A treia oară pentru prima dată sau În căutarea paranormalului*

De duminică seara mă tot foiesc încercând să găsesc un moment bun pentru a povesti ultima mea ieşire pe munte… Fiecare după-amiază este alocată cu stricteţe altor planuri şi, pur şi simplu, ideile mi se plimbă prin cap fără să le pot elibera în terapia binefăcătoare a scrisului.

În seara aceasta am decis că am aşteptat prea mult şi am avut senzaţia că dacă va mai trece timp totul se va decolora, se vor duce trăirile, amintirile vor rămâne ca frunzele toamna, superbe, dar moarte.

Piatra Singuratică… un loc promis şi tocmai de aceea de neatins.

Prima oară am ajuns în Hăşmaş fericită, plină de speranţă. Se şi vedea acest lucru: mi-am propus un traseu lung-lung şi am pornit după prânz cu mult optimism. Dar nu mă îndoiam că voi face tot ce am hotărât, pentru că aveam multă încredere în mine şi în soartă. În Poiana Albă ne-a prins seara şi ne-am întors fără să mă las învinsă: ştiam că voi reveni. Promisesem.

A doua oară nu mai eram eu când am ajuns în Poiana Albă. Deşi se apropia primăvara, în suflet era iarnă şi parcă tot ce era în jurul meu nu făcea decât să accentueze starea mea de tristeţe. Nu aveam cum să ajungem la Piatra Singuratică: nimic nu părea alături de mine. În Poiana Albă, cea făcută parcă să înghită vise, paşii s-au înfundat în zăpada apoasă, privirea s-a pierdut în ceaţa deasă şi lăptoasă şi mi-am luat rămas bun de la Piatra Singuratică din nou. Mă gândeam că ar fi foarte bine dacă nu voi mai calca niciodată pe aici.

Dar am revenit. A treia oară. Am revenit după ce liniştea s-a lăsat cu greu, după ce mi-am dat seama (încă o dată) că valoarea nu este mereu valoare, ci mai sunt şi falsuri, că atenţia noastră nu trebuie îndreptată cu generozitate spre orice sau oricine, pentru că e foarte posibil să-ţi pierzi timpul. Trebuie să elimini tot ceea ce nu are calitate şi să te concentrezi pe lucrurile simple şi adevărate.

Mda… Un cer senin, azuriu, o toamnă pudrată cu zăpadă fină, amestecată cu auriul frunzelor moarte. Un cer de vară, frunze de toamnă, fân îndoit şi îngheţat de promoroacă şi aer călduţ de primăvară. Un an, patru anotimpuri, într-o zi.

Am plecat sâmbătă pe la 7.30 de la pensiunea Cerbul, după ce Alois, Marius şi Sebi şi-au băut tacticoşi cafeaua, fiind veniţi de vineri seară.  Fiind încă destul de rece afară am grăbit ritmul pe lângă Pârâul Oii. Lăsăm casele în urmă şi urmăm BA. Mergem fără bucuria explorării unui loc nou. Mergem doar cu bucuria reîntâlnirii cu muntele, iar în acest caz cu un munte pe care trebuia să ni-l apropiem cu orice preţ. Ne oprim foarte puţin pentru a arunca priviri rapide în urmă, unde, pe măsură ce urcăm, se deschid alte culmi cât este zarea de mare.

 

Putin cam infrigurati de aerul rece de afara

Stratul subtire de zapada era singurul care ne aducea aminte ca iarna este aproape

Pana in Poiana Alba am mers pe urmele lui Mos Martin, el fiind cu treaba in spre sat, iar noi spre padure

O zi superbă se anunţa, iar poteca se duce cu rapiditate sub paşii noştri. Facem cam două ore din Lacu Roşu până în Poiana Albă. Cu satisfacţie trecem de străjerul noduros al poienii: trunchiul de copac care ne ghideaza prin imensitatea poienii. Indicatoarele lui sunt îndoite, cu vopseaua destul de ştearsă, dar atât de util în imensitatea locului ras ca în palmă, presărat doar cu o mulţime de stâni, acum pustii.

 

Dovada ca am ajuns pentru a treia oara in Poiana Alba )

Poiana Alba

La băncuţă, unde hotărâsem că facem pauză să mâncăm, găsim o surpriză plăcută: un refugiu nou, din lemn, mirosind frumos a brad. Am dat o roată noii căsuţe de vreme rea, apreciind lucrul bine făcut şi mai ales pentru o cauză atât de bună. Pentru că era mult loc pe geam am lăsat un pinguin mic să privească cum se perindă anotimpurile în Hăşmaş.

