Un singur week-end cu emoţii duble, 11-13 iunie 2011

Cu admiraţie pentru Cristi U., un luptător adevărat,

care are acum atât de multă nevoie de încurajare şi sprijin.

Un week-end în care trebuie să stau resemnată pe acasă, deşi aş fi avut ocazia să plec în Deltă alături de prieteni. Cu părere de rău a trebuit să renunţ, însă se pare că nici de data aceasta, programul pe care mi l-am propus nu mă va ţine în casă prea mult.

Duminică dimineaţa m-am trezit destul de greu pentru că toată noaptea m-am foit visând alternativ momente în eram în competiţia de cros şi momente în care trebuia să demonstrez cât de bine stăpânesc tehnicile de aikido necesare pentru Kyu 3, adică centura verde.

Despre cros nu ştiam mai nimic decât cele aflate dintr-un scurt anunţ într-un ziar local. Mai mult nici nu aveam nevoie, oricum dacă stăteam pe acasă aş fi ieşit la o alergare şi dacă de data aceasta avea să fie sub forma unei competiţii, atunci cu atât mai bine.

Şi uite aşa pe la 8.30 ne amestecam şi noi printre cei care aşteptau startul în Parcul Monument. Spre bucuria mea, deşi preponderenţi erau copiii, am văzut că erau cam toate vârstele reprezentate. Organizarea era oarecum bună în sensul că ne-am înscris relativ repede, am primit imediat un tricou care făcea referire la eveniment si la cei care l-au iniţiat: Comitetul Olimpic Român şi Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret.

Foiala de dinaintea "furtunii"

Ce nu prea ne-a fost clar era traseul pe care aveam să-l parcurgem: fiind vorba de cros bănuiam că nu va fi lung, însă nu ştiam pe unde şi ce distanţă are. Acest lucru nu a fost rău pentru că ne-a dat prilejul să mai socializăm între noi, concurenţii, şi astfel să mai dăm deoparte emoţiile care într-o măsură rezonabilă, începuseră să-şi facă simţită prezenţa.

După ce au intrat copiii, grupaţi de diverse categorii: fete/băieţi, gimnaziu/liceu, amatori/performanţă au intrat şi „veteranii”. I-am numit astfel în sensul că sigur nu mai erau elevi, însă vârstele erau foarte variate de la 20 şi ceva de ani până la peste 60. Aici a fost un punct slab pentru că în aceste situaţii era foarte clar că se mai cerea o subîmpărţire. Dar miza acestei competiţii în primul rând a fost participarea şi apoi un loc pe podium, deci totul a fost privit cu o detaşare pozitivă din acest punct de vedere. Asta nu însemna că în ochii celor care urmau la rând nu se citea o uşoară încordare şi concentrare asupra momentului de start.

S-au aliniat fetele la start pentru o probă de 800 m. Ştiam traseul, am alergat de atâtea ori pe el şi mi se părea foarte scurt faţă de alergările de rezistenţă pe care le făceam în mod obişnuit. Pe de altă parte, crosul nu era ceva cu care eram familiarizată, nu ştiam cât pot şi dacă ştiu să-mi dozeze forţele. Cu aceste gânduri am sărit ca un arc atunci când s-a dat startul. Chiar şi aşa era cam a treia, ceea ce mi se părea cam ciudat pentru că evaluându-mi din ochi concurentele am observat că unele sunt foarte-foarte bune şi mult mai antrenate decât mine. În curând aveam să aflu şi răspunsul la întrebările mele legate de dozarea efortului: după o treime din cursă simţeam oboseală şi din spate au început să intre cele pe care mă aşteptam să fie deja în faţă. Deci mai am de învăţat zdravăn cum să porcedez şi mai ales mai trebuie să mă antrenez, mai mult şi mai mult.

Am ajuns a şaptea, ceea ce nu a fost tocmai rău totuşi, dar ştiam că se poate şi mai bine. Nu am fost supărată pentru că în faţa mea au fost alergătoare foarte bune, unele care făceau acest lucru  cu dezinvoltură.

Ciuful blond si epuizat din planul doi imi apartine

Deşi a fost un efort de scurtă durată, a fost intens şi am tras din greu, mai ales spre finish. Apoi, aşteptându-l şi pe Alois să termine, mi-a părut rău că a fost numai atât. Competiţiile, deşi sunt solicitante din toate punctele de vedere, au un farmec al lor, adrenalina şi dorinţa de a învinge (măcar pe tine însuţi, dacă nu pe ceilalţi) te atrag să mai participi din nou şi din nou.

Castigatoarele de la sectiunea mea

Aşteptând premierea am îndrăznit şi am apelat o doamnă care lua instantanee din timpul competiţiei. Pur şi simplu am rugat-o să-mi trimită câteva fotografii din timpul întrecerii şi spre marea bucurie a acceptat. Azi am primit în poştă pozele promise şi am fost tare fericită pentru că am retrăit puţin acele clipe şi, mai ales, pentru că e greu de crezut, dar mai sunt oameni amabili şi calzi, care fac gesturi fără măcar să îi cunoşti. Acestei doamne care a rămas anonime îi mulţumesc foarte mult, dar şi lui Mircea Cărbunaru (DJTS Brăila) care a acceptat şi el şi mi-a trimis imagini.

Echipa organizatorilor

De la o competiţie poţi pleca plutind de fericire pentru că ai câştigat un loc de frunte sau poţi pleca dezamăgit şi trist că nu ai învins sau poţi pleca, aşa cum am plecat eu, cu sufletul plin. Am fost mândră de mine, faptul că am fost acolo a fost de ajuns ca să mă simt mulţumită şi să-mi propun mai mult pentru o dată viitoare.

Linistea de dupa "furtuna"

Bucuria a fost de scurtă durată. Am dat deoparte un target, dar mi-a mai rămas încă o provocare: luni seară trebuia să particip la examenul de grad aikido. Aici era vorba de altceva, de munca (cu oarecari pauze, e drept) de un an de zile, de faptul că ştiam că execuţia mea va fi analizată cu mare atenţie şi de data aceasta simpla mea participare nu îmi va mai fi de ajuns. Din cauza acestui examen am sacrificat cele trei zile de Deltă pe care chiar mi le doream destul de mult. Dacă totul ar fi mers bine nu aş fi regretat că dau Delta deoparte, însă dacă nu aş fi luat examenul sigur m-ar fi durut foarte tare.

Prin urmare, mai aveam ceva timp să pun la punct ceea ce nu stăpâneam suficient. Însă toate aceste „rectificări” trebuia să le fac în deplasare pentru că, imediat după cros, am plecat la Bacău. Duminică şi luni până la prânz, când ne-am întors, am tot rememorat procedeele, am studiat toate schiţele din manualul de aikido şi mulţumită lui Marius, nepotul meu, am avut chiar şi un partener ca să dau o raită prin programa de examen. Nu era totul perfect, dar măcar mi-am dat silinţa tratând totul cu mare seriozitate. Luni, m-am întors la Brăila cu sentimentul că nu a fost timp pierdut, ci am mai îmbunătăţit câte ceva din procedeele pe care trebuia să le cunosc.

Examenul a fost exact cum mă aşteptam să fie, chiar dacă nu ştiu dacă am performat aşa cum mi-aş fi dorit. Imperfecţiunile sunt datorate într-o oarecare măsură stăpânirii insuficiente a tehnicii, care de multe ori se dobândeşte prin antrenamente şi în timp şi, o parte, datorită emoţiilor. Din fericire, nu am fost singura care avea emoţii, am observat că ele există indiferent de vârstă.

...adica eu

Deşi gradul de exigenţă al evaluării a fost ridicat se pare că am reuşit să trec de furcile caudine ale instructorilor noştri. Sunt conştientă că am avut şi ezitări şi stângăcii, dar am fost totuşi împăcată pentru că am muncit şi m-am străduit să fac faţă cât mai bine. Ştiu că o treaptă în plus este de fapt un nou început care mă obligă şi mai mult şi nu o răsplată pentru nişte performanţe deja realizate.

