Intalnirea de vara Carpati.org 2010

O buna parte din viata mea inseamna si carpati.org:

http://www.tvmures.ro/emisiuni-video/detalii-emisiuni-video/article/emisiune-orizont-17102010.html.

Multumim, Ovidiu, si felicitari pentru TV Targu Mures fiindca promoveaza muntele!

Breathe gentle…

Mmm…  ce oraş frumos! Fabrici şi uzine! Uite-aşa ajunsese să mă apese din nou, cu frumuseţea asta a lui, de care ajungi să te saturi foarte repede.

Atunci am fugit spre munte, spre Craiul de piatră. Învelit în nori negri de ploaie şi ceaţă ne-a ţinut la distanţă şi i-am respectat dorinţa pentru că el este Regele.

A doua zi ploaia s-a oprit, iar ceaţa s-a ridicat. Am vazut Craiul de undeva, de departe, şi mirajul lui m-a durut. În braţele lui m-aş fi simţit mângâiată, dar acum nu putea decât să-l admir de la distanţă şi era atât de solemn încât nu puteam să-mi iau ochii de la el.

Toamna îl invadase şi prin aerul magistral al acelei dimineţi pluteau frunze în flăcări, brânduşe violacee, ciulini trişti, cârciumărese obraznice, pisici zburlite şi iodul din nuci.

Breathe gentle, be gentle, don’t leave me behind, cause love goes faster, Se cerco lo vedo, l’amore va veloce e tu stai indietro mormăiam în barbă, fără încetare, de vreo două zile. Ştii cum e… auzi un refren şi el te zgârie fără încetare pe creier. Poate pentru că îl asociezi cu ceva cunoscut, poate pentru că se potriveşte cu decorul, poate pentru că nu ai altceva mai bun de zis… Oricum am observat că iţi ţine de urât şi merge foarte bine când “porneşti” dansul nebun cu doamna stacojie.

Breathe gentle e tot ceea ce poţi să faci atunci când toamna te pătrunde prin piele, desfăcându-te ca pe o ceapă în straturi, straturi, până la amintiri.

Întâlnirea „crăişorilor”

Îmi doresc o zi şi-o lumină aşa de frumoasă
Ochii să-i închid, să mă văd plecat iar de-acasă
Şi prin munţi să hoinăresc cu o chitară şi un vers.
[cântec de munte]

Cu două săptămâni în urmă păşeam pe cărările înzăpezite şi bătute de vânt ale Ciucaşului. Drumeţia nu a făcut decât să ne trezească şi mai mult dorul de munte şi de potecile lui fără sfârşit. După relatarea turei din munţii Ciucaş am rămas datoare cu nişte concluzii de care e bine să ţinem cont atunci când intenţionăm să urcăm pe munte iarna:
- Pe munte este esenţial să ştii când să continui, când să renunţi, să-ţi evaluezi corect puterile.
- Iarna trebuiesc luate toate precauţiile, începând cu alegerea de ture cât mai sigure, evitând perioadele cu vreme rea, studiind buletinele nivometeorologice, care prezintă starea zăpezii.
- Cei care nu au experienţă montană să nu plece dacă în grup nu sunt persoane care au mai făcut traseul respectiv în condiţii de iarnă.
- Acelaşi traseu arată cu totul diferit iarna faţă de vara, schimbându-şi configuraţia terenului în cea mai mare parte.
- Echipamentul este esenţial. Iarna există pericolul de a intra în hipotermie, deci îmbrăcaţi-vă corespunzător.
- Studiaţi cât mai multă documentaţie montană.
- Alăturaţi-vă unei comunităţi montane virtuale, dacă nu aveţi la dispoziţie un club sau o altă formă de organizare cu specific montan. Acolo veţi afla răspuns la toate întrebările, veţi găsi tovarăşi de drum şi veţi putea învăţa din experienţa altora. Comunitatea montană este unită şi gata să-şi ajute membrii la nevoie. De asemenea, şi eu vă stau la dispoziţie cu informaţii pentru cei interesaţi.

Şi, uite aşa, am ajuns la pretextul pentru care am părăsit în week-end din nou Brăila: o întâlnire a montaniarzilor. Pentru noi, cei de la câmpie, găsirea unor tovarăşi cu care să împărtăşim pasiunea pentru munte, poate deveni o problemă. Din câte ştiu eu, cluburi de munte locale active nu prea mai există (auzisem la un moment dat de Proilavia, dar dacă mai există nu are, din păcate, vizibilitate în viaţa comunităţii).

