Revelion Lepsa 2007-2008

Incercarile trebuie sa consolideze prietenia… Iar momentele frumoase o innobileaza

As fi vrut ca aceasta istorisire sa nu fie o simpla insiruire de actiuni, ci sa se desprinda de aici si ceea ce am simtit, cum am interactionat… De aceea am stat foarte mult in cumpana cum sa scriu si ce sa scriu despre acest eveniment pe care noi oamenii ne-am obisnuit sa-i dam o importanta atat de mare: trecerea in noul an sau revelionul. Nu stiu daca am si reusit ce mi-am propus.

De sarbatori sunt un fel de Grinch… Spre deosebire de el insa, nu am avut norocul sa mi se descopere partea lor minunata. Inca mai astept… Deci, e drept ca si pentru mine era important ce avea sa urmeze, dar nu pentru ca se apropia vertiginos un alt an, ci pentru ca il intampinam alaturi de prieteni si asta o consideram o realizare.

Partea de organizare a dovedit ca petrecerea Revelionul in secta nu va fi ceva foarte simplu. Pentru prima oara eram nevoiti sa stam impreuna vreo 4-5 zile, sa ne gospodarim cum stim noi mai bine cu mancarea si sa impartim utilitatile destul de modeste puse la dispozitie de casuta lui nea Mitu din Lepsa.

Nu prea stiam ce va iesi, dar stiam ca dorim foarte mult sa prindem Anul nou impreuna si ca sigur totul va fi bine. Si asa a si fost, in mare.

Revenind la organizare, a fost destul de dificil sa stabilim cat pregatim de acasa, cat va ramane acolo de facut si mai ales cantitatile de alimente pe care ar trebui sa luam cu noi pentru 4 zile si 20 de persoane. Lista cu cele necesare a circulat pe mail de la unul la celalalt, fiecare adaugand cate ceva si asumanadu-si responsabilitatea de a mai rezolva din ce era cuprins pe acolo. Dupa o saptamana aveam in sfarsit o idee destul de clara ce vom manca si, mai ales, ce vom bea. Deci, sariti pe supermarket, hypermarket sau ce aveti in cale!

Sambata, 29 dec

Eram inghesuita eu si mega-rucsacul meu pe scaunul din fata al matizului Ceraselei. Dar fericita ca plecam in sfarsit… Am ajuns la Lepsa fara sa simt si nu ma mai dadeam intrata in casa. Afara soarele incalzea totul si zapada sclipea pe case, pe ramuri, pe ulita. Muntii Vrancei stateau batraneste la sfat: cate s-au schimbat, nepoate, si pe aici pe la noi… de mii de ani a fost cam pustiu, iar acum uita-te cum au crescut ca peste noapte casele si vilele… s-a dus linistea noastra. Si e adevarat, se cam dusese: constructii din ce in ce mai mari, parada de masini care de care mai suparate si turisti de toate genurile, de la cei improvizati pana la avizati. Toti animati de o singura dorinta: o minivacanta cat mai reusita.

Rand pe rand au aparut Cristi si Raluca, Marti si Lili, Vio si Octavian, Andrei si Cristina, Catalin, Corina, Silvia din Focsani si apoi Vali si Dana (dupa ce ne-au dat ceva emotii cu plecarea lor din Bucuresti) cu Muha si cred ca acum eram cam in formatie completa, daca ii socotim si pe Cerasela si Gabi, plus Eric. Alois si-a facu aparitia mult mai tarziu, pe 31.

Ziua a trecut asteptandu-ne unii pe altii, acomodandu-ne cu atmosfera si facand pregatiri pentru prima cina. O echipa a plecat de urgenta prin imprejurimi (la vreo 50 km) sa cumpere vinul si am apreciat ca 20 kg vor fi suficiente. Da, dar doar pentru acea seara! In nici un caz pentru toata perioada asa cum, generosi, estimasem noi initial… Hmm, “mici” ajustari facute asa din mers!

Parca alarmati ca nu vom avea timp suficient, ne-am pus pe chefuit, mai ales ca intre timp se lasase ceva frig afara si gratarul s-a terminat la vreme cat sa nu ramanem acolo intepeniti in jurul lui.