Aceasta este, din punctul meu de vedere, diferenţa între cele două „examene” din acest week-end. Locul pe care l-am obţinut la cros a fost măsura, răsplata efortului meu: de atât am alergat, atât am primit, însă, la aikido, centura verde pe care am obţinut-o, înseamnă că nu mai am voie să lucrez sub acest nivel, cel puţin la modul ideal. În realitate, mai sunt multe de învăţat, pentru că aikido este perfecţionare continuă, niciodată nu termini să rafinezi şi să îmbunătăţeşti. De aceea este ARTĂ marţială şi de aceea mă atrage atât de mult. Probabil când nu voi mai simţi că am de pus ceva pentru propria dezvoltare, voi renunţa. Îţi dai seama mereu cât mai ai de lucru cu tine însuţi şi aceasta este marea provocare. Fiecare treaptă pe care o parcurgi te apropie de mai bine, însă îţi arată şi cât de mult mai ai până la un capăt care eu simt că nu poate a fi atins niciodată, dar spre care tindem.

Bulgaria, din nou, dar altfel: Srebarna, 18-19 mai 2011

În general sunt o persoană ordonată, însă acum năravul de rac îşi spune cuvântul şi voi povesti în ordine inversă turele. Cronologic, tura din Bulgaria a fost înainte de cea din Măcin, însă vi le voi aduce la cunoştinţă fix pe dos.

Nu prea mai ştiu bine cum ne-am hotărât să mergem la bulgari. Ţin minte că Vio ne-a încântat cu o tură printr-o zonă de Dunăre, smârcuri, nuferi, păsări de apă de toate naţiile şi multă verdeaţă. Am promis că la prima ocazie ne vor fi ghizi ea şi cu Octavian prin acele locuri.

Şi astfel s-au întrunit condiţiile ca eu, Cerasela, Gabi, Andrei, Vali, Muha, Viorica şi Octavian să rămânem echipa decisă să ajungă şi în această parte de lume.

Sâmbătă dimineaţa am plecat către Călăraşi. În mod normal drumul nu trebuia să ne ridice niciun fel de probleme. Dacă stau să mă gândesc nici nu ne-a ridicat drumul probleme, ci maşina, care destul de repede, a rămas doar în două viteze: 2 şi 4, restul devenind inutile complet.

Faptul că oraşul Călăraşi este amplasat oarecum aproape de Brăila a redus considerabil stresul călătoriei şi, în final, am ajuns cu bine la reşedinţa celor doi pinguini călărăşeni. În jur de ora 11, după ce au ajuns şi bucureştenii, ne-am urnit către trecerea cu bacul pe malul celălalt al Dunării.

Am mai făcut un ocol prin oraş pe la BCR unde am schimbat nişte bani, nişte poze amintire de la suvenire şi la drum!

Pe măsură ce părăseam agitaţia oraşului începeam să mă simt din ce în ce mai bine. Ştiu că nu sună prea încurajator pentru mine, însă aglomerările mă stresează din ce în ce mai mult. Cu cât sunt mai puţini oameni, cu atât mă simt mai în largul meu. Prin urmare, pe şosea pedalam fără grijă şi nici nu ştiu când am ajuns la trecerea pentru bac.

Peisajul este extrem de asemănător cu cel din oraşul meu: maluri nisipoase, soare necruţător de deasupra noastră şi apa mare şi nesfârşită a Dunării.

După trecere am făcut pauză în prima terasă: bere, sandvişuri şi o pană cât toată zilele în roata lui Octavian. A crăpat camera cam 40 de cm, nu se mai putea face nimic cu ea.

Am ajuns la vamă imediat, am trecut de vamă imediat şi iar pedale. Drumul mi-a plăcut foarte mult. De ce? Păi, am mers până la Silistra pe un drum asfaltat, dar lăturalnic, unde am simţit vara din plin: marginile drumului încărcate de buruieni şi maci crescuţi într-o sălbăticie absolută, asfaltul fierbinte pe care îl înghiţeam sub roţile bicicletelor, miros de vară şi să mai amintim din nou de soarele ce ne însoţea peste tot.

Eu am fost fericita câştigătoare a unui loc la şcoala de vară a lui Vali. Probabil că a observat destule lucruri în neregulă cu modul meu de pedala şi, mai din plictiseală (drumul era lung, totuşi), mai din camaraderie, mi-a explicat ce ar trebui să ştiu ca să mă descurc mai bine atunci când merg cu bicla. Unele sfaturi au putut fi aplicate pe loc şi mi-au prins tare bine, la altele meditez şi aştept să fiu mai pricepută ca să le urmez.

Şi uite aşa mai cu pauză, mai cu un sfat prietenesc, am trecut şi de Silistra, Aydemir şi am ajuns la Srebarna. Vio şi Octavian cunoscând locurile ne-a dus direct către o mică terasă unde am fost foarte fericiţi de întâlnirea cu Zagorka, berea oficială a pinguinilor în Bulgaria. Cât ai zice peşte, masa s-a umplut de sticle goale, care şi-au făcut datoria faţă de noi.

Arătam din nou, înzdrăveniţi, gata de drum şi ne-am propus să facem un ocol al lacului care făcea parte din rezervaţia de Srebarna.

O frumoasa panorama a lacului Srebarna realizata de Vio

Aşa că am pornit pe eco-potecă, acea eco-potecă pe care am întâlnit-o în toate zonele frumoase din Bulgaria. Adică înseamnă drum amenajat, cu loc adăpostit unde poţi să mănânci sau să te odihneşti, cu o toaletă şi, aici, la Srebarna şi cu un mic observator pentru păsări. Peste tot curat şi fără gunoaie aruncate la întâmplare.

Pinguini in observatorul de pasari

Rezervaţia este o deltă în miniatură, are tot felul de păsări de baltă de forme sau culori diferite, pe unele cunoscându-le, pe altele doar admirându-le de la distanţă fără să ştiu prea bine ce sunt. Vegetaţia este peste tot şi pe uscat şi pe apă şi cred că pentru botanişti prezintă o provocare.

Drumeagul se petrece pe lângă apă, urcă şi coboară, iar poteca devine din ce în ce mai îngustă. Ajungem la un braţ mare de apă curgătoare care am presupus că ar fi al Dunării. Am mers pe lângă el până ne-am dat seama că nu este drumul potrivit ca să facem acel circuit al zonei pe care ni l-am propus, ne-ajungând nicăieri din punctul nostru de vedere.

A trebuit să ne întoarcem în sat şi am insistat să căutăm acolo ceva cazare: eram extrem de obosită. După o pauză foarte mare de biciclit (iarnă, absenţa mea îndelungată ş.a.) acum am mers mai mult decât aş fi crezut că sunt în stare şi de aceea acum, spre seară, eram epuizată. Cele mai mari probleme le aveam cu şaua, care pur şi simplu îmi făcuse praf tot posteriorul. Nu mai era de mers mai departe, cel puţin nu pentru mine.

Sesiune de push-bike

Revenind în localitate în Srebarna, la un moment dat ne-am temut că nu vom gasi cazare, mai ales după ce am bătut fără succes la poarta unei pensiuni, unde nu am primit niciun răspuns. Hoinărind pe străzi am nimerit o altă firmă, Danube Lodge, unde am găsit loc pentru toţi opt.