Există multe feluri de montaniarzi. Unii preferă turele solitare, complet nerecomandate, deoarece riscul producerii unor evenimente nedorite este foarte ridicat. Însă se spune că astfel comuniunea cu natura este mult mai deplină şi că astfel te poţi bucura, în linişte, de tot ceea ce ţi se oferă privirii. Apoi, sunt persoane care pleacă de ani de zile cu câţiva prieteni pe care îi cunosc bine şi pe care îi ştiu că se pot baza în orice moment pentru că îşi cunosc reciproc potenţialul şi experienţa. Şi sunt persoane care dacă nu găsesc în cercul lor apropiat, de prieteni, oameni doritori de a merge pe munte trebuie să caute alţi montaniarzi dispuşi să împărtăşească din experienţa lor. Pentru cei din ultima categorie, voi scrie acest articol şi voi încerca să-i conving că dorinţa de a merge pe munte se poate realiza.

Căutând în urmă cu ceva ani pe Internet informaţii despre munte şi, de ce nu?, tovaraşi de drum, am ajuns să fac parte dintr-o comunitate montană virtuală pe care, de atunci, nu am mai părăsit-o.
Într-o astfel de comunitate poţi găsi sprijin în orice problemă legată de munte: informaţii despre trasee, hărţi, propuneri de ture, sfaturi despre echipament, versuri şi acorduri ale cântecelor de munte, galerie de fotografii, forum, adrese utile şi, mai ales, mulţi prieteni.
De două ori pe an, vara şi iarna, au loc întâlniri ale membrilor. Este încă un prilej să plecăm pe munte, să ne cunoaştem mai bine între noi, să ne vedem, ţinând cont că sunt mulţi cu care comunicarea este doar la nivelul virtual, prin intermediul Internetului.
În această iarnă s-a stabilit ca loc de întâlnire cabana Curmătura, din munţii Piatra Craiului. Munţii Piatra Craiului sunt visul oricărui montaniard. Nu foarte mari ca întindere, cu o înălţime maximă de 2237 m (vârful La Om sau Piscul Baciului), aceşti munţi reprezintă o atracţie irezistibilă. Creasta Pietrei Craiului este unul din traseele cele mai râvnite şi realizarea acesteia se face numai după dobândirea unei experienţe suficiente în mersul pe munte, aici întâlnindu-se pasaje spectaculoase şi uneori expuse. Pe lângă Creastă, mai există însă o multitudine de trasee de o frumuseţe deosebită, cu diverse grade de dificultate, peisajul calcaros al zonei formând adevărate minuni ale naturii.

Sâmbătă dimineaţă am pornit spre munte. Pe drum ne-am mai găsit cu alţi prieteni din ţară şi am parcat la Motelul Gura Răului de la ieşirea din Zărneşti. Acolo maşinile deja staţionate ne anunţau că încet-încet lumea se adună la Curmătura.
Urcăm pe la Fântâna lui Botorog, prin poiana Zănoaga, până la Cabană, traseu marcat bandă galbenă. În poiană se vede creasta învăluită în nori groşi de ceaţă. Cu jind aruncăm priviri, în speranţa că perdeaua întunecată se va risipi şi noi vom vedea vârfurile acoperite de zăpadă.
Ne cazăm aşa cum suntem obişnuiţi: condiţii cazone, nu cum sunt cele dintr-o staţiune. Montaniardul se obişnuieşte cu puţin şi confortul e primul lucru la care renunţă. Restricţiile şi efortul sunt suportate cu stoicism pentru că răsplata de a ajunge la capătul traseului propus este cea mai mare satisfacţie.
Seara încep să se adune la cabană din toate colţurile ţării. Bucuria revederii sau a primei întâlniri este imensă: pe unii îi ştim pentru că am făcut ture împreună, de alţii doar am auzit din relatările drumeţiilor de pe site.
În cabană e cald, noi, cu obrajii roşii încă de efortul de peste zi, ne adunăm în jurul meselor. Soba aruncă valuri de căldură, cei doi celebri câini Saint-Bernand de la Curmătura dorm cu sforăituri zgomotoase şi încep să curgă povestirile de munte şi planurile de drumuri viitoare.

