotografiate de mai toti cei care au facut acest traseu fiind deosebit de netematoare si obisnuite cu oamenii. Era si normal la traficul de perasoane din aceasta zona.
Am trecut de refugiul Les Rognes unde francezii vorbareti se odihneau spovoraind de rasuna valea si am intrat intr-o portiune de ascensiune pe pietre destul de frumoasa. Timpul trecea cu repeziciune, iar la 3000 m (foarte aproape de Tete Rousse) a trebuit sa facem cale intoarsa pentru a fi inapoi la Bellevue pana la 16.50 cand era ultima cursa pentru Les Houches. Cu regret, dar constienti ca mai mult de atat nu aveam cum sa facem, am lasat cardurile de temerari sa-si incerce norocul mai departe si am reluat acelasi drum pe care am venit, in sens opus.
Ziua a fost frumoasa asa cum au fost previziunile meteo. I-am injurat degeaba cu o zi inainte pe meteorologi. Nici un fir de ploaie.
Asa cum am spus, am fost tristi ca nu am ajuns mai sus de atat, dar multumiti ca am vazut intr-o oarecare masura ce este pe acolo si daca va mai fi o data viitoare poate vom incerca mai mult.
Am dormit imediat pentru ca in ziua urmatoare ne astepta o alta destinatie.
Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/LesHouches31Aug2007
Sambata, 1 septembrie
Pe alte poteci ale Mont Blancului
Pentru acest inceput de week-end am zis sa facem in traseul propus de un “carpatist” ce-si petrece timpul in cea mai mare parte in aceasta regiune a Frantei, traseu recomandat ca avand niste peisaje foarte spectaculoase. Insa pana in ora 16 trebuia sa terminam traseul, deoarece in aceeasi seara eram asteptati la Torino.
Am plecat cu masina din Les Houches pana la Contamine Montjoie. Am lasat masina intr-o parcare chiar la inceputul traseului, in Le Cugnon. Aveam doua variante de a ajunge la Cabana Tre la Tete: prin Les Plans si prin Le Nant des Tours. Am ales prima varianta urmand sa ne intoarcem pe a cealalta. AM mers cam doua ore si jumatet panala Cabana Tre la Tete. Drumul a fost mai tot timpul prin padure si asa cum am fost sfatuiti, am intrat pe Chemin Bernanrd ca sa putem admira in voie peisajul deosebit de frumos al Alpilor. Spre deosebire de ieri nu am avut de-a face cu ceata. Am mancat o gramada de zmeura, fara teama ca am putea da de vreun Mos Martin, sa ne faca concurenta.
La cabana Tre la Tete, o cabana mare si frumoasa, cabaniera facea pregatiri de week-end. In curand avea sa fie plin de drumeti ce dupa un efort de 2-3 ore vor dori sa beao bere sau sa manance ceva pe terasele cu umbrelute.
Noi, langa un izvor de apa, pe o bancuta, ne-am rontait sandvisurile si ne-am energizat cu ceva nectar de fructe. Am incercat sa ne jucam cu doua pisici foare nebunatice care topaiau dupa fluturi prin iarba, dar nu prea aveau treaba cu oamenii.
Urmatorul refugiu, Les Conscrits, era cam pe la 3-4 ore de mers. Nu aveam timp sa ajungem pana acolo dar ne-am propus sa ajungem macar pana la ghetarul Tre la Tete.
Traseul se schimba pe masura ce inaintam. Se zarea un fel de canion intre niste pereti de stanca lustruiti unde probabil ca isi avea leaganul in urma cu cine stie cat timp ghetarul.
Stancile din jurul nostru erau strabatute de nenumarate perdele sau fire de apa care dadeau o stralucire intunecata pietrelor. Foarte salbatice si frumoase respective.
Am ajuns pana la ghetar care la suprafata era acoperit de pamant pierzandu-si stralucirea insa la capat avea o bucata de gheata care se tot sfarama (sau topea, nu stiu sigur), iar de sub ea tasnea o apa involburata si tulbure.
Eu am ramas pe poteca, iar Alina si Alois au coborat chiar pana la el sa-l vada de aproape si sa faca poze. Au spus ca era o gheata verzuie si evident foarte frig in apropierea lui.
Ca peste tot unde am mers in Alpi pe munte, am intalnit drumeti de toate varstele care isi toceau in sus si in jos pingele bocancilor.
Asa cum am stabilit ne-am intors astfel incat la 16 eram iar in Les Houches.
Am pornit rapid spre Italia.
Ne-am luat ramas bun de la Mont Blanc. Am stat prea putin ca sa putem sa ne facem o idee mai completa asupra zonei. Dar am facut si am vazut atatea si mai aveam inca atatea altele.
Am trecut tunelul de la Courmayeur, am trecut de Val d’Aosta si am intrat pe autostrazile italiene. Peisajul incet-incet s-a schimbat, arhitectura caselor a devenit alta si era clar ca ne asteptau lucruri noi de vazut. Ce-i drept, nu foarte noi pentru mine si Alois, pentru ca mai fusesem in Piemonte si acum trei ani.
La Torino, asa cum am spus, eram asteptati. Alois are niste frati care au fost pusi in tema ca vin cinci umblareti, care ar fi preferat din nou salteaua unui pat si o masina de spalat pentru rufele care se stransesera. Ca si in urma cu trei ani am fost primiti cu bratele deschise si am schimbat impresii pana noaptea tarziu la o masa plina.
Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/ContamineMontjoie1Sep2007
(Va urma)
Laussane – Geneva – Chamonix
Marti, 28 august
Let it rain…
A fost una din noptile in ca nu am putut sa dorm. Alaturi de noi doua englezoaice cam trecute s-au facut pulbere de la cata bere au baut. Isi faceau una alteia declaratii de dragoste in gura mare. Insa nu ele erau de vina ca nu puteam inchide ochii.
Pe le 5 dimineata am renuntat la cort si mi-am luat sacul de dormit si aparatul foto m-am asezat pe o banca pe malul lacului.
Dimineata langa o apa e cel mai frumos lucru pe care l-am putut trai in natura. Am spus asta cu mai multe ocazii si nu voi inceta sa o repet. Am stat si am asteptat ca soarele sa apara de dupa nori, am privit cum pe apa treceau ca niste viespi agile, canoie cu echipaje perfect sincronizate si cum lebedele cautaucate ceva de mancare in racoarea diminetii. Luminile Zurichului, de pe malul celalalt, se stingeau rand pe rand si lumina zilei zilei punea stapanire pe oras.
Momente in care ramai doar tu si restul lumii, ca doua parti complet separate fara legatura intre ele. Esti in afara a tot si a tuturor.
Am plecat din Zurich usor dezamagiti de primirea facuta aici.
Am facut o escala la Laussane unde ne-am mai plimbat prin centru si am mai facut ceva cumparaturi. Nimic notabil din cate imi aduc aminte.
La Geneva ne-am cazat la du Bois-de-Bay. Aici am avut o primire mai generoasa, au fost chiar amabili si conditii mult mai bune. In schimb, aceeasi regula tampita cu lasatul masinii in parcare. De data asta insa si noi am bagat cu tupeu masina cam pana la cort si doar seara o scoteam afara din camping. Regulile locului o permiteau. Am terminat de montat corturile si s-a pornit ploaia. Nu s-a mai oprit nici cand am parasit definitiv zona.
Dar ce ploaie… Cu fulgere, cu tunete si cu multi, multi limacsi ce se balaceau fericiti prin iarba mustind de apa…
In aceea dupa-amiaza am inceput sa scriu acest jurnal de calatorie pe care incerc sa-l continui din dormitorul meu, de acasa, unde zambesc sau ma intristez de fiecare data cand imi aduc aminte de clipele petrecute in aceasta lunga si frumoasa excursie.
A urmat o noapte luminata de fulgere in care gandurile devin parca mult mai insistente invartindu-se in minte ca niste cristale lasand la vedere atatea fatete…
Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Laussane28Aug2007
Am intrat in UE, dar n-am fost primit la ONU
Plouati si la propriu si la figurat, ne-am intors la camping dupa-amiaza.
Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Laussane28Aug2007
Am adunat Consiliul celor trei ai am deliberat asa:
- muream de curiozitate sa vedem cam ce-i cu MB-ul asta. Dar: echipament (coltari, piolet, coarda etc.) nu prea aveam, daca nu aveam e clar ca nici inchiriate nu prea aveam ce face cu ele, timp, doar o zi la dispozitie, iar antrenamentul asa ca pentru ascensiune mai la inaltime, mai deloc. Deci: pornim si mergem pana unde putem si ne da voie si timpul avut la dispozitie.
- Daca merge bine treaba maine, mai ramanem o zi, dar pentru un alt traseu.
Fericiti ca am ajuns totusi la o concluzie ne-am dus la culcare.
Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Chamonix30Aug2007
Innsbruck – Vaduz – Zurich
Duminica, 26 august
Poteci tiroleze
Pentru azi aveam in plan o tura spre varful Patsch (2250 m), o culme recomandata pentru peisajul panoramic asupra Alpilor cat si asupra Innsbruckului, pentru cateva trasee “istorice” cum ar fi Zirbenweg si de ce nu, pentru comoditatea traseelor care iti ofereau, pe langa aerul curat, un fel de odihna activa.
Cu o zi inainte lider de tura a fost Alois care a stabilit traseul, acum conducatori am fost eu si Alina. Am lasat masina la Heilligwasser (1240 m) si am urcat pe o poteca prin padure pana la Patscher Alm (1797 m), apoi la cabana Hohe Mahd (2040 m), iar apoi am urmat Gipfelweg pana la 2250 m, cat masoara Patsch. Drumul ne-a luat ceva timp pornind cam de la 8 in traseu si ajungand in varf cam pe la ora 14. Pe tot drumul am intalnit puzderie de drumeti si bikeri pentru ca traseul era comun pentru toti. Este de admirat vointa cu care se luptau cu panta. Curgeau apele de pe ei, dar nu am vazut vreunul sa faca vreo pauza. Noi, cei trei, am urcat agale, cu pauze de fotografii, de apa si dulciuri, pe bancutele presarate de-a lungul potecii. De acolo, leganand fericiti picioarele ii studiam pe neobositii bikeri, care uneori se intersectau venind din sensuri opuse pe poteca. Mai mult decat atat, folosind deja “bogatele” cunostinte de germana acumulate, Alois ii avertiza foarte serios: “Achtung! Achtung! Ciocniranzie!” Ne dadea mana sa facem glume cand noi stateam la umbra, iar ei transpirau la greu urcand sau coborand poteca. A ramas o gluma buna pentru noi ce bine si repede a prins Alois germana in cele cateva zile petrecute in Austria.