Acum sa va spun ca am reusit sa ne simtim bine in aceste zile numai pentru ca aveam o pofta deosebita sa o facem, fara sa tinem cont ca spatiul in care ne-am desfasurat a fost mai mult decat mic, ca era destul de frig in aceasta casuta care ar fi fost ideala vara, dar pentru iarna era total nepregatita sa primeasca suflete in ea si in nici un caz vreo 20 cati am fost noi, ca aveam doar o toaleta si aia in curte, ca apa curenta nu prea am vazut zilele astea. Dar nimeni nu s-a plans, cel putin nu in mod deschis, ci toti au incercat sa faca fata cum s-au priceput mai bine si fiecare a manifestat spirit de echipa atat cat a putut de mult. Ca nu le-a iesit la toti figura, asta-i altceva! Macar bunavointa a fost.

Pana la 2 noaptea casuta s-a cutremurat de zgomotul facut de noi. Intr-un tarziu, dupa un geam faramat, unul crapat, bidonul de 20 l lichidat si toate felurile posibile de muzica testate (mai putin manele si Ceaikovschi, scuzati blasfemia sa alatur cele doua genuri de muzica) ne-am dus si noi la culcare.

Duminica, 30 dec

Dimineata in linistea aceea nefireasca pentru urechile noastre indelung solicitate, am iesit din sacul de dormit si am dat o fuga la toaleta si la spalat pe dinti inainte de a se trezi toata hoarda. Asta chiar era o problema, sa nu prinzi orele de maxim trafic spre aceste obiective.

Fiind atat de multi tot ceea ce intreprindeam ne lua mai mult timp de cat ar fi fost normal. Micul dejun, de exemplu, cred ca se termina pe la 11 pentru toata lumea. Asa ca dupa ce am depasit si acest moment, iar am convocat o echipa de comando cu destinatia babuta cu vinul din Jaristea. Am zis de data asta sa luam 30 l si sa mai completam cu baxurile de bere si sticlele de whisky ratacite prin bagaje. Ca in ritmul pe care l-am adoptat nici butoaiele de 6000 l ale babei nu ar fi rezistat prea mult. Deci echipa de comando a plecat in misiunea cu nume de cod da’ noi nu mai bem nimic?, iar restul au zis ca faca ceva miscare prin Cheile Tisitei, asa sa mai ardem ceva calorii.

Cu nenea de la intrare (ca Rezervatia Cheile Tisitei se respecta si se intra cu bilet) se cade relativ lejer la pace daca ii spui ca vrei sa-ti taie bilete. In acel moment reduce la jumate imediat pretul, lucru foarte bun, dupa parerea mea. Cheile astea sunt o chestie foarte draguta, unde ei spun ca sunt multe carnivore mari (ursi si lupi), dar dupa spusele localnicilor ele nu prea si-au facut inca simtita prezenta asa cum s-a intamplat prin Bucegi sau in alte parti. Acum daca veti merge in Cheile astea si veti da nas in nas cu un Mos Martin sau vreun Colt Alb sa nu sariti la mine! Trag si ei la cine ii iubeste…

Peisajul super… Iarna autentica, cu poteca pe care scartie zapada, cu mici cascade de gheata, ca niste draperii de dantela ce acopera stanca ce parca o simti ca sufera contractandu-se din cauza iernii geroase ce s-a abatut asupra ei, cu Tisita inghetata si muta, dar pe care o intuiesti clocotind vioaie pe sub temnita de gheata de deasupra. Cu tot felul de podete acoperite de zapada ca in povesti, cu scarite de lemn pe care urci haios ca o maimuta… Taramul craiesei zapezilor…

Omuleti, mai mult sau mai putin pantofari, trec in sus si in jos pe poteca. Pana la urma chiar in cizme, natura merita admirata oricum. Important e s-o respecti si, in afara urmelor pasilor tai, nimic altceva sa nu lasi in urma.

O atmosfera de pace si voie buna! La fel ne simteam si noi si ne bucuram chiar si de aceasta modesta iesire in natura. Sa-i multumim pentru bunatatea ei si pentru ca ne lasa sa-i patrundem tainele.

Cu plamanii reincarcati de aer curat si sufletul curatit prin contactul cu muntele ne indreptam spre casuta. Ne asteaptau lupte grele si in seara aceasta.