Ta-dam!!!!

Pinguinul cel mic lasat sa pazeasca refugiul si poiana

Nu ne venea să plecăm de acolo atât de frumoase erau priciurile albe de lemn, blatul din dreptul ferestrei şi îmbinările fără cuie ale căsuţei. Aşa cum ni se rupe sufletul când vedem adăposturi vandalizate, tot aşa ne saltă inima de bucurie când se mai pune umărul la ceva folositor pentru iubitorii de munte. Am izgonit cu rapiditate ipoteza că ar putea ajunge şi aici acei humanoizi retardaţi care distrug şi otrăvesc tot ceea ce ating. Poate frumoasa căsuţă va scapa de atingerea acestor fiinţe primitive.

Pauza nu a fost prea lungă pentru că de aici, din acest punct, începea tura pentru noi şi mai aveam mult de mers.

 

Tot de prin poiana, pentru ca tare lunga si mare a fost...

Petrecem Poiana Albă pe o potecă îngheţată. Zăpada străluceşte puternic sub soarele ce prinde teren din ce în ce mai mult. Am urmărit cum îşi schimbă structura acele de gheaţă pe parcusul traseului. Iniţial era o pudră fină, aşa cum ştim de obicei neaua, apoi covorul alb a fost compus din sfere mici, ca polistirenul, iar acum arăta ca nişte suprafeţe dreptunghiulare transparente şi dure, cu margini zimţate, aproape gheaţă. Pe firele de iarbă această zăpadă lipită şi străpunsă de razele soarelui crea efecte nebănuite. Poiana sclipea misterios şi scârţia sub paşii noştri, dar nu pentru multă vreme. De după culmi soarele ameninţa.

Cristale de gheaţă

Prima poza preferata

A doua fotografie preferata

Poteca ne tot duce, de data aceasta pe BR. Vorbim între noi despre faptul că iarna, când totul este acoperit de nea, nu pare deloc uşor să identifici traseul mai ales dacă nu ai mai călcat pe acolo. Dacă este ceaţă, faptul că ai mai fost chiar nu mai contează deloc, marcajele sunt cele mai multe pe pietre, iar poiana este atât de mare încât în whiteout traseul sigur nu se va putea contura.

 

Je...

...si Alois...

...si Sebi (aka Boltz)

Spre bucuria noastră vedem în dreapta crucea de pe Hăşmaşul Mare şi în stânga Piatra Singuratică. Stăm ca măgarul lui Buridan pe gânduri: dreapta sau stânga? Peisajul devine de vis: ziua frumoasă  ne permite să vedem la orizont platoul Bucegilor şi crestele zimţate ale Făgăraşului. Ne cam uimim, dar sigur am văzut ce am văzut.

De pe Hăşmaş se vede marea... de nori

Cu un zoom adecvat, am dat verdictul: Făgăraş

În vale o mare nori ne atrage privirile fără încetat. Se pare că trebuia să vin pe aici cu sufletul eliberat de fantasme, ca să am parte de aceste minuni.

Urcăm spre Hăşmaşul Mare şi peisajul se schimbă văzând cu ochii. Putem da roată cu ochii şi cuprindem toţi Carpaţii Orientali şi chiar mai mult decât atât. Nu ştim noi chiar toate vârfurile, mai ales pe cele din nordul ţării, dar, mai aproape, identificăm Piatra Vithoş care i-a dat fiori lui Claudiu, Ceahlăul cu Ocolaşul mare la bătaie, iar la restul doar ne-am dat cu părerea.

Spre nord

Un zoom şi spre Ceahlău

Eram toţi recunoscători că atât de multă frumuseţe se deschide în faţa noastră şi această bucurie se vedea pe chipurile noastre. Sigur că am făcut fotografii prin reprezentantul nostru Marius (eu am avut probleme cu acumulatorii) şi am ascultat liniştea de acolo de sus, fără să ne mai săturăm.

Pe drum am încercat să facem un brainstorming că să înţelegm de ce am revenit obsesiv în Hăşmaş pe acelaşi traseu Lacu Roşu – Piatra Singuratică. Ar fi fost un fleac să parcurgem din Bălan acest drum, fără să ne batem capul şi mai ales picioarele din Lacu Roşu spre Piatra Singuratică ca nişte discuri defecte.