Ajunsi pe varf, am mancat cate ceva (desi rontaisem toata ziua, fara oprire) si apoi am zis sa coboram pe partea cealalta a muntelui ca sa cutreieram putin pe traseul numit drumul lui Zirben (Ziebenweg). Asa ca am coborat pe la cabana Boscheben (1600 m) si apoi am intersectat Zirbenwg pana la Bergstation (1952 m) de unde am luat telecabina pentru ca deja era tarziu si am mai fi avut cel putin 4 ore de facut pe traseul de intoarcere. Nu mai spun ca dupa cele 10 ore de mers de ieri ne cam resimteam. Asa ca am coborat pana la Mittelstation si de acolo direct la masina.
Pe la 4 pm ne-am intalnit cu Tedi si Iulian si am mers impreuna sa vizitam Schloss Ambras, un castel superb cu gradini aranjate la milimetru, pline de tot felul de pasari mai mult sau mai putin exotice ce se plimbau in deplina libertate pe aleile parcului.
Eu eram atat de obosita, ca dupa tura si m-am “prabusit” pe o banca de unde nu m-am mai ridicat decat cand am plecat spre camping.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck26Aug2007
Luni 27 august
Dusul elvetian
Inainte de a trece in Elvetia am ramas dimineata in Innsbruck pentru oarece aprovizionari si pentru ca doream sa intru pe net sa mai aflu putin noutatile de acasa. Am mai intrat pe mess de pe mobil, dar e destul de greoi sa chatuiesti de pe el, insa nu imposibil. M-am bucurat sa aflu ca secta a “comis-o” din nou la Poiana Brasov. Abia asteptam, cum astept si acum sa ii revad, sa povestim tot ce am facut. Noaptea de la Slatina sigur nu va ajunge pentru asa ceva.
Dupa o ora de stat pe mess m-am inveselit, dar m-am si intristat.
Am plecat catre Elvetia. Am trecut prin nenumarate tuneluri, cel mai lung fiind de aproximativ 14 km pentru care am platit o taxa in jur de 10 euro. Nu sunt foarte tare la cifre asa ca totul la mine e cu aproximatie. Fiindca era in drumul nostru pe autostrada, am oprit si in Lichtenstein, la Vaduz, care ne-a oferit o avanpremiera a oraselor elvetiene pe care urma sa le vedem in zilele urmatoare. Vaduz mi s-a parut elitist, cu magazine cu decoratiuni elaborate, cu cladiri futuriste, dar si cu nelipsitele casute cu muscate curgatoare la ferestre. Un oras cochet, elegant si usor distant, fara ati lasa impresia aceea calda a oraselor austriece.
Nu prea am realizat cand am trecut un Elvetia cu atatea tuneluri. Insa am parasit autostrada pentru ca doream sa vedem cat mai mult si apoi suma pretinsa pentru vigneta ni s-a parut cam mare (parca 30 de euro), iar valabilitatea ei de un an era total nefolositoare pentru noi.
Intr-un final am ajuns la Zurich la un camping (Seebucht) situat pe malul lacului cu acelasi nume. Eeeee! Acest camping merita o descriere mai ampla.
Din pacate,a fost prima experienta mai neplacuta de cand eram plecati. Cum am ajuns aici am fost tratati cu mare raceala, chiar grosolan as putea zice. Campingul desi era curat, asezat intr-o locatie de vis (pe malul unui lac), cu toate dotarile necesare, avea o administrare sub orice critica. Masinile nu erau acceptate langa cort, trebuind sa fie lasate la o distanta foarte incomoda intr-o parcare separata. Dusurile nu aveau apa calda decat daca plateai suplimentar pentru niste fise care durau fix trei minute una. Asta in conditiile in care campingul se declara de 4 stele. Personalul sub orice critica, ne-a uimit cu limbajul indolent si folosit cu multa usurinta, ceea ce te facea sa crezi ca nu e prima oara cand se adresau astfel.
Pacat de asezarea lui, de luminile Zurichului stralucind in apa albastra si de ratustele care dimineata se strangeau in jurul corturilor si-ti mancau din palma.
Destul de prost impresionati am decis ca popasul de doua nopti sa se reduca la una si sa nu mai oprim nici in Berna, ci sa ne ducem direct la Geneva.
Se pare ca tot ceea ce citisem pe diverse siteuri despre elvetieni era in mare parte adevarat. Am apreciat si am regretat si mai mult amabilitatea altor popoare pe care le-am cunoscut in excursiile mele.
In seara aceea am vizitat Zurichul urmand ca a doua seara sa fim in Geneva unde speram sa gasim gazde mai primitoare.
Zurich, ca oras, este frumos. Imaginile luate de acolo o dovedesc, zic eu. Magazine socant de luxoase, barbati la costum negru si camasa alba pasind extrem de ocupati prin city-ul bancar, ceasuri elvetiene scumpe si vaporase care traversau in sus si in jos lacul.
Daca veti privi pozele veti inteleg ce am vrut sa spun.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Zurich27Aug2007
Innsbruck
Vineri, 24 august
Chemarea muntilor
Am parasit Salzburgul cu parere de rau pentru ca nu am vazut tot ce avea de aratat, dar cu emotie pentru ca urma Innsbruck, care, pentru mine cel putin, insemna munte si abia asteptam sa bat niste poteci, mai ales unele din Alpi.