Deja paream putin mai organizati. Carnita a fost batuta repede de Cristi pe post de chef de cuisine, data cu mirodenii sub privirea mea vigilenta (mai mult Cristi, pune mai mult) si inecata fara mila in vin. Sa vada si ea prin ce trecem noi in fiecare seara. Carnatii asteptau cuminti pe caprarii, cruzi, uscati, afumati, de toate felurile. Carnea de pui, pentru cei cu stomacuri mai fine, a avut un tratament asemanator, mai putin partea cu vinul. Trebuie sa nu-l risipim, nu-i asa? Si am mai torturat si niste ciupercite nevinovate privindu-le pofticiosi cum sfaraie neputincioase acoperite de cubulete de cascaval.

Dupa munca si rasplata: am devorat tot ceea ce am pregatit si am stropit mancarea cu vinul abia adus de la babuta negustoreasa. Asa da, dupa o plimbarica prin zapada, un gratar sub 0 grade, o masa imbelsugata, parca aveam si chef de topaiala. Deja ne facusem norma la geamuri sparte asa ca in acea seara am fost foarte gratiosi si am dansat fara sa mai faramam nimic.

Dupa miezul noptii insa am avut um moment de grea incercare, pentru care trebuie sa recunosc, ca nu prea eram pregatiti. Marti, deosebit de vioi, plin de entuziasm, a avut o pofta nebuna de spus bancuri. Nimic nu a putut opri acest bancomat sa ne toarne cu o viteza iesita din comun o multitudine de bancuri. Veti spune: pai, asta e o mare sansa, sa stie cineva atatea bancuri. Da, dar cu o singura conditie: sa prinzi poanta. Noi nu am putut face asta din simplu motiv ca ea nu exista. Deci am ascultat jdemii de bancuri la care nimeni nu radea ca nu avea de ce.

Daca mergeti pe munte aveti toate sansele sa va intalniti cu Marti, ca bantuie cam peste tot. Insa sa fiti atenti daca incepe sesiunea de bancuri sa nu stati langa o rapa, prapastie ceva: ori va aruncati de acolo ca sa nu va mai chinuiti, ori il aruncati pe el si-l aveti pe constiinta, pentru ca de fapt este un baiat de nota 10 (cand nu spune bancuri).

Acum, Marti, tu sa nu crezi nimic din ce spun eu aici pentru evident ca sunt rautacioasa, ai spus niste poante minunate, noi insa eram atat de obositi… grozav de obositi!

Epuizati de bancomat am sters-o la culcare. M-am retras in sacul de meu de dormit in incaperea in care temperatura se apropia de 0 grade. Dar eram pregatita pentru tot ceea ce era mai greu.

Luni, 31 dec

Ultima zi din acest an. Am realizat la un moment dat ca aceasta zi a trecut fara sa ma apese, fara sa fac bilanturi, fara sa simt greutatea pe care ti-o dadea gandul ca azi se schimba anul. Nu, a inceput si sa terminat ca o zi normala. Mi-era groaza de concluzii, de tras linia. Un an zbuciumat, un an pe care l-am trecut cu greu. Printre negura care a planat asupra acestui an, sclipesc timid clipele frumoase petrecute pe munte, amintirile dragi care mi-au inseninat viata, peisajele de vis care mi-au ramas ca niste vitralii in memorie, emotia intalnirilor din Gara de Nord sau din Busteni, bucuria serilor la cabana, satisfactia de ajunge in varf (cat ar fi el de mic), berea de dupa tura, din vale… Mici diamante… Stropi de fericire…

Dimineata, dupa ritualul disciplinarii vointei prin incolonarea la toaleta (iar am fost iute si am sarit ambuteiajul), am trecut la stabilirea programului pentru aceasta zi. Si asa cum e regula la noi, nu am facut nici o regula: deci program de voie! E drept ca exista o tendinta de a diminua entropia, de catre unii mai organizati, printre care recunosc ca ma numar si eu, dar in final haosul stapaneste in mod absolut. Astfel, echipa care a fost dupa vin a spus ca pleaca in Chei, iar noi care am prestat Cheile ieri, am zis ca dupa asa o tura extrema merge ceva mai lejer si am zis sa facem drumul pana la cascada Putnei, pe care o vazusem deja in straie de toamna, prin noiembrie parca.