Un ceai fierbinte cu rom, un vin fiert sau o bere ne deschid pofta de cântec şi râs. De nu ştiu unde apar chitarele şi priveşti feţele fericite, cu ochii închişi care îngână unul după altul cântecele deja bine-cunoscute. Oameni veniţi din toate colţurile ţării îţi vorbesc ca şi cum te-ar ştii de o viaţă. Magia muntelui ne leagă pe toţi!
Fiecare rezistă cât poate, însă oboseala ne răpune şi, rând pe rând, ne retragem pe la cabană sau corturi.
Dimineaţa care a urmat este de vis! În ianuarie un soare strălucitor luminează crestele şi, deşi se vad încă urmele iernii, afară este cald ca într-o zi de vară mai răcoroasă.

Ne rotim privirile si vedem Bucegii, Făgăraşii până hăt în zare! Cerul este senin, iar la altitudini mari parcă stăm deasupra norilor! Afară este cald şi atmosfera contrastează cu urmele iernii pe care le găsim pe brazi, pe pietre, în pojghiţe fine de gheaţă şi în limbile de zăpadă care, pe măsură ce coborâm, dispar.
Imaginile, ca de obicei, sunt mult mai sugestive decât orice cuvinte.

Cu părere de rău părăsim Piatra Craiului, templul în care ne-am adunat vremelnic pentru a aduce laudă muntelui pentru că ne primeşte la el.
După prânz vremea însă se schimbă şi drumul către casă e însoţit de ploaie. Acesta este tributul pentru timpul frumos din week-end! Dar ce ne pasă? Sufletele ne sunt pline, purtăm în inimi soarele şi muntele şi acest lucru ne face să ne fie bine, dar şi uşor nostalgici după Piatra Craiului. Ne vom întoarce în curând!

Până atunci, citim şi scriem pe www.carpati.org gândurile şi impresiile pe care le-am adunat. Ne întoarcem astfel puţin pe munte chiar şi atunci când nu reuşim să-i cutreierăm potecile. Şi ne bucurăm că există un loc, fie el virtual, care este casa noastră, a celor care iubim muntele, până la următoarea plecare.
Cărări cu soare!

Foto: “diversi carpatisti” cum ar fi Cristina Moldoveanu, Viorica Cristea, Radu Diaconescu

Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3952 (9 februarie 2009 )

Cântă “carpaţii”

Seară caldă, într-o iarnă,
Cabană de crai.
Am umplut Curmătura de râsete
Şi căni de ceai.

Bocancii au râmat
Spre Piatra Mică
Pioleţii au aruncat
Bucăţele de stâncă.

Poteca urcă,
Prin sufletele noastre,
Spre creastă, către Liviu,
Care zâmbeşte şi el.

Chitara-i cântată iar,
Din mână în mână.
Tricourile printate
Se-apropie încet.

„Iar mă duc… şi iar mă duc”
Strigăt stingher
Rămâne în amintire
Dinspre Bârnova

Copiii Craiului (21-23 septembrie 2007)

Obiectivul:

Sudica Pietrei Craiului

Echipa:

Braila: Alina, Cerasela, Kya

Bucuresti: Corinache, Muha, Cristi, Emil, Nicky, Vali

Dupa o vara in care am lipsit oarecum de pe munte, dar nu am incetat sa calatoresc spre destinatii din cele mai diverse (pentru curiosi, cititi si alte postari de pe blog) m-am intors pe “carpati” cu o tura de munte autentica.

Totul a pornit de la traseul realizat de Silvia in Crai, cand, pe o vreme superba, a dat gata creasta. Invitandu-l si pe Cristi sa citeasca RT-ul, acesta a gasit astfel noua destinatie pentru week-endul ce urma.

Creasta Pietrei Craiului a fost un vis ce mi-am dorit foarte mult sa se implineasca. Cu timpul, asa cum se intampla cu unele vise, am renuntat la el. Si uite ca prietenii nostri din Bucuresti au reusit sa imi reaminteasca, ca odata ce iti doresti ceva nu trebuie sa cedezi. Am stat eu o perioada sa ma gandesc cum voi face, timp in care Cerasela si Alina deja isi anuntasera prezenta in tura. Am ezitat degeaba pentru ca era stiut ca voi face tot posibilul sa ajung mai ales ca era prima adunare a “sectei” dupa ce m-am intors din vacanta.