Campingul ales era Kranebitten, asezat cochet chiar la poalele muntelui, dotat cu tot ce trebuie, curat, asa cum ne-am obisnuit la toate campingurile din Europa prin care am trecut.
In ziua aceea nu am facut decat o scurta plimbare de aprovizionare si acomodare prin Innsbruck. Se apropia week-endul si contrar obiceiurilor noastre romanesti, pe acolo nu mai gasesti mai nimic deschis. De fapt si in timpul saptamanii dupa ora 18-19 rar mai gaseai de unde sa cumperi ceva. Sunt foarte atenti cu timpul lor liber si il respecta cu mare strictete, alocandu-l pentru recreere, miscare, foarte multa miscare, pe cat se poate in aer liber.
Seara ne-am facut rucsacii pentru a doua zi. Am discutat traseul dupa informatiile destul de sumare pe care le aveam si am adormit cu gandul ca maine vom pasi pe alti munti decat cei natali.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck24Aug2007
Sambata, 25 august
Socoteala de acasa…
Infrigurati, ne-am echipat, am dat ultimele instructiuni lui Iulian despre cum sa procedeze cu Tedi, pentru ca ei urmau sa ramana sa viziteze orasul cu un card asemanator cu cel de la Salzburg si am pornit in aerul racoros al diminetii.
Cam ne-am foit pana am gasit intrarea in traseu. Documentatia era destul de saraca, iar de intrebat nu aveam pe cine, strazile fiind foarte pustii la aceea ora. Pana la urma am gasit primele indicatoare, directia aleasa fiind Seegrube, adica punctul unde era o statie de teleferic. Initial ne-am propus sa trecem de el si sa facem si traseul pe care l-a parcurs Cerasela si Gabi, dar s-a dovedit ca intr-o zi acest lucru nu era posibil depasind cu mult distanta pe care ai putea s-o acoperi chiar si in 10 ore de mers.
Prima “statie” a fost casa de oaspeti Rauschbrunner (1088 m), unde cabanierii cu multa amabilitate ne-au dat informatii si o vedere cu acest popas scaldat in soare, flori si aer curat, pe o pasune verde cu vacute ce pasteau pasnice in jurul cabanei. Deci e adevarat, aici e Tirolul din fotografiile pe care le admiram de acasa!
Apoi am ajuns la Achselbodenhuttel (1645 m) unde am gasit apa si am facut un mic popas. Apoi am urcat mai departe pe o poteca tare lina, sinuoasa si cu panta blanda. Ei adora astfel de drumuri pentru ca mersul pe jos sau pe bicicleta e un mod firesc de a petrece timpul liber. In week-end potecile sunt pline de iubitori de natura de toate varstele care se bucura de miscare din plin, intr-un fel simplu, mergand in sus si in jos pe munte.
Pana la urma am ajuns in zona de gol alpin unde peisajul a devenit mult mai auster. Padurea de brad, ciupercile si florile multicolore au lasat locul grohotisului si stancilor semete. Insa dificultatea potecii nu s-a schimbat foarte mult, cu exceptia a doua zone in care toti trei am avut ceva emotii, pentru ca poteca se cam surpase si nu era nici loc sa pui gheata, iar peretele ce trebuia “imbratisat” (vorba Vioricai) nu prea se lasa, fiind extrem de friabil si puneai mana pe el mai mult simbolic. Noroc ca nu au fost prea lungi aceste portiuni. La Seegrube (1905 m) am ajuns pe la 2 pm, fiind porniti in traseu cam de la 9 am.
Acolo sus am stat cam vreo ora ca sa mancam, sa ne odihnim si sa reevaluam traseul. Era clar ca nu aveam cum sa-l continuam, ci trebuia sa ne intoarcem spre Kranebitten care ramasese la ceva distanta de noi.
La Seegrube multi turisti, multi bikeri, pentru ca era un traseu pana acolo de mountainbike, multi pantofari (cei mai multi straini) si o turma de oite. Una din ele se ocupa cu cersitul trecand pe la toate mesele de la terasa si behaind obraznic ca sa i se ofere ceva de mancare. Si va asigur ca era isteata pentru ca mai toti turistii incercau sa-i pastreze ceva bun pentru ea si mielul care se tinea dupa ea.
Drumul de intoarcere a fost interminabil. Eram destul de obositi si ce a fost mai rau era ca am avut o bucata foarte mare de parcurs intre periferiile Innsbruckului, nestiind prea bine ce mijloace de transport sa luam pana la campingul nostru.
In ziua aceea am mers cam 10 ore calculate fara pauze. Dar am ajuns la camping pe seara, foarte obositi, transpirati, dar fericiti ca am reluat contactul cu muntele. Ne fusese dor de potecile lui, sa mergem si de mers, am mers, chiar mai mult decat ne asteptam.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck25Aug2007
(Va urma)
Melk – Salzburg
Miercuri, 22 august
Intr-un orasel austriac
Calatorului ii sta bine cu drumul! Si am pornit mai departe catre Salzburg. Cerasela ne spusese ca ar fi bine sa facem un popas si la Melk unde puteam vizita un castel, de fapt o manastire (Stift Melk) considerat un loc cu o deosebita importanta in dezvoltarea statului austriac.