Gazdele noastre merită o descriere mai amănunţită, pentru că ne-am simţit tare bine la ei şi pentru că nu e ceva prea comun să găseşti într-un sătuc din Bulgaria adăpost la o familie de englezi. John şi soţia lui era sosiţi de doi ani în Bulgaria, decişi să înceapă din nou viaţa aici. Au întemeiat o gospodărie, pe care au pus-o la dispoziţia turiştilor şi, alături de câini, pisici şi un petec de grădină, duc o viaţă liniştită departe de civilizaţia vest europeană. Pensiunea nu le lasă mult timp pentru ei, dar par mulţumiţi şi amabilitatea lor ne face şi pe noi să ne simţim ca acasă.

Dacă am vorbit de cei doi englezi ar fi cumplit de nedrept să nu vorbim şi de tovarăşii lor pe patru picioruşe. Aşa am făcut cunoştinţă cu Jasper, un motan simpatic alb-portocaliu, Bob, o potaie mică, flocoasă, extrem de fricoasă şi Ziggy şi Kizzy, doi malamuţi superbi, foarte blânzi, dornici de atenţie şi mângâiere din partea oricui.

Bob cel zanatic

Cei doi malamuti la ora de rasfat

După o zi de mers prin soare şi praf, duşul este binevenit chiar şi cu apă rece (nu ştiu de ce centrala nu a reuşit să încălzească apa şi la baia din camera mea). Până la terminarea pregătirii mesei am stat în grădină, la aer curat şi bere bulgărească. Totul ar fi fost perfect dacă nu m-ar fi chinuit încă amintirea şeii criminale. Mă tot gândeam că a doua zi trebuia să folosesc din nou acel instrument de tortură, numai spun de metodele, destul de amuzante, pe care le foloseam atunci când trebuia să mă aşez pe ceva.

După cină şi hlizeala de rigoare, cu chiu cu vai ne-am dus la culcare. Probabil că bănuiţi că am adormit buştean după cei 40 de km parcurşi. Aşa şi a fost, însă în bezna camerei, la un moment dat, uşa s-a dat de perete, destul de brutal aş putea spune, şi din vârful patului unde eram nu am văzut pe nimeni intrând, doar am auzit un zgomot de paşi pe parchetul sintetic. Lângă pat s-au oprit cei doi malamuţi şi tacticoşi s-au întins lângă cele două laturi ale patului. Nu au înţeles absolut deloc de ce au fost evacuaţi, chiar s-au lăsat destul de greu convinşi şi au mai făcut o încercare să se întoarcă în cameră, dar deja închisesem uşa, cu puţină părere de rău, trebuie să recunosc, pentru că sunt nişte animăluţe pe care, dacă le cunoşti, nu ai cum să nu le îndrăgeşti.

Dimineaţa a venit cu mult soare şi puţin îmi părea rău că plec: bănuiam că nu mi-am restabilit posteriorul suficient de bine ca să suporte drumul de întoarcere fără probleme, iar casa în care eram parcă rămăsese în afara timpului, mi-ar fi plăcut să mai pierd timpul pe acolo.

Micul dejun la pensiunea lui John din Srebarna

Chiar as dori sa revad cainii, pisica si acele locuri

Nu pot să spun că nu s-a tras de timp cât s-a putut de mult, până am mâncat, până Vali a făcut schimb de şei, luând şaua mea la bicicleta lui şi invers. Iniţial încăpăţânarea mi-a spus că nu am nevoie de acest gest, dar mai apoi, pe drum, a trebuit să apreciez faptul că Vali nu s-a luat după mine şi a schimbat ceea ce era de schimbat.

Ne-am luat rămas bun de la Danube Lodge şi am reluat tentativa de ieri de a face înconjurul lacului Srebarna, de data asta folosind alt drum. Plimbarea de-a lungul lacului a fost foarte frumoasă, văzând toate orătăniile cu aripi care pot popula o zonă de stufăriş. Păcat că nu aveam în dotare un aparat foto din acela care poate fotografia eficient orice fel de păsăret. Micile noastre jucării nu dădeau rezultatul pe măsura peisajului. Tot ocolind lacul am ajuns la şosea şi de aici am început drumul în sens invers spre casă.

Micile "pufosenii" din stufaris

Pe la Aydemir am prins numai coborâre şi am fost foarte recunoscătoare pentru acest lucru. Oboseala de ieri încă era prezentă. M-am bucurat foarte mult că pinguinii, deşi era mult mai antrenaţi decât mine, au făcut suficiente pauze ca să pot să-mi trag sufletul. Ba chiar în una din pauze am încărcat nişte Zagorka şi pentru cei de acasă, fiind singurul lucru care să merite să fie adus din Bulgaria în ţară.

Pauza pentru refacut rezerva de Zagorka

Am intrat în ţară şi am ales alt drum care ocoleşte oraşul Călăraşi astfel încât să trecem prin preajma combinatului sau a ceea ce a mai rămas din el. Dacă ar fi trebuit să parcurgem pe jos acest traseu, probabil că ne-am fi dat duhul din cauza insolaţiei sau a supraîncălzirii, dar pe bicicletă nu simţeam decât oboseala pedalatului, cel puţin în cazul meu.

Deşi soarele a fost ucigător, peisajul deosebit, crema de soare cu factor puternic şi curentul de aer din timpul deplasării au contat foarte mult, făcând această plimbare destul de suportabilă.

Prin urmare, a fost o tură care mi-a plăcut extrem de mult, în cea mai mare parte pentru că am avut o echipă foarte frumoasă, mergând într-un ritm potrivit, astfel încât nici să nu pierdem timpul aiurea, dar nici să nu rămână de căruţă cei mai puţin antrenaţi, aşa cum sunt eu. Ba chiar mai mult, am apreciat, chiar dacă nu am aplicat tot, sfaturile utile primite. În timp, sigur mă voi descurca din ce în ce mai bine.

Acum, după două săptămâni, am rămas cu regretul acestei ture, care s-a terminat prea repede. Bulgaria este o ţară care, pe oriunde am fost, încă nu m-a dezamăgit. Deja aştept cu nerăbdare să găsim un alt traseu cu vreme frumoasă, prieteni buni şi peisaje speciale, pentru care să ne adunăm din nou cu toţii.

Foto: Kya, Vio, Andrei

Ich will…

Cât de dragi îmi sunt cuvintele acestea…

Totul a început cam prin 2008 datorită unei întâmplări frumoase (aşa vine vorba, dar cred ca nimic nu este întâmplător, totul are un rost) când am decis să încep să alerg. Şi am început, iniţial o fugăreală de week-end atunci când mă mai găsea sâmbăta pe acasă şi nu pe munte. Apoi m-am încris la aikido. Altă frumoasă decizie, pentru că artele marţiale mi se pare că sunt ceva de care nu te poţi plictisi, atât de mult ai învăţat şi mai ales atât de mult te formează. Datorită aikido-ului mi s-au deschis porţi noi de cunoaştere asupra lumii, m-au schimbat într-un fel nou, care îmi place. Nu a trecut prea mult şi am intrat în trend: am luat bicla lui Tedi şi am încercat să aflu cum se vede lumea şi de pe două roţi. Nu mi-a părut rău, îmi pare rău doar pentru că nu am timp pentru toate aşa cum ar merita fiecare.

În august nu prea am mers pe munte. Am avut multe proiecte în derulare la serviciu şi am simţit nevoia să aloc timp suficient astfel încât să fac o treabă de care să nu-mi fie ruşine. Pe de altă parte, am simţit nevoia să ma refugiez în muncă şi, în final, satisfacţia lucrului binefăcut m-a făcut să uit de altele.

