Innsbruck – Vaduz – Zurich

Duminica, 26 august

Poteci tiroleze

Pentru azi aveam in plan o tura spre varful Patsch (2250 m), o culme recomandata pentru peisajul panoramic asupra Alpilor cat si asupra Innsbruckului, pentru cateva trasee “istorice” cum ar fi Zirbenweg si de ce nu, pentru comoditatea traseelor care iti ofereau, pe langa aerul curat, un fel de odihna activa.

Cu o zi inainte lider de tura a fost Alois care a stabilit traseul, acum conducatori am fost eu si Alina. Am lasat masina la Heilligwasser (1240 m) si am urcat pe o poteca prin padure pana la Patscher Alm (1797 m), apoi la cabana Hohe Mahd (2040 m), iar apoi am urmat Gipfelweg pana la 2250 m, cat masoara Patsch. Drumul ne-a luat ceva timp pornind cam de la 8 in traseu si ajungand in varf cam pe la ora 14. Pe tot drumul am intalnit puzderie de drumeti si bikeri pentru ca traseul era comun pentru toti. Este de admirat vointa cu care se luptau cu panta. Curgeau apele de pe ei, dar nu am vazut vreunul sa faca vreo pauza. Noi, cei trei, am urcat agale, cu pauze de fotografii, de apa si dulciuri, pe bancutele presarate de-a lungul potecii. De acolo, leganand fericiti picioarele ii studiam pe neobositii bikeri, care uneori se intersectau venind din sensuri opuse pe poteca. Mai mult decat atat, folosind deja “bogatele” cunostinte de germana acumulate, Alois ii avertiza foarte serios: “Achtung! Achtung! Ciocniranzie!” Ne dadea mana sa facem glume cand noi stateam la umbra, iar ei transpirau la greu urcand sau coborand poteca. A ramas o gluma buna pentru noi ce bine si repede a prins Alois germana in cele cateva zile petrecute in Austria.

Ajunsi pe varf, am mancat cate ceva (desi rontaisem toata ziua, fara oprire) si apoi am zis sa coboram pe partea cealalta a muntelui ca sa cutreieram putin pe traseul numit drumul lui Zirben (Ziebenweg). Asa ca am coborat pe la cabana Boscheben (1600 m) si apoi am intersectat Zirbenwg pana la Bergstation (1952 m) de unde am luat telecabina pentru ca deja era tarziu si am mai fi avut cel putin 4 ore de facut pe traseul de intoarcere. Nu mai spun ca dupa cele 10 ore de mers de ieri ne cam resimteam. Asa ca am coborat pana la Mittelstation si de acolo direct la masina.

Pe la 4 pm ne-am intalnit cu Tedi si Iulian si am mers impreuna sa vizitam Schloss Ambras, un castel superb cu gradini aranjate la milimetru, pline de tot felul de pasari mai mult sau mai putin exotice ce se plimbau in deplina libertate pe aleile parcului.

Eu eram atat de obosita, ca dupa tura si m-am “prabusit” pe o banca de unde nu m-am mai ridicat decat cand am plecat spre camping.

foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck26Aug2007

Luni 27 august

Dusul elvetian

Inainte de a trece in Elvetia am ramas dimineata in Innsbruck pentru oarece aprovizionari si pentru ca doream sa intru pe net sa mai aflu putin noutatile de acasa. Am mai intrat pe mess de pe mobil, dar e destul de greoi sa chatuiesti de pe el, insa nu imposibil. M-am bucurat sa aflu ca secta a “comis-o” din nou la Poiana Brasov. Abia asteptam, cum astept si acum sa ii revad, sa povestim tot ce am facut. Noaptea de la Slatina sigur nu va ajunge pentru asa ceva.

Dupa o ora de stat pe mess m-am inveselit, dar m-am si intristat.