Am privit monumentul arhitectonic intr-adevar deosebit in putinul timp pe care il aveam la dispozitie, trebuind sa fim foarte rigurosi cu selectia obiectivelor care trebuiau vizitate. Biserica manastirii este impresionanta prin decoratiunile generoase care contin fresce pictate de artisti ilustri, ornamente aurite si marmura.
Manastirea mai are si o gradina pe care nu am reusit sa o vedem. Din cate am inteles de aici incepe, in Austria, Jacobsweg (cel mai important traseu de pelerinaj crestin) care se termina la Gottweig. Mi-ar placea sa fie unul din itinerariile viitoare pentru ca in Austria oricum merita sa revii oricand.
Oraselul Melk este foarte frumos ca de altfel toate oraselele din Austria si Elvetia. Case cochete, inundate de flori pe la ferestre si porti, curatenie peste tot pe strazi, magazine mici, dar decorate cu mult bun-gust si terase unde poti savura linistit tot felul de bunataturi.
Dupa ce am iesit din Melk am continuat drumul pana la Kasern, campingul de la Salzburg. Aici am gasit romani la receptie, care ne-au ajutat cu sfaturi si a fost mult mai usor pentru noi. Receptionera ne-a sfatuit sa folosim un cad care ne-ar fi oferit intrare libera la multe obiective si, in plus, transport gratuit, ceea ce ne-a fost chiar util. Am luat carduri si inarmati cu harti si pliante, dupa ce ne-am odihnit putin, am pornit chiar din seara Monchsberg, o stanca pe care se poate urca si cu un lift si cu piciorul, pe care exista un muzeu de arta moderna, un parc si un restaurant. Or mai fi si alte chestii dar fiind seara nu le-am zarit. Dar ce-i mai interesant este ca exista o terasa de unde poti admira tot Salzburgul. De acolo, de sus, orasul sclipea ca o nestemata, strabatut de firul stralucitor al Dunarii. Muzeul de arta moderna avea si lucrari in aer liber, uimindu-te prin originalitatea si expresivitatea lor.
Apoi am coborat si ne-am mai plimbat putin prin zona Operei unde totul de concentra asupra unui Festival deosebit de important pentru oras, care se derula pe durata mai multor zile. Barbati si femei foarte elegant imbracati, de gala chiar, se amestecau prin multimea pestrita de pe strazile luminate ca ziua, pline de magazine si restaurante de lux. Aici, in centru, intr-adevar se concentrase toata viata orasului.
Obositi, ne-am reintors la camping asteptand cu nerabdare ziua urmatoare.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/MelkSalzburg22Aug2007
Joi, 23 august
Sunetul muzicii
Stabilisem deja un traseu si primul punct a fost chiar cel mai indepartat de pe lista: Untersberg, un varf de unde se putea zari o priveliste superba asupra orasului cat si a imprejurimilor. Ma mers cu un autobuz pana in St. Leonard si de acolo am luat telefericul pana la varf la 1853 m. Am trecut razant pe langa niste pereti de stanca innecati intr-o mare de nori. Sus era o priveliste teribil de frumoasa si am observat ca se putea cobora sau urca si pe o poteca care deja era plina de drumeti. Cu parere de rau am renuntat sa coboram pe jos, pentru ca nu mai fusesem de mult pe munte si tare ne mai furnicau talpile picioarelor. Stiam insa ca in ziua respectiva aveam multe de facut si nici echipament nu aveam la noi pentru ca planuiam ca vom sta mai mult in oras. Insa ne-am promis ca vor veni si zilele in care vom toci bocancii pe potecile Alpilor. Pana atunci am tras cu putere in piept aerul tare de la inaltime si ne-am bucurat privirile cu peisajul maret pe care numai muntele il daruieste.
Am coborat tot cu un autobuz pana la castelul Hellbrunn, unde am vizitat Wasserspiele, un loc unde am redevenit copii.
Voi face din nou o mica paranteza, spiritul austriac meritand niste remarci, pe care poate le-am mai facut si care imi face placere sa le reiau de fiecare data. Acest popor pe care il credeam cu o educatie prusaca, dur, rece, inchis, eu l-am perceput acum ca fiind o natie de oameni destepti, modesti, iubitori de viata si de frumos si cu un chef de joaca si distractie de cu totul alta factura decat o intelegem, noi, romanii. Nu sunt o cunoscatoare a psihologiei popoarelor, dar austriecii sunt minunati, stiu sa ia ce-i frumos de la viata si sa se bucure la maxim ea, dar, repet, intr-un cu totul alt fel decat noi, romanii, care avem alte “valori” ca sa spun asa, in ceea ce priveste “distractia”.
La Wasserspiele am gasit tot felul de mecanisme, de jocuri, de efecte care aveau la baza curgerea apei. Cred ca au un respect foarte mare pentru apa, creand peste tot in orase fantani minunate, dar aici, la Wasserspiele totul a devenit arta, apa fiind folosita in cele mai nastrusnice moduri.
Vizitatorii nu numai ca au vazut, dar au si simtit la propriu aceasta, trecand prin adevarate dusuri atunci cand se asteptau mai putin. Peste tot erau mecanisme cu papusi delicate, pe care numai mintea unui neamt le-ar fi putut concepe si care functionau prin forta motrice a apei, existand acolo personaje mitice, Neptun, sirene si satiri.