Totuşi,  într-o discuţie cu Mike, am dezbătut cum deschidem luna septembrie: triatlonul de la Mamaia sau duatlonul de la Braşov? Încă de la 2 Mai am promis că eu nu voi mai asista de pe margine la vreo competiţie. Măcar în echipa de voluntari şi tot voi participa. Amândouă am pus diverse în balanţă şi a ieşit câştigător duatlonul „Cetatea Braşovului”

Ce trebuie sa facem

După ce am luat această hotărâre au apărut nişte probleme. Era prima competiţie pentru mine. Sunt un biet amator, nu m-am antrenat, nu am rezistenţă, nici vârsta nu cred ca mă ajută foarte tare. Deci este clar că voi participa la categoria Hobby. Însă nici aici nu m-am simţit foarte stăpână pe mine şi m-am gândit că trebuie să lucrez în echipă, deci sigur voi fi la ştafetă. Se pare că entuziasmul meu a fost contagios şi, în final, am fost primii pinguini care s-au înscris, eu şi Cerasela fiind echipa Pinguinii 1. Eu urma să alerg, iar ea, care pur şi simplu nu înţelege această activitate de alergare, va face traseul de bicicletă.

Când am decis să particip am început şi antrenamentele cu seriozitate. În fiecare seară în care puteam, mergeam în parc unde este o zonă unde se strâng alergătorii. Am încercat să urmez programul de antrenament de pe site-ul www.duatlon.ro Nu a fost tocmai simplu pentru că la început alergam foarte prost şi insuficient cât să mă încadrez în program. A urmat o perioadă foarte frumoasă: când nu mergeam la dojo eram în parc la alergare. Efort foarte mult, dar aveam zile în care adăugam câte o tură-două la cele pe care le făceam deja. Fiecare mică victorie mă făcea fericită şi parcă mă apropia mai mult de „momentul adevărului”. Nu a mers totul chiar aşa simplu. În week-end alergam dimineaţa şi în mod inexplicabil pentru mine mă descurcam extraordinar de prost. În timpul săptămânii alergam după o zi de muncă şi reuşeam să fac incomparabil mai mult decât dimineaţa. Acest lucru mă îngrijora pentru că ştiam că dimineaţa va trebui să alerg şi dacă mă prezentam atât de prost nu mai avea sens să mă înscriu. Nu se punea problema vreunui premiu, însă îmi doream să termin cursa. Şi îndoielile se strecurau pe măsură ce mi se confirma că dimineaţa este cea mai proastă perioadă de alergare din zi pentru mine. Ce era mai rău este că nu aveam explicaţie ca să pot trata cauza. Deci, nicio clipă nu am avut liniştea că va fi bine.

Am studiat cât am putut traseul, am citit orice informaţie care eu am crezut că mă va ajuta şi, cel mai mult, am alergat.
Între timp pinguinii au început să apară pe lista de înscrieri. La individual erau Mike, Radu şi Em, iar la stafeta: Pinguinii 1 (eu şi Cerasela), Pinguinii 2 (Alois şi Gabi) şi Pinguinii 3 (Claudia şi Andrei). În ziua competiţiei s-au înscris şi Muha şi Vali, la individual. Alegerile mi s-au părut echilibrate şi potrivite.

Pe grup nu se mai discuta decât de duatlon: traseu, dificultate, încurajări, disperări etc. Fiecare avea un pitic de care se ţinea cu străşnicie.

Voi spicui câte ceva, asumându-mi jumuleala că mai dau din casă:

Em: Io-mi pastrez optiunea: hobby oricum daca o sa fiu suficient de bun ca sa ajung in primi 5 anul urmator n-o sa ma pot inscrie decat la profi

Mike: Dupa mine sa fie moarte la traseul de alergat. Numai de urcare si cat mai multa

Em: Insa v-as sfatui sa sariti postul lui hcampian, “decat” glumeste, mai ales ca anu trecut a fost de 11.5 km iar anu asta este de 7.5 km:

“Pai luand dupa anul trecut, trebuie sa te pregatesti pentru: poteca taiata in stanca pura, noroi cu radacini cu inclinare laterala, podete tip “freeride” din busteni alunecosi (coborarea din varf pana in poiana e demna de un DH serios), drum mancat de ape cu pietris… All the good things in life… Asa ca ar fi bine sa pregatesti ceva aderent, ca de rulaj nu poate fi vorba (poate ar fi un 2 km in spatele Tampei inainte de urcarea spre varf). Eu zic ca traseul e mai greu tehnic decat tura lunga de la Sibiu, ceea ce il face cam cel mai greu traseu de MTB XC de pe la noi, daca ar fi sa incerci sa-l faci 100% in sa. Nu va lasati inselati de aparentele produse de lungimea mica a traseului, te rupe in doua. ” by hcampian

Andrei: Draga Em’,

Iti scriu pentru a-mi manifesta cateva sentimente ce m-au cuprins dupa lecturarea celor scrise de tine.

Intai, pai bine mai mon cher nu puteai si matale sa dai linkurile astea ieri? Ca sa nu faca omu’ baut greseli cand zice un lucru… Acu lucru fiind zis, inapoi cale de dat – nema.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Cu infinita stima, speranta ca exista viata si dupa duatlon si un “i kill you Radu” in coltu gurii,

te salut,

Cerasela: Andrei a sintetizat in cateva cuvinte minunate cam tot ce gandesc si eu de dimineata. Singurul lucru pe care l-as schimba este doar cuvantul Radu cu Corina. In rest sunt 100% si simtamintele mele. Sa ne revedem cu drag la duatlon.

Radu:  Mult prea tare mail-ul am inceput sa rad de unul singur la birou la munca si se mira colegii de ce In acelasi timp trebuie spus ca nici in cele mai indraznete inchipuiri ale mele nu-mi imaginam ca Andrei v-a participa vreodata la o competitie de anduranta….

Kya: Fiecare cu stresul lui )
Io ca o sa ratacesc drumul si ca nu o sa termin cursa… tu cu vremea… vali, ca de ce sa alerge, ca nu-i place…

Si tot aşa, şi tot aşa…

Dacă putea fi asta o consolare, mă bucuram că mai erau pinguinii stresaţi. Sigur mai erau şi unii prea relaxaţi, ceea ce iarăşi nu era prea rău, pentru că ne dădeau curaj. Vă daţi seama dacă aveam toţi morcovul că nu mai ajungeam nici la start. Ne îmbătam de disperare şi gata!

Timpul trece foarte repede şi numărătoarea inversă a început demult. Gândurile mi se încurcau prin cap: ce-o să fac, cum o să mă descurc? Fără experienţă, fără să am vreo certitudine că voi face faţă, cu atâţia concurenţi mult mai buni…

Pinguinii m-au încurajat, Em mi-a cumpărat geluri energizante, mi-am pregătit echipamentul, am vorbit de cazare şi am avut mare noroc că am găsit sprijin pentru acest lucru. Locul unde urma să stăm în Braşov era undeva chiar pe traseul de alergare. Mai bine de atât nu se putea.

Vineri seara eram deja în Braşov. Am mers prin Siriu şi deşi drumul este foarte bun, are un anumit grad de dificultate datorat serpentinelor, care acum era mai serios pentru că am circulat pe întuneric.

Mi-am propus să mă odihnesc, pentru că sunt aşa cum am spus, adepta lucrului bine făcut. Nu tratez nimic cu superficialitate şi tot ce ţine de mine vreau să fie realizat, astfel încât să nu am ce-mi reproşa. M-am culcat cât de repede am putut şi chiar am reuşit să mă odihnesc, condiţiile de cazare ajutându-mă foarte mult.

A venit şi ziua pe care nici nu ştiu dacă o mai aşteptam. Aveam ceva emoţii, eram şi foarte curioasă pentru că era totul nou pentru mine… Sentimente noi şi foarte interesante.

Pentru că drumul nostru era chiar pe traseu nu am putut să nu observăm marcajul ce indica pe unde să mergem. Apoi am văzut locul de Start/Finish: atunci am simţit, ca şi Claudia, că totul este real şi că nu e o glumă. Chiar sunt acolo şi competiţia va avea loc. Am devenit şi mai nervoasă şi emoţionată.

Locul de adunare era foarte bine ales: mă impresionau concurenţii, priveliştea vechii cetăţi a Braşovului, iarba verde pe care se odihneau bicicletele, totul.