Am plecat catre Elvetia. Am trecut prin nenumarate tuneluri, cel mai lung fiind de aproximativ 14 km pentru care am platit o taxa in jur de 10 euro. Nu sunt foarte tare la cifre asa ca totul la mine e cu aproximatie. Fiindca era in drumul nostru pe autostrada, am oprit si in Lichtenstein, la Vaduz, care ne-a oferit o avanpremiera a oraselor elvetiene pe care urma sa le vedem in zilele urmatoare. Vaduz mi s-a parut elitist, cu magazine cu decoratiuni elaborate, cu cladiri futuriste, dar si cu nelipsitele casute cu muscate curgatoare la ferestre. Un oras cochet, elegant si usor distant, fara ati lasa impresia aceea calda a oraselor austriece.

Nu prea am realizat cand am trecut un Elvetia cu atatea tuneluri. Insa am parasit autostrada pentru ca doream sa vedem cat mai mult si apoi suma pretinsa pentru vigneta ni s-a parut cam mare (parca 30 de euro), iar valabilitatea ei de un an era total nefolositoare pentru noi.

Intr-un final am ajuns la Zurich la un camping (Seebucht) situat pe malul lacului cu acelasi nume. Eeeee! Acest camping merita o descriere mai ampla.

Din pacate,a fost prima experienta mai neplacuta de cand eram plecati. Cum am ajuns aici am fost tratati cu mare raceala, chiar grosolan as putea zice. Campingul desi era curat, asezat intr-o locatie de vis (pe malul unui lac), cu toate dotarile necesare, avea o administrare sub orice critica. Masinile nu erau acceptate langa cort, trebuind sa fie lasate la o distanta foarte incomoda intr-o parcare separata. Dusurile nu aveau apa calda decat daca plateai suplimentar pentru niste fise care durau fix trei minute una. Asta in conditiile in care campingul se declara de 4 stele. Personalul sub orice critica, ne-a uimit cu limbajul indolent si folosit cu multa usurinta, ceea ce te facea sa crezi ca nu e prima oara cand se adresau astfel.

Pacat de asezarea lui, de luminile Zurichului stralucind in apa albastra si de ratustele care dimineata se strangeau in jurul corturilor si-ti mancau din palma.

Destul de prost impresionati am decis ca popasul de doua nopti sa se reduca la una si sa nu mai oprim nici in Berna, ci sa ne ducem direct la Geneva.

Se pare ca tot ceea ce citisem pe diverse siteuri despre elvetieni era in mare parte adevarat. Am apreciat si am regretat si mai mult amabilitatea altor popoare pe care le-am cunoscut in excursiile mele.

In seara aceea am vizitat Zurichul urmand ca a doua seara sa fim in Geneva unde speram sa gasim gazde mai primitoare.

Zurich, ca oras, este frumos. Imaginile luate de acolo o dovedesc, zic eu. Magazine socant de luxoase, barbati la costum negru si camasa alba pasind extrem de ocupati prin city-ul bancar, ceasuri elvetiene scumpe si vaporase care traversau in sus si in jos lacul.

Daca veti privi pozele veti inteleg ce am vrut sa spun.

foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Zurich27Aug2007

(Va urma)

Innsbruck

Vineri, 24 august

Chemarea muntilor

Am parasit Salzburgul cu parere de rau pentru ca nu am vazut tot ce avea de aratat, dar cu emotie pentru ca urma Innsbruck, care, pentru mine cel putin, insemna munte si abia asteptam sa bat niste poteci, mai ales unele din Alpi.

Campingul ales era Kranebitten, asezat cochet chiar la poalele muntelui, dotat cu tot ce trebuie, curat, asa cum ne-am obisnuit la toate campingurile din Europa prin care am trecut.

In ziua aceea nu am facut decat o scurta plimbare de aprovizionare si acomodare prin Innsbruck. Se apropia week-endul si contrar obiceiurilor noastre romanesti, pe acolo nu mai gasesti mai nimic deschis. De fapt si in timpul saptamanii dupa ora 18-19 rar mai gaseai de unde sa cumperi ceva. Sunt foarte atenti cu timpul lor liber si il respecta cu mare strictete, alocandu-l pentru recreere, miscare, foarte multa miscare, pe cat se poate in aer liber.