Frumoasa cascada toamna, dar iarna e superba. Din pacate, nici fotografiile si nici cuvintele mele nu o vor putea zugravi asa cum merita. Daca aveti drum pe acolo prin Tulnici – Lepsa nu dispretuiti aceste mici comori ale naturii. Nu e vina lor ca nu mai sunt salbatice si neumblate. Sunt multi curiosi pe acolo, s-a construit si o cabana parca pe mal, cu restaurant si alte minuni ale civilizatiei, dar natura isi arata generos frumusetile, cu o generozitate pe care noi oamenii nu vom avea niciodata. Sa stati o clipa, sa meditati langa apa involburata a Putnei si sa realizati cat de trecatori suntem pe lumea asta si ca de multe ori ne zbuciumam pentru nimic, fara sa intelegem sensul adevarat al vietii. Niste furnici bezmetice care strang, se mananca intre ele si alearga fara sa stie exact tinta. Panta rhei… curgerea ireversibila a timpului…

Nu am meditat insa prea mult pentru ca in primul rand coborarea pana la cascada a fost foarte palpitanta, pe multa, multa gheata (noroc cu niste balustrade) si apoi am facut niste poze ca sa avem o amintire cat mai originala. Multumiti am urcat iar pe treptele inundate de gheata si am tropait voiosi catre Lepsa de data aceasta.

Spre Lepsa mare lucru nu era de vazut: casute, vile, ATV-uri, gipane, dar a fost un prilej bun sa mai stam la povesti, facand in acelasi timp ceva miscare. Ne-am oprit la o ciorbita la hotelul Tresor unde am vazut ca se poate ramane pe viitor in conditii mult mai bune decat am stat noi acum. Si iarasi un amanunt bun de retinut: preturi foarte-foarte bune. Eu n-am mai vazut vin fiert la 1,5 lei de nu mai stiu cand.

Imbujorati de frig si cam atat (ca am fost foarte cumpatati) ne-am intors catre viluta noastra. Echipa din Chei se intorcea si ea infrigurata si flamanda.

Intre timp a ajuns si Alois de la Braila. Acum chiar ca eram in formatie completa. Nu mai asteptam pe nimeni.

M-am grabit sa toc impreuna cu o echipa de fete ad-hoc constituita (plus chef-ul Cristi, care se pare ca a vrut sa se implice in toate de-ale gurii) fructele pentru salata: portocale, banane, kiwi, rodie, mere, mandarine, ananas, visine s.a. Toate bune, pana am descoperit ca alcoolul ce trebuia sa macereze putin fructele a fost dat pe gat in totalitate de sugativele din secta. Acum eram suparata si din cauza salatei, dar si din cauza ca eu n-am participat la executie. Furioasa i-am trimis sa cumpere de unde or sti alta sticla. Au venit spasiti cu o noua sticla din ingredientul minune pentru salata (alaturi de scortisoara).

Ne-am apucat sa pregatim masa festiva bazata pe feluri de mancare cat se poate de traditionale: friptura, zacusti, aperitive de toate felurile si aici trebuie sa dam Cezarului ce-i al Cezarului, adica miile noastre de multumiri si admiratia pentru felul in care Viorica a pregatit o salata boeuf, salata de toamna de legume, castravetii cornichon in otet si tortul de la ora 12 sau cam pe acolo. Toate aceste bunatati au fost degustate si apreciate pe masura valorii lor. Vio rulzzz!

Acum am si avut mici probleme: pregatind masa, cum sa tii la distanta niste barbati, care unii dintre ei nu mancasera mai nimic in ziua aceea? Si barbatii ca barbatii, dar cea mai agresiva parea chiar Pusy, care a dat tonul la dezastru? Sigur ca nu se putea si astfel nici nu am terminat bine de aranjat, ca farfuriile deja se goleau incet-incet, spre furia nedisimulata a unui domn ce a bantuit pe la gratar chinuind niste ciupercute si a aparut cand deja unii dintre noi se lingeau multumiti pe mustati. Ne-a spus plin de naduf: ca nu noi l-am enervat (noi eram fratii si surorile lui, ce draq), ci gestul. La naiba si pe noi ne enerveaza gestul asta (who the f*ck is…), mai ales ca nu face parte din secta! Ne venea sa-i crapam capul, nu alta!