Superb locul ales pentru demararea acestei competitii

Sedinta tehnica pentru participanti cu ceva exemplificari

S-a făcut ultimele înscrieri, s-au dat cipurile şi tricourile competiţiei (nu l-am îmbrăcat pentru că încă nu îl meritam) şi ne-am adunat toti pinguinii. Totul se derula cu viteză prea mare pentru mine: şedinţa voluntarilor, şedinţa cu participanţii şi STARTUL!

Trei, doi, unu... START!

Haha! Deja alergam dusă de valul de concurenţi.

Pe aici era si o codita blonda

Îi vedeam în jurul meu pe pinguini şi distanţa între noi începea să se modifice.  Hmmm… începea şi rezistenţa organismului să nu mai fie aceeaşi. Când am ajuns la celebrele trepte de la Turnul Alb eram istovită deja.

De aici incepeau treptele care sunt aproximativ 160

Mi-a placut la nebunie zona numita Dupa ziduri

Ştiam cât mai am din traseu şi nu mă prindeam cum îl voi termina. Apoi am aflat repede, pentru că nevoia te învaţă: te grabeşti pe coborâre, pe urcare mai şi mergi şi uite aşa, cu limba scoasă de un cot, am ajuns la punctul de predare a ştafetei unde i-am dat cipul Ceraselei şi ea a plecat la biciclit.

La alergare când mă lăsau puterile începeam să merg şi parcă era un făcut, fotografii de ocazie atunci apăreau. Îmi părea şi rău de ei: doar veniseră să vadă oameni alergând. Atunci nu aveam ce face şi mai trăgeam de mine vreo câţiva paşi, aşa de impresie artistică…

Voluntarii împrăştiaţi pe tot traseul au fost extraordinari. Ne-au încurajat, au dirijat traficul, ne-au dirijat pe noi, au fost la fel ca publicul din terenul de fotbal: jucator neparticipant.  Îmi aduc aminte cu mare plăcere de ei.

Mă felicitam că am ales ştafeta. Nu doream decât să mă opresc  şi să-mi revin. Acum era treaba Ceraselei şi eu aveam cel puţin o oră la dispoziţie. Ştiam că traseul de biclă este foarte greu şi mă gândeam doar să-l termine cu bine.

Ceea ce credeam că este moarte lentă, adică proba de alergare, a trecut în nici jumătate de oră. Eram deja într-o stare foarte bună şi mă miram sincer unde s-a dus epuizarea aceea cruntă. După ce am mai stat vreo oră, deja îmi doream să vină Cerasela mai repede să plec din nou în a doua tură de 5,2 km.

Cerasela a întârziat mult. Tura de biclă într-adevăr e fost dificilă, s-a soldat şi cu ceva accidente pe traseu şi a avut porţiuni, unele, chiar horror.

Aici e foarte ok pe langa ce a fost pe alocuri. Acolo nici fotografii nu s-au facut.

În sfârşit, a apărut (destul de târziu) şi am plecat din nou, la tura a doua. De data aceasta a fost cu totul altfel: cunoşteam traseul, am ştiut să-mi dozez forţele şi am devorat şi un gel în prealabil. Eram atât de relaxată încât pe traseu am pierdut o grămadă de timp. Nu mai aveam rost de grabă. La trepte deja am admirat şopârliţe şi oraşul văzut de sus.

Am trăit şi senzaţia de la finish cand stii ca termini cursa, am trait si marea bucurie ca am dus la capăt această provocare şi că am putut… O mare bucurie te năpădeşte şi bucuria mea o citea în ochii prietenilor mei şi devenea mai puternică. Această fericire am mai trăit-o atunci când am dat examenele de centură.

Pinguinii ma incurajau pe ultima suta de metri

Ich will!

Faptul că am fost acolo şi că am participat m-a făcut să nu mai simt nici oboseală, nici nimic. Important a fost că mi-am evaluat forţele şi am văzut că pot.

Dulcea relaxare de dupa efort

Când mă antrenam alergam cu un sentiment negativ de luptă: cu mine, cu hazardul, cu viaţa. Alergam şi repetam,  cand nu mai aveam putere, frazele acestea pe care le-am scris acum câteva posturi mai în urmă: Our greatest weakness lies in giving up. The most certain way to succeed is always to try just one more time. La concurs, am alergat cu sufletul uşor, eliberată parcă. A fost un câştig atât de mare… Nu a mai fost încrâncenare, ci doar purificare prin efort. Cu cât eram mai obosită cu atât sufletul îmi era mai uşor.

Intre pinguini

Am rămas la festivitatea de premiere şi i-am aplaudat din toată inima pe cei care au fost mai buni. A fost o onoare să particip alături de ei şi rămân un etalon, în continuare.

Seara am mers toţi pinguinii la Sergiana, un restaurant la care eu am mai fost şi care mi-a plăcut foarte mult la vremea respectivă. Acum aveam aproape toţi tricourile primite de la competiţie: în sfârşit, le meritam, muncisem pentru ele, fiecare după puterile lui.

A fost un mare festin pentru mine, eu care am ţinut un regim mai serios în ultimul timp: jumări cu ceapă roşie, din partea casei, stropite cu ţuică, ciorbă de fasole cu ciolan afumat cu salată de ceapă şi bulz cu costiţă, alături de vin roşu la carafă. Dar nu am avut nicio remuşcare, aşa cum s-ar fi întâmplat în alte condiţii.

Cam asa se intampina oaspetii la Sergiana

Acesta a fost Duatlonul „Cetatea Braşovului”: intens trăit totul, la maxim. A fost rapid, parcă îmi pare rău că acele senzaţii, emoţiile acelea au trecut şi, din acest motiv, va trebui să caut să le retrăiesc ori de câte ori voi putea.

La revedere, Brasov!

Am doar motive să mă bucur că am fost acolo şi că am făcut un lucru considerat de mulţi din jurul meu o mare extravaganţă. Nu sunt decât felii de viaţă trăite din plin aşa cum m-am obişnuit să trăiesc eu, pentru că nu uit niciodată să-mi spun Ich will!

Fotografii: Bogdan Balaban si Mike Diaconescu

De ce să alergi?

M-am tot gândit cum ar fi să scriu despre un subiect atât de neinteresant cum este alergatul. Deşi pare ciudat nu este niciun fel de premieră ceea ce fac eu şi probabil că pentru cei mai mulţi este un subiect stupid aşa cum probabil că li se pare şi activitatea în sine.

Nu alerg pentru performanţă, alerg pentru că îmi susţine respectul de sine şi pentru că îmi place. Nu alerg distanţe impresionante, exact cât, atunci când termin, să fiu suficient de epuizată. Îmi place faptul că alerg într-un parc, dimineaţa, adică pe alei goale, aer curat şi multă verdeaţă.

Nu fac nimic la modul profesionist, ci doar mă joc, mă distrez şi mă relaxez. Prin urmare, nu tratez cu mare seriozitate şi nu fac prea multă încălzire în prealabil.  Întâlnesc mulţi care se încălzesc cu multă conştiinciozitate şi le admir tenacitatea. Apropo de acest lucru, zilele trecute se afirma la o emisiune de specialitate că mişcările de încălzire statice nu sunt recomandate, efectul lor fiind invers, generând destul mai uşor acele întinderi musculare atât de neplăcute. Se pare că aceste mişcări sunt recomandate să fie făcute abia după exerciţiile pe care le practicăm. Aşa o fi sau nu, habar nu am, dar ştiu că nu am răbdare să fac prea multă încălzire.

Aşa că încep cu pas uşor şi, pe măsură ce înaintez, vine acea senzaţie care mie îmi place foarte tare când muşchii piciorului încep să se încălzească, devin tensionaţi şi corpul “protestează” cum poate împotriva faptului că l-ai desprins din comoditatea şi sedentarismul casei.