Vineri, la 4 pm, eram in microbuz cu destinatia Bucuresti. Drumul a fost foarte placut pentru ca am vorbit intre noi de ture, de amintiri mai vechi de pe munte si astfel timpul a trecut imediat.

Pe la 8 eram in Gara de Nord si incet-incet au inceput sa apara si pinguinii: intai Muha, apoi Cristi, Vali, Corinache, Emil si Nicky. Am incarcat totul in masina lui Cristi si a lui Emil si la drum. Vorba vine, ca am stat cam o ora (poate mai mult) pe autostrada Bucuresti – Pitesti, chiar de la intrare, pentru ca a fost un accident pe la km 20. Ei, dar noi eram inarmati cu multa rabdare si toate am depasit si acest mic incident. Dupa miezul noptii eram aproape de Cheile Dambovicioarei si pe la 2 noaptea am montat corturile in Cheile Brusturetului. Fiind cam racoare si stiind ca a doua zi pe la 7 vom porni in tura am intrat de urgenta in corturi incercand sa atipim cat mai repede.

Dimineata, spre disperarea tuturor, Cristi a iesit in tricou din cort, pe un frig respectabil, si striga in gura mare pentru a se asigura ca nu a mai ramas nimeni adormit. Numai doream sa dormim, ce-i drept, ne doream doar sa-i dam un bocanc in cap pentru a-l face sa taca. Dar pentru asta trebuia sa iesim cumva din cort si aerul inghetat iti taia orice pofta de asa ceva.

Pana la urma a invins Cristi. Am iesit din cort cu niste fete, una mai botita decat alta, ne-am echipat la viteza maxima, am strans corturile si apoi am privit in jurul nostru Cheile, pe care in noaptea care trecuse, doar le-am intuit.

Toate noaptea latrasera isteric niste caini pe la pensiunile din jur. Nimic nu ne trecea prin cap decat faptul ca Mos Martin se plictisea la el in barlog si pleca in vizita pe la altii. Am aflat mai tarziu ca temerile noastre n-au fost fondate, in zona aceea ursul fiind vazut foarte rar, mai deloc. Asa ca singurul care a mormait in noapte a fost tot Cristi, un mormait de nivel 5, conform clasificarii specialistilor “carpatisti” in domeniu si a propriei pareri.

Dar sa revin. Intrarea in traseu s-a facut destul de brusc ca sa spun asa, pe o panta hotarata, suficient de inclinata ca sa ne trezeasca definitiv, cam pe la 7.30 cel tarziu. Am tropait noi pe banda albastra pe o poteca frumoasa prin padure, vremea parea in incalzire, iar soarele se vedea deja printre copaci stralucind din ce in ce mai puternic. Padurea s-a terminat si Piatra Craiului s-a aratat privirilor noastre impresionate. Ne era dor de ea, n-o mai vazusem de ceva vreme. Roca alba a stancilor stralucea ademenitor in soare, iar cativa nori razleti pe partea nordica se grabeau sa paraseasca decorul. Am facut o mica pauza intr-o poiana unde era si o stana parasita si ne-am sfatuit cam pe unde ar trebui sa mergem astfel incat sa regasim marcajul triunghi albastru care ne-ar fi dus direct catre refugiul din Saua Funduri.

De la Brusturet s-a tinut dupa noi si un caine, care a acceptat dupa lungi rugaminti sa faca o poza alaturi de Vali, lucru pentru care Vali a fost recunoscator. Va povestesc de caine pentru ca el, alaturi de Cristi, au mers cu un instinct foarte bun direct catre poteca care urca spre creasta. Cainele ne-a parasit pentru ca ne-am dovedit fara minte si am plecat pe o coama direct spre creasta pe nemarcat, iar el a pornit mandru, cu coada pe sus pe poteca. Oameni fara minte!

Si uite asa am pornit initial foarte voiosi, mai apoi cu benzina in scadere, pe o pasune alpina destul de inclinata. Panta, dar si iarba destul de inalta uneori, ne-a scos sufletul din noi. Creasta, vizibila in permanenta, parca se departa pe masura cu inaintam. In pauzele de resuscitare, priveam cum in spatele nostru se elibera de nori platoul Bucegilor. Era asa de clara imaginea lui incat se putea zari releul de la Costila, aflat pe un alt taram de deasupra norilor. Cand am ajuns in creasta am mai facut o pauza inaintea atacului decisiv.