Era prea suparat fratele asta al nostru ca l-am fi luat la o hora sa-I treaca… Sau pentru el as fi pus eu cu dedicatie pe laptop: Du hast sau ce vrea el, numai metal sa fie. Ca am uitat sa va spun ca m-am jucat si de-a DJ-ul alaturi de Andrei, Corina sau Cristina. Dar la mine era destul de simplu de ghicit de fel de muzica aveam sa pun. Prietenii stiu de ce! Acum am observat ca dupa o anumita cantitate de lichide cu grade in ele si restul pareau ca apreciaza ce selectam eu. Unii, chiar am tras concluzia, ca ar fi putut deveni niste roacheri de nadejde daca ar fi avut o indrumare potrivita, ca promit destul de mult (vezi Octav, care se misca foarte natural pe acesta muzica)

Asa cum va spuneam, din fericire, anul a trecut repede: intr-o secunda. Frigul de afara m-a tinut in casa si n-am dansat hora cu ceilalti si nici nu m-a stropit Andrei cu sampanie! Am butonat laptopul asa… fara nici un rost! Asta e!

De aici am mai bantuit noi ceva prin casuta pana ne-a prins oboseala. Era de inteles, era a treia noapte in care adormeam dupa 2. Si dupa lupte grele, nu gluma.

Marti, 1 ian

Dimineata ne-am trezit cu fete cam botite, dar veseli ca de obicei. Cristi ne-a anuntat insa ca pleaca. La fel si Cerasela. Se temeau ca se va strica prea tare vremea, pentru ca incepuse sa ninga si pana la Focsani erau cam 80 km de drum pe serpentine. Nu am incercat sa-i oprim, dar nici nu ne-am gandit sa-I insotim. Mai aveam o zi de boiereala la care nu doream sa renuntam cu nici un chip. Si cu o seara inainte am lasat neatinse oala cu sarmale adusa de Pusy de la Focsani si salata de fructe. E drept ca din Bortosul de 30 l nu mai ramasese decat 2 Bortosei mai mici de 5 l. Trebuia sa avem grija si de ei.

Au mai apucat si ei a manance impreuna cu noi din placinta cu noroace facuta de mama Silviei! Sa vezi ce ne straluceau ochii atunci cand dadeam de cate un banut ascuns in bucatica proprie. Vio a castigat potul cel mare dar si noi astia cu banuti mai mici am fost fericiti. O placinta tare-tare buna, adevarata, pentru care multumim creatoarei!

Deci dupa ce am papat ceva, ne-am asezat batraneste la gura focului. Vorba vine ca trecea un curent prin casuta cu mansarda de lemn, care ne tinea tot timpul la o astfel de temperatura incat nu era nici un pericol sa ne alteram. Ramaneam fresh pentru multa vreme. Ne-am gasit preocupari diverse, mai mult sau mai putin intelectuale. O trupa s-a bagat la un rems, iar restul se ocupa de bortosei si studia cu mult interes niste filme cu si despre cataratori. Catalin, un tip asezat si la locul lui (am uitat pocinogul din Cozia) cand scapa de nebuni se uita foarte atent sa mai prinda niste secrete ale catararii. Asta pana in momentul in care ne-am declarat si noi interesati sa privim ce priveste si el. Din acest moment s-a dus… naibii de suflet totul. Au inceput tot felul de remarci stupide si sexiste la adresa baietilor care isi aratau muschii pe stanca, hahaieli si bineinteles un du-te vino continuu de pahare si sticle, multe chiar pe sub nasul lui. A rezistat eroic, din cand in cand chiar se hlizea si el ca prea erau grele traznaile pe care le auzea de la noi.