Apoi intri în ritm, tot corpul tău începe să execute o mică simfonie: pasul devine cadenţat, muşchii se mişcă ca într-un mecanism, mâinile taie aerul cu forţă, iar respiraţia se reglează astfel încât să-ţi economisească resursele. Eşti ca o maşină bine pusă la punct.

Mie nu îmi lipsesc niciodată căştile şi săpcuţa roşie. Şi de cele mai multe ori am şi Camelbak-ul cu mine. Rucsăcelul are rolul de a mă chinui suplimentar cu 2-3 kg de apă în spate, purtând câteva chestii utile, săpcuţa este mon port bonheur, iar căştile au cel mai important rol. Muzica strecurată prin căşti îmi dă forţă şi parcă am aripi la glezne, când aud sound-ul celor de la Hagard sau Rammstein. Doar metal şi din categoria oldies but goodies. Încercaţi să vedeţi dacă nu am dreptate.

Totul merge bine o perioadă. Alergi, muzica şi dulcele drog al efortului îţi curg în vene, aerul curat de dimineaţă te înfioară uşor şi e minunat. Ştii cât ţi-ai impus să faci, ştii care este norma şi, pe ultimul sfert, deja simţi pulsul că vrea să sară prin piele, respiraţia devine şuierătoare şi nici paşii nu mai sunt atât de siguri. Ba chiar, pe porţiuni mici, opreşti fuga şi mergi ca să-ţi regăseşti respiraţia.

Dar continui, pentru că până la capăt mai ai ceva. Te bucuri de fiecare metru pe care îl câştigi în favoarea ta. Deja numai ambiţia te face să înaintezi, pentru că fizic eşti cam stors.

Vezi finişul, stai cu ochii pe el şi, cu ultimele forţe, îl atingi. Deşi şi să respiri îţi este greu, bucuria şi energia care te inundă este enormă. Te bucuri sincer că ai reuşit.  Întrecerea cu tine însăţi poate fi la fel de importantă ca orice competiţie publică. Depinde doar de fiecare ce-şi doreşte.

Alergarea e una dintre cele mai simple şi la îndemâna oricui forme de mişcare. Nu implică mari investiţii în echipament, nu cere aparatură deosebită sau nici cheltuieli cum ar fi abonamente, instructori etc. Vârsta nu are importanţă pentru că fiecare poate alerga cu viteza şi pe distanţa pe care doreşte şi poate. Beneficiile sunt enorme: sănătate şi condiţie fizică, recreere, porţie de aer curat, un moral ridicat şi, de multe ori, chiar socializare, pentru că, în parcuri, sunt mulţi care împărtăşesc această pasiune.

Aţi înţeles, vreau să vă conving să alergaţi, vreau să vă conving să alegeţi o viaţă cu un corp şi un psihic sănătos! Deci, ne vedem în parc!

Cu sinceritate despre “colţii babei”

Partea cea mai moale a corpului a devenit, pe alocuri, mai dură şi mă cam doare puţin. Ştiu că e ultimul lucru de pe acest pământ pe care aţi vrea să-l aflaţi, dar ştirea are mare legătură cu povestirea ce va urma.

`Em a premeditat ceva care se pare că a funcţionat. A intoxicat grupul sistematic cu tot felul de informaţii, ştiri, clipuri despre bicle, ţoacle, ciclism etc. Într-un final, chiar şi cei mai paşnici dintre noi au cedat şi, în mintea lor, au început să se îmbulzească spiţe, cadre, furci, pinioane şi multe altele. Dintre pinguini, unii biciclesc în mod curent, iar alţii, pe cont propriu, au început să umble în cotloanele memoriei lor şi să-şi aducă aminte cum, copii fiind, se îndeletniceau cu mersul pe două roţi, care, aşa cum se ştie, e printre puţinele lucruri care odată învăţate nu se mai uită. Sunt tentată aici să divaghez şi să trec în revistă şi altele chestii asemănătoare pe care odată făcute nu le uiţi, dar mă mai întorc pe o parte care nu este încă amorţită şi revin la realitate.

A fost un an cam agitat pentru mine şi era să ratez întâlnirea pinguinească tradiţională de primăvară din Măcin, aflată la a treia ediţie. Mă bucur însă că, datorită iniţiativei pinguinilor, am avut şansa să fiu în Măcin cu ei, într-un mod cu totul inedit pentru mine. Lor le datorez o sumedenie de momente frumoase şi ştiu că vor mai urma şi altele.

Oferta de acest an pentru Măcin a fost mai bogată cu un punct: trekking, căţărare şi biclă. Şi acest ultim punct a fost atât de tentant, încât căţărarea a fost eliminată.

Ziua de sâmbătă a fost o zi care a debutat cu hotărâre sub semnul ghinionului. Alois a avut ceva treabă la job şi am aşteptat cu toţii să plecăm după întoarcerea lui, după ora 11. Deşi ne-am grăbit, montarea suportului de bicicletă pe maşină ne-a mai întârziat puţin plecarea. Am pierdut bacul cu care au trecut maşinile Ceraselei şi a lui Octavian şi am ajuns pe cel mai mare bac, care a stat cel puţin jumătate de oră până s-a încărcat. Ceilalţi pinguini erau de mult ajunşi în Greci şi gândul acesta mă făcea să fiu destul de agitată. Lucru care nu m-a ajutat deloc în luarea unei decizii corecte atunci când am ajuns în centrul localităţii.  Pornind pe o idee greşită m-am îndreptat glonţ către Valea Morsu, triunghi albastru. Ajunsă acolo nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că maşinile erau pe Drumul Grecilor, triunghi roşu. Clar, graba nu este o metodă eficientă de-a ieşi dintr-o situaţie.

Când, în sfârşit, am ajuns, era ora 13 şi câteva perechi de ochişori aveau o privire destul de mustrătoare, iar dacă nu a fost aşa, eu tot cu convingerea asta voi rămâne, pentru că mă simţeam cu musca pe căciulă. Formaţia a fost întregită având această configuraţie: Vio, Dana, Muha, Claudia, Octavian, Em, Vali, Emil, Andrei şi brăilenii, Cerasela, Gabi, Alois şi subsemnata.

Situaţia era următoarea: o parte erau decişi să parcurgă Cheile Chediu, atât de încântătoare în această perioadă a anului, iar restul să dea un raid cu biclele în spre Nifon. De la început au apărut mici deraieri din planul iniţial pentru ca Muha şi Vali, dornici de o mică încălzire a „cailor” din dotare, au fost primele victime ale „colţilor babei” lui moş Măcin. Pentru cine nu ştie, „colţii babei” este un soi de ciuline cu nişte spini hotărâţi care por fi numiţi şi moartea camerelor de biclă, fără probleme. Făcând un mic studiu pe net am aflat lucruri interesante despre proprietăţile terapeutice ale acestei plante, care poate întări diverse, însă cauciurile le “înmoaie” într-un mod dramatic. Deci o plantă cu multă personalitate, ca să zic aşa… Noi am fost profund afectaţi de al doilea talent al buruienii respective.

Prin urmare, Vali şi Muha şi-au cerut transferul la echipa „trecărilor” şi el a fost aprobat, dar rândurile cicloturiştilor de ocazie au fost mult subţiate rămânând o echipă străvezie ca număr, formată din Em, Octav şi cireaşa de pe tort, io. Cred că ar trebui să-mi fie recunoscători că am ocupat din prima locul destinat „verigii slabe”, care musai trebuie să existe în orice echipă care se respectă.