Corinache cand a dat de creasta, desi pe pasune parea putin ostenita, a taiat-o cu viteza inainte. Si asa, pastrand distanta a parcurs tot traseul. O vedeam din cand in pauze si ii faceam prieteneste semne cu mana. Dupa ea, la oarece distanta, urma Cristi si eu printr-o inspiratie divina dupa el. In urma, Dumnezeu cu mila, ca eram prea preocupata de ce aveam in fata (si era ceva de lucru) si mai putin de ceea ce lasam in spate.

Acum, sigur, ca ar trebui sa spun cateva cuvinte despre traseul de creasta. Din pacate, nu am cu ce sa-l compar si m-am tot gandit ce sa povestesc ca sa redau cat mai bine cam cum ar fi cand faci sudica Pietrei Craiului. Pana la urma mi-am dat seama ca fiecare traieste in felul lui traseul parcurs, mai ales cand este atat de special. Si uite ce a iesit:

Vali: Aaashaaa, creasta sudica……..,creasta nordica a PC-ului………..PC-ul in general, este echilibrul perfect intre grandoarea, maretia, frumusetea, spectaculozitatea muntelui si prietenia ce ne leaga intr-u aceeasi pasiune .

Muha: A fost asa: minunata, spectaculoasa, senina, alunecoasa, ingusta pe ici pe colo, primitoare in rest, vesela, obositoare (mai ales pana acolo ), neasteptata, cu inceput de toamna si de bruma, de frig si de liniste, singuratica, ireala in deschiderea spre infinitul muntilor din jur… cam asa

Cerasela: Creasta sudica e ascutita, cam asta e de zis din punctul meu de vedere. Acum personal nu as mai face-o, pentru ca am vazut despre ce este vorba. As incerca nordica sa vad cum e si partea aceea. Asta e parerea mea de acum. Poate peste vreo 2-3 ani ma razgandesc.

Alina: M-am simtit bine in Crai, daca tot ma intreaba Kya, foarte bine, in primul rand pentru ca nu mai erau mosuletii aia care in Alpi iti suflau in ceafa si te depaseau lejer, dar sa trecem peste lucrurile rusinoase – au fost poate cele mai frumoase peisaje pe care le-am intalnit si nu stiu ce cuvinte ar putea descrie sentimentele pe care le traiesti intr-o zi superba de toamna, cand ai in fata atata frumusete si alaturi prieteni minunati

Emil: Pai, Creasta Sudica a PC mi s-a parut uimitoare … cand este domoala de te gandesti daca inca mai esti pe creasta PC , cand te arunca pe portiuni inguste , strapunse de colturi albe si stralucitoare de stanca , cand te forteaza sa mergi pe langa un perete lasandu-te sa admiri in departare Bucegii , cand te forteaza sa mergi 4×4 pe coama ei zburlita ( iar atunci te uiti numai la ea ( egoista:) … nu te mai lasa sa admiri si altceva ci doar prizele ei mari si albe:), cand te ridica in albastrul cerului punandu-ti la picioare un vis sau o poveste un peisaj ce va ramane in sufletul fiecaruia. Asadar eu zic ca este clar … mie mi-a placut creasta sudica .

Nicky: Cateva ore de tura in care am putut regasi cam tot ceea ce iti poate oferi muntele, in mai multe trasee de diferite tipuri. De la catarare respectiv coborare sub toate formele lor, pasaje simple si portiuni expuse, stanca bruta, dar si iarba grasa si flori. Totul intr-o continua plimbare a privirilor hipnotizate de peisajul superb… cand in stanga crestei… cand in dreapta ei. A se consuma doar in compania prietenilor!

Piatra din Crai m-a fascinat asa cum o face de fiecare data. Stanca aceasta are ceva mistic in albul acela stralucitor si pur. Structurile inclinate te duc direct catre cer si recunosc ca numai dificultatea anumitor portiuni m-a facut sa imi iau ochii de la peisajul minunat ce il aveam in stanga si in dreapta mea. Din cand in cand un norisor de ceata se lasa pufos peste creasta sporind misterul, dar se ridica repede lasandu-ne sa admiram culme dupa culme pana la Grind II. Am intalnit si calatori ca noi, parca imbatati si ei de aerul inaltimilor. Cu satisfactie ne intrebam unii pe altii cat mai avem pana la destinatie si de unde am pornit fiecare.