L-a scapat initiativa lui Vali care a propus sa sarim cateva garduri ca sa ne mai dezmortim nitel. De data asta trebuia sa ne echipam mai bine: afara ningea, batea ceva si vantul si era ger. Deci cu bocanci, parazapezi si manusi am pornit sa cucerim un opt sutar care se profila undeva in directie opusa Cheilor Tisitei. Drumul, un forestier, era troienit de zapada care cadea des si linistit. Vreme de derdelus, pacat ca nu se puteau face bulgari pentru ca nu se tinea si prin urmare nici oameni de zapada nu se puteau face. Insa cand am ajuns in varf unde era o zona mai intinsa si zapada mare, pufoasa si neatinsa i-am dat drumul la joaca. Si… am facut tumbe, am aruncat cu zapada, am sarit capra, dulapurile si am pus si de un lapte gros. Aveam nevoie de ceva zbantuiala si am renuntat la ratiune si ne-am jucat pana am obosit.

Pe drum deja se insera incet-incet si foamea ne intepa din ce in ce mai tare burtile. Gandul la sarmalele care ne asteptau de vreo trei zile cuminti in oala ne dadea aripi la picioare. Am dat telefon la gazda sa puna mamaliga la foc si sarmalele. Si asa a fost: cand am ajuns inghetati si obositi la casuta mamaliga aburea in castron alaturi de sarmale, ardeiul iute stralucea vesel prin sticla, ar noi ca niste dihanii hamesite ne-am repezit asupra lor. Sa traiasca mama lu’ Silvia ca a facut niste sarmale bestiale! Atat de bune ca a trebuit re-editata mamaliga si alta serie de sarmale pusa la foc. Cica nu au fost decat vreo 200 de sarmale pe care le-am topit dintr-un foc. Si totul a fost decorat la sfarsit cu o salata de fructe delicioasa. Ce mai! Un adevarat festin!

Cu burtile mai rotunjioare ne-am urcat iar in mansarda noastra, unde stateam ca pinguinii claie peste gramada, dar unde ne simteam tare bine. Acolo ne-am reluat ocupatiile de dimineata: unii sa joace carti, altii sa-l streseze pe Catalin, pe care l-am lasat la filmulete de catare si tot acolo l-am gasit. Pe canapeaua unde statea Catalin acum eram unul peste altul vreo 5-6 insi, desi ea abia punea sustine 3 persoane. Dar ce mai conta!

Am mai facut o mica pauza sa admiram pozele si filmulete facute in zilele ce au trecut. Cel putin filmulete din seara aceea au starnit hohote gata sa darame casuta. Nici noi nu credeam ca am facut asa nazdravanii pe acolo.

O zi de iarna foarte frumoasa, in prima zi a lui 2008, intr-o casuta din muntii Vrancei, cu secta. De vis!

Miercuri, 2 ian

Foarte putin de spus. Toti infrigurati ne gandeam la drumul spre casa. Afara incepuse iar sa ninga usor. Asa ca nu am stat pe ganduri si eu si Alois am deschis seria de reintoarceri spre casa. Drumul a fost OK daca se mergea incet si cu atentie. In trei ore am ajuns acasa.

Ma pregatesc pentru urmatoarea iesire pe munte. Acum va fi o tura adevarata.