Seara ne-am facut rucsacii pentru a doua zi. Am discutat traseul dupa informatiile destul de sumare pe care le aveam si am adormit cu gandul ca maine vom pasi pe alti munti decat cei natali.

foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck24Aug2007

Sambata, 25 august

Socoteala de acasa…

Infrigurati, ne-am echipat, am dat ultimele instructiuni lui Iulian despre cum sa procedeze cu Tedi, pentru ca ei urmau sa ramana sa viziteze orasul cu un card asemanator cu cel de la Salzburg si am pornit in aerul racoros al diminetii.

Cam ne-am foit pana am gasit intrarea in traseu. Documentatia era destul de saraca, iar de intrebat nu aveam pe cine, strazile fiind foarte pustii la aceea ora. Pana la urma am gasit primele indicatoare, directia aleasa fiind Seegrube, adica punctul unde era o statie de teleferic. Initial ne-am propus sa trecem de el si sa facem si traseul pe care l-a parcurs Cerasela si Gabi, dar s-a dovedit ca intr-o zi acest lucru nu era posibil depasind cu mult distanta pe care ai putea s-o acoperi chiar si in 10 ore de mers.

Prima “statie” a fost casa de oaspeti Rauschbrunner (1088 m), unde cabanierii cu multa amabilitate ne-au dat informatii si o vedere cu acest popas scaldat in soare, flori si aer curat, pe o pasune verde cu vacute ce pasteau pasnice in jurul cabanei. Deci e adevarat, aici e Tirolul din fotografiile pe care le admiram de acasa!

Apoi am ajuns la Achselbodenhuttel (1645 m) unde am gasit apa si am facut un mic popas. Apoi am urcat mai departe pe o poteca tare lina, sinuoasa si cu panta blanda. Ei adora astfel de drumuri pentru ca mersul pe jos sau pe bicicleta e un mod firesc de a petrece timpul liber. In week-end potecile sunt pline de iubitori de natura de toate varstele care se bucura de miscare din plin, intr-un fel simplu, mergand in sus si in jos pe munte.

Pana la urma am ajuns in zona de gol alpin unde peisajul a devenit mult mai auster. Padurea de brad, ciupercile si florile multicolore au lasat locul grohotisului si stancilor semete. Insa dificultatea potecii nu s-a schimbat foarte mult, cu exceptia a doua zone in care toti trei am avut ceva emotii, pentru ca poteca se cam surpase si nu era nici loc sa pui gheata, iar peretele ce trebuia “imbratisat” (vorba Vioricai) nu prea se lasa, fiind extrem de friabil si puneai mana pe el mai mult simbolic. Noroc ca nu au fost prea lungi aceste portiuni. La Seegrube (1905 m) am ajuns pe la 2 pm, fiind porniti in traseu cam de la 9 am.

Acolo sus am stat cam vreo ora ca sa mancam, sa ne odihnim si sa reevaluam traseul. Era clar ca nu aveam cum sa-l continuam, ci trebuia sa ne intoarcem spre Kranebitten care ramasese la ceva distanta de noi.

La Seegrube multi turisti, multi bikeri, pentru ca era un traseu pana acolo de mountainbike, multi pantofari (cei mai multi straini) si o turma de oite. Una din ele se ocupa cu cersitul trecand pe la toate mesele de la terasa si behaind obraznic ca sa i se ofere ceva de mancare. Si va asigur ca era isteata pentru ca mai toti turistii incercau sa-i pastreze ceva bun pentru ea si mielul care se tinea dupa ea.

Drumul de intoarcere a fost interminabil. Eram destul de obositi si ce a fost mai rau era ca am avut o bucata foarte mare de parcurs intre periferiile Innsbruckului, nestiind prea bine ce mijloace de transport sa luam pana la campingul nostru.

In ziua aceea am mers cam 10 ore calculate fara pauze. Dar am ajuns la camping pe seara, foarte obositi, transpirati, dar fericiti ca am reluat contactul cu muntele. Ne fusese dor de potecile lui, sa mergem si de mers, am mers, chiar mai mult decat ne asteptam.

foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Innsbruck25Aug2007

(Va urma)