Aşa a fost la ei, in Cheile Chediu

Pentru că am ajuns să vă povestesc despre prima mea tură ciclistă, cred că e un moment bun să vă fac şi o mică prezentare a „palmaresului” meu:

- experienţă pe două roţi: zero

- echipament: mârţoaga lui Harap Alb, care neavând nici poftă de mâncare, nu a putut să se atingă de tava de jăratec şi să devină un Cube aşa ţanţoş ca al lui Em, panarame de ochelari, o cască de la skateboardul lui Tedi şi o pereche de mănuşi cu perniţe de gel, care, incredibil, dar au fost inspirat folosite.

- entuziasm şi dorinţă de învăţare: nelimitată.

Cam aşa mă prezentam eu la acest început de traseu.

Cireasa de pe tort, bomboana de pe coliva...

Deoarece Octavian şi Em mi se părea că moşmondeau prea mult la caii lor, am pornit încet înainte odată cu trupa de trekking, aşteptând să mă ajungă din urmă cei doi. Într-un final, drumeţii şi-au văzut de treaba lor, iar eu am rămas singură aşteptând în zadar să mai apară careva. M-am întors la maşini resemnată: ghinionul din acea zi nu era nici pe departe pe terminate.

Acel purice umblând năuc şi fără scop eram tot eu

Stând şi aşteptând vremuri mai bune, apare un coleg „de suferinţă”, aş vrea eu să spun, dar nu era cazul, pentru că omul era pe treaba lui, brăilean ca şi mine, dar cu vechi state de ciclist prin munţii Măcinului. Cred că avusese de-a face cu mulţi biciclişti pe acolo, dar cu unul care stătea şi se uita la stele în miezul zilei, fără obiectul muncii, era o chestie inedită. Intră în vorbă şi eu, bucuroasă că, în sfârşit, pot spune cuiva povestea vieţii mele, îi fac un raport complet care a început cu nişte prieteni de-ai mei invizibili (deocamdată) şi s-a terminat cu povestirea despre fabuloşii „colţi ai babei”. Omul, pe nume Daniel, politicos, a ascultat povestea mea de „noapte bună, copii” şi, între timp, i-a cunoscut şi pe Em şi Octav. Au fost în sat să cumpere camere de rezervă! Hmmm, eram tare simpatici cred, varianta vie şi relevantă a fabulei „Racul, broasca şi cu ştiuca”, o echipă puţin cam eterogenă şi uşor visătoare. I-am relatat într-un stil energic, care nu putea fi contrazis, că noi „mergem la Nifon, da?” Nu ne-a contrazis, dar ceva din ceea ce ne spunea ne-a strecurat îndoiala că noi, în aceea zi, la Nifon, nu vom ajunge, totuşi.

Pusă pe fapte mari

Ei, cam cu elocinţa cu care vă povestesc eu acum, cam aşa ne-am pus şi la drum. Adică greu. În câteva zeci de metri, cu tot respectul, a trebuit să opresc trupa din elanul care îi prinsese. „Em, zic eu, nu ştiu ce se întâmplă, dar nu pot (nu aş fi zis niciodată că nu ştiu) să schimb vitezele”. Băieţii opresc. Daniel priveşte plin de interes. Em trage de rablă. Îi face ceva şi pornim din nou.

Daniel priveşte plin de interes

Em trage de rablă

„Em, tu auzi ce zgomote face lanţul ăsta?” Evident că nu ştiam cauza. Copy-paste:  Băieţii opresc. Daniel priveşte plin de interes. Em trage de rablă. Îi face ceva şi pornim din nou.

Idem

Mai avem un astfel de mic incident unde inversaţi rolurile lui Em cu cel al lui Daniel şi aveţi rezolvarea. Eram mulţumită că mă scoate cineva din belea. E atât de bine când nu ştii nimic şi realizezi că sunt oameni care cunosc o grămadă de chestii. Eram tare atentă la explicaţii.

Hei, dar să nu credeţi că restul nu au avut partea lor de ieşiri la rampă. Următoare oprire a fost regizată de Octav, cu multiple pene pe ambele roţi. În rolul principal „colţii babei”, iar în cele secundare, Octav şi Em.

Octav admirând dezastrul

Finala Campionatului de pus petice

Em fură startul cu soluţie de injectat în caucioace

Ardelean... chibzuit... avea omul provizii la el!

Eram şi mai satisfăcută: numai eram eu în centrul atenţiei, nu aveam pană şi ştiau cum să repare camerele ciuruite. Daniel privea, în continuare, desfăşurarea noastră impresionantă de forţe. Eu fugăream pârşii pe câmpii. La propriu. Cum erau destul de mulţi, aveam o grămadă de treabă. Din când în când îl ajutam de Em să purice anvelopele, în care „colţii babei” îşi găsiseră culcuş confortabil. Nimeni nu prea mai zicea nimic de Nifon, decât aşa, formal, pentru întreţinerea tonusului.

Ce vreau să subliniez este că nici unul dintre ghinioanele avute nu ne-a demoralizat. Am fost veseli şi calmi şi, în final, chiar mulţumiţi de ispravă. Am savurat totul, chiar dacă alţii ar zice că nu prea a fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Eiiii, şi am mers noi astfel, cu opriri, datorită „colţilor de babă”, până Daniel s-a despărţit de noi, el trebuind să ajungă până în seară înapoi în Brăila. Ne-a făcut plăcere compania lui şi sper să ne mai întâlnim pe drumurile Măcinului.

Eu, Octav şi cu Em, pe cont propriu, am continuat să pedalăm, până am realizat că am greşit drumul. Pe unde eram noi nu aveam cum să ajungem cu bicla la  Nifon. Parcursesem deja vreo 10 km (timpul nu mai are importanţă) şi mai aveam 20 km conform instrucţiunilor GPS-ului.  Acesta a fost singurul moment mai trist, când am luat hotărârea să ne întoarcem. Chiar mi-a plăcut, deşi DHS-ul meu a fost sinucidere curată. Am tras la pedale de mi-au ieşit ochii din cap şi chiar şi pantele cele mai mici mă epuizau grozav. Important este că, deşi tot rămâneam în urmă, am perseverat.

Ne-am întors la maşini.  Nu eram obosiţi, dacă mai rămâneam pe loc ne-ar fi luat frigul şi am hotărât să încercăm şi asfaltul, mai ales că trebuia să mă obişnuiesc cu stresul traficului pe carosabil. Am tropăit în grup compact până am ieşit din Greci şi am ajuns la şoşea. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, deşi am dat la pedale dublu faţă de colegii mei. Când să ne întoarcem spre Greci, „colţii babei” şi-au făcut din nou remarcată prezenţa, de data asta în camera mea din faţă. Dacă vreţi să mergeţi în Dobrogea la biciclit, sub nicio formă să nu mergeţi pe drum cu iarbă, ci numai pe pământ bătătorit sau astfalt. Cum intri în zonă cu vegetaţie, cum te atacă din toate părţile aceşti spini nemiloşi. Acest lucru nu este specific doar Măcinului, o situaţie identică se regăseşte şi în Cheile Dobrogei, de exemplu.

Când am ajuns în Greci, deja era pe înserat. Eram într-o formă grozavă, mi-a plăcut totul, am învăţat o grămadă de chestii noi, eram veselă şi aş mai fi putut pedala, dar deja trebuia să ne găsim un loc de înnoptat. Mai mult decât atât, eram grozav de mândră de „tura” mea. M-am ţinut în şa aproximativ 20 km, ceea ce nu-i deloc de ignorat pentru „experienţa” mea de cicloturist. Amorţeala din fiecare muşchi din corpul meu, din această cauză, era plăcută şi dovada că totul nu a fost doar imaginaţie, ci s-a întâmplat în realitate.

Afară frigul s-a lăsat într-un fel care ne-a amintit că suntem foarte aproape de locuinţele noastre şi că scopul principal pentru care ne adunasem atâţia pinguini, aveam sanşe să-l ratăm, din cauza temperaturii scăzute şi a vântului care bătea cu putere.  Ne strânsesem toţi ca să bem o bere pentru Cerasela, fiindcă era ziua ei, dar nu puteam nici mânile să le scoatem din buzunar. Aşa că… ne-am urcat în maşini şi am prins, probabil, ultimul bac spre Brăila.