De la Hellbrunn ne-am intors in oras unde amajuns la Catacombele de langa Biserica Franciscana, pe care Tedi a tinut neaparat sa le vada, numele trezindu-i imaginatia destul de bogata si asa. Aceste catacombe sunt sapate in stanca muntelui Monchsberg si dateaza inca de la inceputurile erei crestine. La baza stancii este un cimitir foarte frumos plin de flori, cu monumente delicat sculptate, ce faceau din acel loc mai mult unul de meditatie decat unul sumbru.
Cu un trenulet frumusel am urcat apoi la fortareata Hohensalzburg, cea mai mare fortareata din Europa Centrala datand din sec. al XI-lea. Pe terasa de aici am vazut Salzburgul, dar de data aceasta la lumina soarelui. Va asigur ca e la fel de frumos ca si sub razele blande ale lunii. Multe de vazut, dar putin timp, asa ca am plecat prin oras sa cautam una din casele lui Mozart si anume cea in care s-a nascut. Sentimentul neobisnuit ca spiritul nemuritor al marelui muzician e inca printre noi, muritorii, plutea in aceasta casa. Muzica lui suna dulce intre peretii odailor. Mozart, unul din compozitorii mei preferati alaturi de Chopin si Bach… Cu siguranta spiritul lui inca pluteste senin peste Salzburg, un oras ca o nestemata.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Salzburg23Aug2007
(Va urma)
Viena
Luni, 20 august
Shopping la Viena
Am zis inca de acasa, ca daca tot ajungem pana la Viena, hai si noi, ca tot romanul sa vedem “minunea” de la Parndorf si anume, acele reduceri de preturi spectaculoase la produse de firma. In concluzie, ne-am imbarcat din nou si, de data aceasta, ghidati de Ioana, vocea feminina a navigatorului, am ajuns si la Outlet Designer Parndorf, un centru comercial cu produse intr-adevar numai de firma, incadrat intr-un decor cu adevarat original si pitoresc. Fiecare magazin era intr-un fel de casuta colorata diferit, toate alcatuind un fel de orasel asa cum vedem pe platourile de filmare ale fimelor western de la Hollywood. Cel putin mie aceasta impresie mi-a lasat-o. Acolo poti gasi doar imbracaminte, incaltaminte, cosmetice si cateva fast-food-uri. E adevarat, sunt reduceri substantiale insa nu cred ca sunt sub pretul din tara. Cel putin nu la ceea ce m-a interesat pe mine. Sau poate ca da. Aglomeratie foarte mare era insa in magazinele firmelor Nike, Addidas, Puma, Reebok si altele de acest gen. De aici se cumpara in disperare, in rest la toalele de “oras” sau de “fite” vanzatoarele cam se bateau de musca. La magazinele cu articole de munte nu prea erau reduceri mari, preturile cam ca pe la noi si nu prea erau reprezentate bine. Doar Rossignol avea magazin propriu, Northland, Mountain Warehouse si inca vreo cateva pe care poate nu le stiu eu.. Mie mi s-a parut cam slaba miscarea. Pana la urma mi-am luat niste sandale Salomon de piele destule de dragute si cam atat, parca…
La intoarcere ne-a prins o ploaie grozava prin Viena si am balaurit o gramada prin centrul orasului, pana am gasit drumul catre camping. Dar in felul acesta am admirat orasul chiar daca a fost din masina.
Spre seara am mers la Prater. Un alt loc considerat de mare atractie pe aici. Deoarece am mers iar cu masina, iar ne-am foit o gramada pe strazi si pana la urma am gasit si Praterul.
Sincer, mare smecherie nu e cu Praterul asta! Cam saracacios si cam pustiu. E drept ca era luni seara si ar putea fi o explicatie de ce am gasit mai mult asiatici, negri sau arabi pe acolo. De fapt, seara pe strazi cam astfel de natii mai puteau fi vazute.
O parte din parc era inchisa, insa mai existau cateva masinarii destul de interesante care functionau si faceau sa ridice nivelul adrenalinei celor care le incercau.
Am luat niste suveniruri, am facut poze, baietii s-au dat intr-o dracie de pe acolo si am plecat pentru ca se pregatea iar sa ploua. La iesire am trecut prin zona cazinourilor si am mai facut niste fotografii pentru ca erau iluminate foarte atragator.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Viena20Aug2007
Marti, 21 august
Viena masurata la pas
Am decis ca masina mai mult ne-a incurcat si a treia zi am pornit spre palatul Schonbrunn (adica Fantana Frumoasa) fara ea.
Am luat un tichet valabil 24 de ore pe toate mijloacele de transport si am mers la Schonbrunn cu metroul. Pana la metrul U4 de pe Hadikstrasse am ajuns pe jos fiind relativ aproape. Am tot intrebat pe unul si pe altul cum se ajunge si astfel am remarcat pentru prima oara amabilitatea vienezilor si a austriecilor, in general. La un colt de strada destul de pustiu, ne-am oprit nestiind pe unde sa mai mergem. O masina s-a oprit si femeia de la volan ne-a intrebat daca ne poate de folos cu ceva. Apoi ne-a dat toate informatiile in engleza si peste cativa metri a mai oprit odata ca sa se asigure ca am inteles. Veti spune ca a fost o execeptie. Nu, astfel de oameni am mai intalnit peste tot pe unde am fost in Austria. Sunt prietenosi si amabili contrar prejudecatilor pe care le avem despre ei.