Fotografii: http://picasaweb.google.ro/corina.ciuraru/RevelionLepsa20072008

Muhaiel si Gabril

Povestea incepe cu cel putin o saptamana in urma. Pretextul iesirii l-am gasim destul de repede: trebuia sa vedem casuta de la Lepsa rezervata pentru revelion. Si sa vedem daca vinul de Vrancea a ramas la fel cum il stiam de bun. Deci suficiente motive ca sa stabilim ca in prima saptamana din noiembrie vom pleca spre Lepsa.
Pe cand faceam noi diverse conferinte pe messenger ca sa punem toate detaliile la punct, am realizat ca vom avea niste sarbatoriti de seama de Mihail si Gavril: Muha si Gabi. Cand spun noi ma refer la mine, Cerasela si Vali.
Atunci era clar ca se impunea ca macar varianta restransa, dar puternica a sectei sa fie prezenta la datorie. Dar nu era chiar atat de simplu pentru ca Muha avea treaba la Galati, iar pe fratele Vintila initial nu prea il tragea inima sa vina.
Comitetul de organizare era intr-un impas important. Ne-am repartizat sarcinile, ca erau destule si i-am atacat pe cei doi ipotetici dezertori. Nu ne-a fost usor tovarasi, pentru ca daca la Cristi i-am putut explica in mod direct ca e obligatia pe linie de secta si ca pana la urma nu l-a lasat inima sa ne paraseasca la greu, cum sa-i spui Muhai de ce trebuia musai sa vina? Pentru ca nu se poate aniversare fara aniversat, deci… Ea nebanuind nimic, a devenit insa brusc banuitoare vazand cat de insistenti eram, fara sa putem justifica prea mult de ce trebuia sa-si lase treburile de la Galati si sa vina cu noi la Lepsa.
Multe ape au curs pe mine si pe Vali tot gasind diverse trucuri pentru a duce totul la bun sfarsit! Am recurs la toate metodele, inclusiv la santaj sentimental pentru ca stiam ca daca Muha are un punct slab, acela e secta. Dar am convenit ca scopul scuza mijloacele si ca, mai apoi, Muha va intelege de ce.
Nu fost usor sa punem toate detaliile la punct. Vali a fost de neinlocuit! El a dus tot greul, pentru ca desi am planuit impreuna cadourile, el a fost cel care a facut slalom in Bucuresti dupa ele. Si nu i-a fost deloc usor!
O saptamana am vorbit in chatroom despre cum sa facem sa fie totul cat mai deosebit. O saptamana am tot pus la cale ba petrecere surpriza, ba o petrecere in pijamale sau alte traznai care recunosc ca-mi veneau instantaneu in cap, iar Vali le prelua cu viteza de la fileu, unde le ridicam eu. Ce inseamna echipa!…
Incet, incet se aranjau toate! Nici nu se putea altfel pentru ca dorinta de a ne revedea era mai importanta decat multiplele griji care ne framantau zi de zi pe fiecare dintre noi.
A venit si ziua de sambata! Bucurestiul (Dana, Raluca, Cristi si Vali), Cerasela si Gabi, impreuna cu familia care ne-a fost gazda la Lepsa si verisoara noastra din Focsani, Vali, au plecat in jur de 10 de acasa. Eu si Alois, plus kinderii si Muha (de la Galati) am decolat mult mai tarziu, pe la ora 15.30.
Cand am ajuns la Lepsa, baietii erau morti de foame, jarul facut, vinul cumparat si apreciat deja, iar camerele incalzite. Ne-au intampinat veseli, chiar prea veseli, cu noua noastra gaselnita shi fashiiiiiiii... Merita sa o vedeti si voi!
Desi afara toamna isi arata coltii reci, apa de foc de la Aghiuta (sa ne traiesti, Andreea!) si-a facut efectul si in curand topaiam toti prin curte cuprinsi de febra pregatirilor. Cristi a fost MC la gratar, secondat de Alois si Tedi. Muha si Dana erau cufundate intr-o discutie care cu siguranta ne-ar fi depasit, Vali se intretinea pe rand cand cu verisoara, cand cu Eric, in functie de inspiratia de moment, eu alergam de colo-colo cu aparatul foto in mana incercand sa prind esentialul, alaturi de Gabi, Dana sau Raluca… In plus fetele au mai mesterit si salata de varza.
Cand deja eram cam verzi de frig, in sfarsit am terminat si treaba prin curte. La etaj, unde erau camerele noastre, ne-am gasit loc pe o veranda inchisa, putin cam stramta, dar pana la urma suficienta pentru nebunia care a urmat.
Laptopul adus de Muha si-a tradat stapana in acea seara si a devenit roacher. Eu recunosc ca aveam o selectie asa, mai disco, dar in maneca tineam asul (un cd cu metal), iar Cristi a fost de nestramutat cand a hotarat ca toti vor asculta metal indiferent de preferinte. Am fost de acord cu el intelegand imediat ca majoritatea nu a avut ocazia sa fie luminata asupra muzicii pe care trebuia s-o asculte. Si astfel eu si Cristi lalaiam multumiti, iar ceilalti se chinuiau sa priceapa de ce ne bucuram asa de mult cand intra un track nou.
Am mancat in graba, timp in care am dat cep si la al doilea bidon de vin rosu. Era si cazul, primii veniti cam postisera pana am ajuns noi, cei intarziati.
Intre timp discutiile daca va asteptati sa se lege, ei, bine, nu, deveneau tot mai dezlanate, imorale, infantile si hahaite. Iar atmosfera era de mare angajament, ca de obicei.
Vali si Cristi au declarat pijama party deschisa si ne-au trimis la echipat. La sectiunea foto veti vedea o originala parada a pijamalelor. Am executat comanda si apoi am ramas intepeniti de groaza si uimire cand i-am vazut si pe cei doi in pijamale.