Ziua s-a încheiat mai mult decât plăcut, la o şaorma de casă, un vin sau o bere, cum a dorit fiecare.

Dacă Em este mulţumit de ziua petrecută, eu de ce nu aş fi?

Pinguinii aflaţi în deplasare au rămas toţi la Cerasela peste noapte, stabilind ca duminică să ne vedem din nou, pentru o plimbare până la Vulcanii Noroioşi.

Pinguinii şi noroiul

Concluzii:

-          Măcinul este la fel de frumos şi cu şi fără „colţii babei”. Am scris de nenumărate ori despre frumuseţea lui şi acesta este singurul motiv pentru care nu am amintit locurile prin care am trecut. Sunt sigură că şi cei care au trecut prin Cheile Chediu s-au simţit bine şi au petrecut clipe plăcute.

-          „Colţii babei” este o plantă pe care o tratam până acum doar cu indiferenţă. Am ajuns însă să îi port un respect deosebit, pentru ravagiile pe care e capabilă să le producă.

-          Despre entuziasmul meu de biciclist începător nu voi vorbi prea mult pentru că am încercat să-l evidenţiez prin tot ce am scris până acum.

-          Am învăţat de ce am două manete de frână pe ghidon, care sunt foile şi care pinioanele, dar nu am învăţat cum să le manevrez în combinaţii optime.

-          „Calul” meu este mai mult pentru ture de penitenţă, decât pentru ture de plăcere, dar îi sunt recunoscătoare, pentru că mai mult decât atât nu cred ca poate da.

-          Mulţumiri pinguinilor pentru că alături de ei descoper mereu ceva nou şi pentru că au răbdare cu mine, uneori mult mai multă decât aş avea eu. Abia aştept să mă văd cu ei peste câteva zile să sărbătorim Paştele împreună şi să vă povestesc cum a fost.

Mulţumiri Claudiei de la care am “împrumutat” nişte fotografii superbe. Cea care mi se pare cea mai reuşită şi, parcă, mă reprezintă este aceasta:

Mulţumiri lui Em care m-a şcolarizat şi care mi-a făcut cadou trackul pe care l-am parcurs:

http://www.bikemap.net/route/425975

“Confesiunile” unui kohai sau “apă şi foc” :)

Am reuşit încă odată să-mi uimesc cunostinţele, prietenii, neamurile, criticii, cu descoperirea unei noi pasiuni. Faza este că aceste „pasiuni” sunt din ce în ce mai neobişnuite, mai suprinzătoare pentru cei care mă ştiu şi se pare că nu mă voi opri aici. Periodic voi lua decizii cât mai stupefiante, dacă este posibil. Şi nu pentru că aş urmări neaparat acest lucru. De fapt, doar percepţia exterioară este de aşa natură, mie nu mi se pare decât că îmi urmez inima.

De câteva luni am descoperit aikido. Probabil că anumite lucruri sunt predestinate, pentru că altfel aş fi ajuns la şah sau la canoe sau la fitness. La fitness, ce-i drept, am ajuns la un moment dat, dar nu s-a întâmplat magia de care aveam nevoie ca să rămân.

Dar să povestesc, pentru că asta aşteaptă cei care mai bântuie pe aici.

Am ajuns la aikido fără să ştiu nimic despre aikido. Am intrat fără să înţeleg prea bine ce văd atunci când am căscat gura la câteva şedinţe. Cam multe buşituri şi un fel de balet…

Totuşi foarte tare, vă daţi seama? Două persoane se înfruntă cu mişcări graţioase şi, când te aştepţi mai puţin, unul dintre ei se adună cu greu de pe jos secerat într-o cădere mai mult decât zgomotoasă.

O femeie şi-ar găsi locul în această „peisaj”? Am gândit cu voce tare în spre sensei, anunţându-mi, cu sinceritate, dubiile. Şi el zice: Desigur! Probabil că toţi aţi ghicit că aşa va răspunde.

Îndoielile încă erau suverane, când Monica se apropie şi-mi spune: Îmi pare bine că suntem colege. Ce bine că vom lucra împreună! Oups! Se pare că deja eram ”în club”, dar eu nu ştiam. Ca de obicei, eu aflu ultima toate noutăţile…

A urmat o perioadă mai delicată… Eşti newbie… testată, mirosită (figurat, desigur) câţi bani faci. Nu cred că s-a terminat perioada nici acum, dar măcar m-am obişnuit cu „tratamentul”. În compensaţie, am fost ajutată, cu răbdare şi delicateţe chiar, să mă apropii de aikido.

Nu e uşor să pătrunzi într-o lume preponderent a bărbaţilor cum este cea a artelor marţiale. Şi mă voi opri aici cu consideraţiile, pentru că nu mi-am propus să tratez acest subiect etern şi, prin urmare, aproape plictisitor. Dar se poate, asta contează! Şi le mulţumesc tuturor, pentru că, de la fiecare, am de învăţat.

Acum despre aikido, aşa cum îl vede o începătoare, fără experienţă serioasă, dar cu multă bunăvoinţă. „Calea armoniei” încă este ascunsă pentru mine. Din când în când, ascultând explicaţiile şi aplicându-le cât mai fidel, am flash-uri şi înţeleg, şi atunci satisfacţia este mare. Apoi reintru în modul acela smuls de a exersa, puţin violent (aşa cum l-a etichetat Nigel) şi fără prea multă eficienţă.

E încă un sport plin de contradicţii pentru mine. Sunt sigură că practicanţii de aikido cu vechime vor simţi nevoia să contrazică multe din afirmaţiile mele. Nu sunt greşite, sunt doar percepţia unui începător care caută încă aikido: calea armoniei. Uneori poate dura o viaţă, probabil.

Armonie într-o confruntare între un atacator şi cel care se apără…  aparent nu poate fi acceptată ideea. Să porneşti la o luptă cu gândul de a o termina fără să înceapă… Să eviţi cât poţi de mult să-ţi răneşti adversarul… Mişcări rotunde şi graţioase, dar cu efecte fulgerătoare…

Nu voi descrie filosofia aikido, sunt alţii mult mai pregătiţi să o facă şi pentru cine doreşte să o afle, netul şi jdemii de cărţi îl aşteaptă. Dar este suficient cât să incite să te apropii, măcar din curiozitate, de aikido.

În Dojo ai momente în care simţi că baţi pasul pe loc şi momente în care crezi că le ştii pe toate. Cu toate acestea mergi înainte şi exersezi cu răbdare până reflexul ia locul controlului. Avansezi greu, dar fiecare progres îţi dă satisfacţii. Cunoşti maeştri care, cu modestie, se coboară la nivelul tău şi te învaţă, şi începători ca şi tine, care cred că e pierdere de timp să împărtăşească. În aikido e ca în viaţă, uneori

Dar mai presus de toate e armonia, lucru care ne lipseşte foarte mult în aceste vremuri nebune. De aceea, mă simt privilegiată: pe tatami mă desprind de vârtejul cotidian, după mokuso numai există decât aikido şi eu. Armonia este, deocamdată, doar în mintea mea, în timp, va fi şi prin mişcările mele.

E o experienţă şi, dacă puteţi, încercaţi-o!

Până atunci: arigato gozaimasu, pentru ca ati avut bunavointa sa treceti pe aici si, desigur, sayonara!

Linkuri către chestii, sper eu, mult mai lămuritoare decât rândurile mele dezlânate:

http://en.sevenload.com/item/yt/cyX0oeZ0avk

http://picasaweb.google.com/kyamemories/Aikido#

http://www.aikidobraila.ro/index.html

http://www.mizuno.ro/

http://www.obiectivbr.ro/component/content/article/34868.html