Se merge pe o poteca chiar pe langa creasta, se urca pe stanci pe verticala, se trec pasaje expuse pe orizontala, se merge chiar pe muchie, deci ai tot ce doresti. Insa, nu prea poti sa alegi si trebuie sa iei tot ce ti se ofera J. Vazand ca totusi fac mofturi uneori, Cristi s-a hotarat sa dea o mana de ajutor unui novice in ale stancii. Si a facut-o si la propriu si la figurat, atat de bine, incat si eu am ramas uimita de mine. Cat de mult conteaza cum explici! Iar Cristi chiar s-a descurcat minunat, lucru pentru care ii multumesc. Asa cum multumesc intregii echipe care a avut incredere in mine si pe care am incercat sa n-o dezamagesc, pentru ca imi este prea draga.

Si uite asa mai razand, mai oftand am petrecut toata sudica. Pe la 2.30 pm am ajuns la Grind II. Bucurie mare! Am facut poze si oboseala, daca mai exista, a trecut imediat pentru ca gustul izbanzii este cel mai bun revigorant.

Am mai avut de parcurs coborarea catre Grind I care a cam dat lovitura finala pe la genunchii unora. E clar, pasunile astea alpine, ori ca le urci ori ca le cobori, te termina. Cand, in sfarsit, am ajuns si pe poteca, ea era cam grohotoasa si atunci genunchii au scancit scurt si au picat la datorie. Eu, experta, dadeam sfaturi la victime, cum sa se trateze acasa. Am suferit si eu si, dupa un tratament ultraeficient, am scapat de durerile de genunchi. Asa ca la Grind I s-a deschis sectia de urgenta a spitalului de ortopedie, tamaduitorul Vali intrand in actiune cu niste smacuri, fese elastice si fiecare ce mai avea: genunchiere, analgezice etc.

Dupa ce am ars toata iarba din jurul refugiului pentru ca am fost neatenti si am lasat sosetele direct pe iarba am mancat ceva.

Da, cu totul alta viata! Tura reusita, picioruse aerisite, burta satula si peisaj de vis. Cum, frate, sa nu cazi in contemplare cand ai creasta Pietrei Craiului in spate si Bucegiul in fata? Am inceput sa negociem ora de intoarcere, pe care am fi dorit-o cat mai departata. Intr-un final ne-am urnit cu regret pe la 5.30 pm. Hai, frati si surori, ca mai avem ceva-ceva pana la Brusturet!

Rapidulet, iata-ne in drumul forestier din poiana Grindului! Tare frumos e pe acolo! Parca nimerisem din rai in iad. Nici nu stiti (sau poate unii stiu) cum e sa cobori din inaltimile pure si putin umblate, in prapadul lasat de oameni in Grind. Drujbasii ne zambeau prietenosi. Noi ii ocoleam prudenti. Bustenii zaceau doborati pe pantele ca niste obraji indurerati. Peisaj de cosmar. Stiam ca de asta urc, ca sa ma purific, dar cand te intorci in realitate atat de brutal…

Don’t worry, be happy! Va fi si mai rau, probabil!

Cele vreo doua ore – doua ore jumate le-am petrecut spunand verzi si uscate ca sa treaca forestierul mai repede. Si cum la asta suntem foarte priceputi, nici nu va imaginati cate ineptii am putut spune intr-un timp atat de scurt. Ne grabeam ca ne astepta berea de dupa tura. Cel putin asa credeam noi! Ne-am cam inselat pentru ca ajunsi la Brusturet, in popasul unde era berea noastra, aia pe care noi o meritam si care ne astepta, patronul dadea o petrecere si berea noastra, doar a noastra, o dadeau pe gat altii. Cata nedreptate!

Chestia asta ne-a bulversat complet si nauciti ne-am asezat pe marginea drumului sa cugetam ce avem de facut in aceasta situatie.

Nici faza cu cugetatul nu prea ne-a iesit, din pacate! Trebuia sa gasim, in concluzie alt loc cu bere si unde sa putem aseza si corturile ca deja noaptea se apropia.