Din fericire a fost o zi calda. Poate prea calda uneori. La Schonbrunn ne-am oprit in parcul palatului si am admirat gradinile aranjate atat de rafinat, fantana, precum si delicatul monument, in raport cu palatul, numita atat de frumos Gloriette. Alina a vizitat si una din gradinile private de unde si eu abia am asteptat sa vad fotografii. Pe alei era foarte multa lume. Multi turisti, cum era si de asteptat, dar si multi vienezi veniti aici pentru a se plimba sau pentru a alerga, aleile gradinii fiind un loc ideal pentru jogging. Pentru mine erau chiar o prezenta exotica in acest loc fastuos, sa-i vad la sort, maieu, adidasi si bete de trekking batand ca niste roboti cadenta pe pietrisul marunt al aleilor. Mai tarziu aveam sa descopar, de fiecare data cu uimire, ce cult aveau ei pentru sport, pentru miscare in aer liber si cu cata placere fac asta ori de cate ori au ocazia.
Pentru Tedi, dar si pentru noi, am intrat in locul numit Irrgarten, adica Labirint si unde asa cum ii spune si numele erau labirinturi, de la cele pe care le parcurgi cu degetul pe o placa de marmura, pana la cele pe care le bateai cu pasul si unde dadeai de tot felul de surprize care te motivau sa mergi pana la capat.
Timpul trecea cu repeziciune. Mai aveam atatea de vazut pe acolo si fiecare loc era astfel creat incat sa te retina cat mai mult langa el. Astfel am sta ca niste copii chiar pe un teren de joaca pentru cei mici si ne-am uitat in oglinzile care deformau, am “cantat” la diverse “instrumente” care faceau mult zgomot, am urcat la fantana si am facut poze cu tot ce ni s-a parut deosebit.
Gradina zoologica de la Schonbrunn este celebra si merita vazuta. Pentru multitudinea animalelor, pentru modul deosebit in care s-a incercat refacerea habitatului lor natural, dar si pentru modul original in care erau expuse privitorilor. Nu aveam cum sa trecem in fuga, atat de frumos si interesant era tot ceea ce vedeam. Pot sa spun ca am fost din nou copil si m-am bucurat ca un copil vazand cat de minunate sunt animalele de acolo. Si cu toate acestea tot nu am reusit sa vedem chiar tot pentru ca se facuse destul de tarziu si doream sa ajugem si la Ring.
Am plecat cu parere de rau de la Schonbrunn spre MariaHilferstrasse, o strada plina de magazine recomandata din nou celor care au pasiunea shoppingului. Nu ma pot mandri cu asa ceva, insa trebuie sa recunosc ca eram curioasa sa vad cum e si pe acolo, mai ales ca strada se termina in Ring adica acolo unde doream noi sa ajungem in final. Si pe aceasta strada am stat mult mai mult decat ne-am propus. Este foare frumoasa si magazinele merita macar sa intri si sa privesti, daca nu vrei neaparat sa cumperi. Noi am mai gasit si un Intersport si deja numai pe acolo daca dai o tura completa pierzi o gramada de timp. Ca si Decathlonul si Intersportul este magazinul perfect pentru cei care vor sa se echipeze pentru sport, miscare etc. Nu-ti vine sa mai pleci de acolo.
Cand am ajuns in Ring era deja seara si se aprindeau luminile. Nu am vazut mare lucru, doar am fotografiat Kunstmuseum (muzeul de arta), Museum Quartier si cate ceva pe acolo. Rupti de oboseala, dar multumiti de cele vazute, ne-a intors in sfarsit la camping.
Am concluzionat ca Viena e tare frumoasa si cele trei zile rezervate de noi, din pacate, au fost mult prea putine.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Viena21Aug2007
(Va urma)
Iesirea din tara
Intr-un fel destul de romantic incep acest jurnal de calatorie intr-un camping de langa Geneva, intr-un cort asezat pe o pajiste verde, plina de lucerna si limacsi bine hraniti, pe o ploaie torentiala, asezata “comod” pe izopren si cu o sticla de bere cu lamaie pentru care, inca din Austria, am facut o mare pasiune.
Am planificat aceasta calatorie de acum doi ani, insa am amanat-o anul trecut, zicandu-ne sa incepem cu ceva mai apropiat cum ar fi Grecia.
Timpul a trecut asa cum numai el stie, rapid si ireversibil, si eu, Alina, Tedi, Alois si Iulian ne-am imbarcat in masina intr-o sambata, 18 august, pentru o perioada de trei saptamani.
Sambata, 18 august
Un popas minunat la Brasov
Am plecat cu gandul sa iesim din tara pe la Nadlac. Masina gemea de bagaje, desi ne-am propus sa fim foarte atenti cu ceea ce luam cu noi. Insa si trei saptamani in deplasare prin campinguri inseamna ceva haine pentru toate situatiile, precum si lucruri necesare odihnei si hranei.
Drumul pana la Brasov a fost foarte banal tinand cont ca il tot parcurgem de mai bine de un an si jumatate cu o frecventa destul de mare.