Mai pe scurt, langa noi, aveam acum doua gheishe: Origami si Tatami, care aduceau vag cu Cristi si Vali.
Sigur ca era de inteles ca baietii isi descoperisera in sfarsit latura feminina, si chiar ne-am bucurat pentru ei, dar… CE VINA AVEAM NOI???
Pana la urma noi ii iubim oricum, dar ne-a deranjat ca nu s-au epilat, nu prea erau barbieriti si mai plasau si bidonul de vin rosu de la unul la altul in mod profesionist, in totala neconcordanta cu satenurile brodate cu care erau impodobiti. Mai multa atentie la detalii fetelor!
Cristi, vedeta noastra, a cantat cu growlurile obisnuite, a racnit cat l-au tinut puterile (si il cam tin de obicei), pana a tinut mortis sa aprinda niste candelute, probabil pentru a gasi filmul care i s-a rupt destul de nedrept as zice eu, pentru ca: mare om, mare caracter!
Vali, insinuant insa ca o cobra, plimba ca pe o cadelnita bidonul de vin intreband mieros: dar noi nu bem nimic?. Trebuie sa recunosc ca aceste cuvinte au un efect garantat, paharele se intind ca la comanda si astfel a inregistrat multe victime de-a lungul timpului…
A venit si momentul sarbatoritilor. Fericiti ca niste copii au desfacut ambalajele si au gasit pioletul mult-dorit, ceasul multifunctional si sistemul de hidratare de invidiat. Am zambit si noi multumiti de bucuria lor. La multi ani a fost cantat in versiune trash (chiar death) multumita lui Cristi.
Dupa miezul noptii eram deja rupti, da’ rupti rau de tot. Indubitabil!
Dar dupa cateva ore de somn eram gata de o noua zi. Dimineata am plecat cu Dana si Muha catre cascada. Culorile toamnei inca nu s-au stins de tot in noiembrie si dintre ramurile copacilor s-au mutat in covorul pe care calcam aproape cu mila. Frunzele moarte inca mai pastrau caldura verii in aramiul cald. Aparatul tacanea continuu, insa nu reuseam sa iau cu mine decat o imagine, nu si melancolia naturii pe cale sa adoarma pana in primavara.
De la cascada am pornit cu o alta echipa spre satul Lepsa. Destul de cochet si amplasat intr-un decor superb.
Plimbarea ne-a facut foarte bine si noua, dar mai ales lui Cristi si Vali care au putut asfel sa beneficieze de mult mai multa liniste ca sa doarma ca niste valize in gara.
A ramas stabilit ca in decembrie sa dam gata si Cheile Tisitei.
Pe nesimtite am ajuns la ora pranzului, somnorosii s-au trezit mai mult sau mai putin de bunavoie, iar cum ni se facuse cam foame am plecat la Lepsa la o pizzarie care habar n-am cum se cheama, dar unde pizza era facuta chiar de un italian (afacere de familie) si era monstruos de mare si de buna. Acolo am pus putin tara la cale, am mai reglat niste conturi astfel ca in momentul in care am plecat eram pregatiti sa ne despartim unii de altii, dar nu pentru mult timp…
La Focsani am pornit fiecare in alta directie: bucurestenii acasa, eu s-o las pe vara mea la Focsani, iar Cerasela direct la Braila.
Sper ca ne vom vedea cat de curand intr-o tura pe munte, pentru ca prea mult nu putem rezista fara ceva hoinareala pe potecile alpine.
Anul acesta se apropie de sfarsit, nu mai e mult si vom face bilantul. A fost frumos, cu munte, 2 Mai, Balta Mica a Brailei, Lepsa si inca nu e totul… Peste tot am fost impreuna si sa speram ca va ramane asa cat mai mult timp.

fotografii: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Lepsa34Noiembrie2007