Nush cum dar, facem noi creasta toti uniti ca unul si cand o terminam incepem sa avem disensiuni la capitolul cazare! Unul vroia la Brusturet, altul in Dambovicioara, altul la cort, altul la pensiune! Pana la urma am aterizat in carciuma la gura pesterii Dambovicioarei, unde o tante tare aiurita ne-a adus niste vin fiert fara scortisoara, niste tochitura cam nashpa, niste beri cam desperechiate, dar ne intreba in continuu daca ne place si ce mai dorim. Ne place, tanti, dar am vrea s-o taiem cat mai repede din localu’ lu’ talica, totusi!

Insa chiar si asa, dupa o berica si o mancarica, am redevenit iar frati de cruce. Scuze, de crai! Iar ne zambeam cu drag, veseli si cam adormiti.

Fara multe comentarii ne-am urcat in masini si Al de Sus ne-a scos in cale putina iarba, pe langa un parau, in Cheile Dambovicioarei. Daca mai dadea si putina caldura, ce bine si-ar fi facut cu noi! Dar ce si-a zis: lasa, ca astia au avut o vreme superba in tura, sa nu se strice pe timpul noptii, asa ca, ia sa dau eu drumul putin la frig.

Noi, hotarati, cu cateva cutii de bere, musai trebuia sa-l cinstim asa cum trebuie pe fratele Cristi, care, ce credeti? A devenit mai batran cu un an, ca intelept nici o sansa! Daca ar fi devenit intelept, nu l-am fi lasat sa devina lider de tura. Nu am fi vrut sa fim complexati de el!

L-am echipat la urgenta cu niste hainute Patagonia care din underwear au devenit toale de gala si dai ras! Nu era de ici de colo sa-l vezi pe fratele Cristi in “inexprimabili” si mandru, nevoie mare. De bucurie am dat sa terminam berile, dar cu toate manusile si ce mai aveam pe noi, era misiune imposibila. Frig, frate, frig! E clar, s-a deschis sezonul la cabanute, nu avem veleitati masochiste in secta!

Dar pana una alta ne-am cuibarit in corturi si am incercat sa ne odihnim. Eu, dimineata, m-am trezit inghetata, dar fericita: din masina lui Cristi, Rammstein zbiera de tremurau peretii Cheilor. Cu gura pana la urechi i-am facut un semn prietenesc lui Cristi si el la fel de fericit. Insa nu stiu de ce am avut impresia ca numai noi doi ne hlizeam. Restul aruncau priviri ucigase si adormite. Ce uameni, dom’ne!

Incet-incet, sa nu se rupa ceva in noi, am strans cazarmamentul, ne-am ferchezuit asa cum am putut si am sarit in masini. In sfarsit am vazut pe lumina drumul, ca la dus a fost intuneric bezna. Asa am mers pana in Campulung Muscel unde la o chestie numita “Empurasul” ( a se citi “Iepurasul”) ne-am premiat cu inghetata, prajituri si placinte. Vanzatoarea se uita la noi cum ceream tone de inghetata si ne-a intrebat cum pe asa racoare avem chef de inghetata. Femeie, nu stii cum este frigul, ne-am zis noi amuzati, stiind in ce camera frigorifica am dormit cu o noapte inainte.

Am ajuns in Bucuresti si am facut o escala la Piranha, locul unde se pun la cale multe chestii de ale sectei. Eu si Alina mai ramasesem neinitiate! Dar am primit rapid botezul cu un Becks!

Se pare ca in doua zile le-am cam facut pe toate! Asa ca fuga spre casa, inapoi la microbuz! Si pentru ca totul a mers prea bine pentru mine zilele astea, in masina, cum a pornit, mi-a fost groaznic de rau. Am zacut pe picioarele Alinei tot drumul. Mi-am revenit doar in apropiere de Braila.

Ce concluzii se mai pot trage?

- ca mi-e drag sa merg pe munte

- ca mi-e drag sa merg cu acesti oameni

- ca datorita lor am facut un traseu din care am invatat multe

- ca vise pe care le crezi pierdute pot reinvia sub alte forme si in circumstante diferite

- ca tura asta m-a facut sa astept cu nerabdare urmatoarea tura programata

- ca este suficient ce am zis pana acum.

Fotografiile voi posta foarte repede, adica deseara si sunt realizate de: Alina, Cristi si Emil (carora le multumesc)