Am facut o escala la Brasov pentru a ne dezmorti si pentru a mai face niste mici cumparaturi. La Brasov, daca ai ajuns in centru, nu poti sa nu mai zabovesti putin. Brasovul arata minunat in acea zi de vara caniculara. Am strabatut strada Republicii care are un aspect european (in ciuda numelui cu reminescente comuniste) si am admirat pentru a nu stiu cata oara Biserica Neagra si piata centrala a orasului. Intalnind si cateva magazine cu articole de munte, care in mod normal nu prea ne sunt la indemana acolo de unde veneam noi, am pierdut o gramada de timp studiind cam tot ce era prezentat.
Pe drum am mai dat un telefon pe la “sectanti” asa, de ramas bun, si aflaram ca Vali si Dana erau pe la Cheile Rasnoavei, Cristi prin Delta, iar Muha, daca nu ma insel, la Galati. Am promis o revedere in septembrie ca sa povestim ce am mai facut fiecare.
Bucurosi ca avem si noi in tara orase care arata asa cum ar trebui, am plecat mai departe catre Arad. Intre Brasov si Sibiu am fost incetiniti, pentru ca drumul era in reparatie in numeroase puncte. Stabilisem ca vom dormi in campingul de la Lipova si vom trece granita a doua zi.
Cam pe la 10 seara ajuns la Lipova unde am dat de un loc foarte bine pus la punct, curat si neaglomerat, cel putin in zona corturilor. Fiind destul de tarziu, dupa o zi petrecuta mai mult in masina, nu am stat prea mult pe ganduri, am mancat si am adormit destul de repede.
foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/BrasovLipova18Aug2007
Duminica, 19 august
Bye, Romania!
De la Lipova am mai facut un scurt popas la Arad, care iarasi ne-a lasat o impresie foarte buna. Fiind duminica foarte greu am gasit ceea ce mai aveam de cumparat si consideram noi ca ne-ar fi necesar.
Din nou, pe cai! Trecerea la vama a fost foarte lejera, mai mult o formalitate si uite asa, iata-ne intrati in Ungaria! Aveam la noi foarte multe harti, un atlas rutier si un GPS pe care speram sa-l folosesc la maxim in aceasta calatorie. Insa deocamdata in privinta lui aveam toti o retinere. Cum putea o cutiuta de 10x7cm cum sa arate mai bine decat toate hartile ce erau cu noi ce aveam de facut? Dar s-a dovedit a fi mai util decat toate hartile si au fost destule situatiile in care a fost singurul nostru ghid, care ne-a dus de fiecare data pe drumul cel mai bun, exact la destinatie. In concluzie, sfatuiesc pe cei care nu sunt inca hotarati daca merita sa cumperi sau nu asa ceva, sa-si procure un astfel de aparat, iar daca el nu da randament va garantez ca este din vina celui care il configureaza si nu a navigatorului.
Deci, initial nu ne-am bazat prea mult pe dotarea cu GPS, am pus mana pe harta si am decis sa mergem astfel incat sa nu ajungem pe autostrada, din doua motive: sa nu mai platim vignieta si pentru a admira locurile pe unde trecem. Soseaua pe care am ajuns era plina de restrictii de viteza, localitatile impuneau si ele respectarea limitei si simteam ca in felul acesta vom ajunge la anu’ in Viena, unde era urmatoarea escala. Asa ca a hotarat sa iesim pe un drum european macar. Cand am intrat pe el ne-am bucurat foarte mult pentru ca, in sfarsit, puteam circula cu niste viteze mai bune, dar in scurt timp ne-am dat seama ca de fapt rulam pe autostrada. Cam nasol, pentru ca, asa cum se intampla de obicei nu am mai dat peste nici un un loc de unde sa luam acea vignieta foarte necesara pentru a intra in legalitate. Iar despre politistii unguri auzisem atatea lucruri “bune” incat sub nici o forma nu ne doream sa avem de-a face cu ei. Si astfel am iesit din autostrada, am intrat intr-o localitate, vai de mama ei, si undeva, la o statie de benzina am gasit ceea ce cautam, platind in euro, neschimband nici un forint, pentru ca nu doream sa stam deloc prin Ungaria.
Daca am ajuns pe autostrada situatia s-a schimbat. Nu am mai vazut mare lucru, dar am ajuns mult mai repede in Austria si rapid si la Viena. Si in Austria trebuie cumparata vignieta, dar de data aceasta am fost mai vigilenti si am luat-o de la granita.
In Viena am ajuns la campingul Wienna West recomandat deja de Cerasela pentru ca avea conditii bune si era inclus intr-un lant de campinguri la care daca ajungeai aveai reducere de 10%. Am asezat cortul, am studiat serviciile puse la dispozitie si ne-am declarat multumiti: apa calda curenta, oficiu cu plita, frigider, prize si tot ce trebuie.
Dupa ce ne-am instalat am facut o mica plimbare prin imprejurimi. Era duminica seara si, cu exceptie sau doua, am fost singurii pietoni de pe strazile pe unde am trecut. Am fost foarte mirati de acest lucru, fiind obisnuiti cu plimbaretii nostri braileni care seara, in week-end invadeaza pur si simplu strazile orasului. Dar ne-a prins bine aceasta iesire, a fost ca un fel de adaptare la un alt stil de viata cu alte standarde si principii decat ale noastre.
(Va urma)
Kya
I'm still there everywhere
I'm the dust in the wind
I'm the star in the northern sky
I never stayed anywhere
I'm the wind in the trees...
(Stratovarius)-