În final, am găsit explicaţia, cel puţin în cazul meu. De vină este piticul responsabil de Piatra Singuratică, precum şi cel responsabil de Hăşmaşul Mare. Se pare că am nişte pitici care se numesc Penteleu, Rodnei, Retezat, Hăşmaş etc. Ei nu dispar de bunăvoie. Ei trebuie anihilaţi, ca să nu spun cuvinte mai dure (deşi merită), pentru că atât timp cât locuiesc în mintea mea, sfredelesc totul fără milă. Dar să revin: trebuie distruşi şi acesta este scopul drumurilor mele. Când dispare vreunul, nimic nu se îmbunătăţeşte, pentru că apare altul în locul lui, dacă nu chiar doi-trei.

Ei, şi când urcam spre Hăşmaşul Mare, piticul responsabil a început să devină din ce în ce mai agitat. Când m-am apropiat de vârf a început să scâncească, frământându-şi mânuţele. În mod straniu, nu-mi era milă de el, ba la poza de grup, de pe vârf, aveam un zâmbet larg şi sufletul uşor, dar piticul a suspinat uşor şi s-a evaporat. Din vorbă în vorbă, în locul lui a apărut piticul Cindrel. Rânjea fericit pentru că ştia că va avea încă destul de multe zile. Nu putea să-l contrazic, dar nu se ştie niciodată…

Ultimele clipe ale piticului din Hăşmaş

Coborând de pe Hăşmaşul Mare parcă zburam… Se vedea foarte frumos versatul stâncos şi abrupt cu tot felul de zone de belvedere. Un soare cald, un cer albastru, marea de nori jos în vale, lângă noi, iar până în zare frumuseţea Carpaţilor. Frumoşi pentru că putem să-i străbatem, ne lasă să îi cutreierăm potecile, să bem din apa limpede a izvoarelor şi să-i cântăm în serile cu stele despre pasiunea noastră. M-am umplut de absolut privind lumea de pe Hăşmaş în acea zi.

Cu paşi repezi pornim către Piatra Singuratică. Dinspre Hăşmaşul Mare părea la o aruncătură de băţ, dar drumeţii au realizat că mai au puţin de mers până acolo.

Am ajuns la poalele Pietrei Singuratice. Cabana de acolo se reconstruieşte şi se pare că meşterii care au realizat micul refugiu din Poiana Albă sunt aceeaşi care lucrează la noua cabană pentru că este exact acelaşi stil şi aceleaşi materiale folosite. Noua cabana va fi foarte frumoasă, asemănătoare cu cea veche şi nu vamai dura mult până va fi gata.

Ne-am lasat rucsacii prin pădure şi am început să urcăm panta către Piatra Singuratică, care de fapt sunt vreo patru pietre, într-un grup pe care îl putem numi mai corect „pietrele singuratice”.

Am urcat poteca plină de grohotiş mărunt ca boabele de mazăre privind stâncile care nu mă lămuream pe unde pot fi urcate. În curând am ajuns şi la zona stâncoasă unde am urcat cam până la jumătatea traseului. De acolo de unde eram eu începea o zonă de şufe proaspăt amplasate, cel puţin după aspect, păreau foarte noi şi bine ancorate în stâncă. Am rămas acolo decisă să-i las pe băieţi să se cocoaţe mai sus. Deja nu mă mai simţeam confortabil.

Şufele noi şi bine aplicate pe stâncă

Lumea, aşa cum se vede ea de pe Piatra Singuratică

Poate o să întrebaţi ce făcea în timpul astă piticul responsabil de Piatra Singuratică. Exact invers decât mine! Când am ajuns la poalele ei aproape intrase în stop cardiac. A avut un infarct, dar când m-am oprit din drumul meu către vârful Pietrei singuratice, a început să-şi revină puţin câte puţin. Eu eram verde la faţă din cauza stâncilor ascuţite şi abrupte, iar el devenea roz şi zâmbăreţ. Când am coborât de pe stâncă deja îl auzeam fredonând un cântecel vesel, din acelea piticeşti. Mi-era o ciudă pe el, dar a trebuit să recunosc că a fost un fel de remiză: eu am ajuns pe Piatră, iar el a rămas să ţopăie fericit în visele mele. Mi-a promis că-şi va lua în curând alt nume, ca să putem convieţui în continuare.

Odată targetul îndeplinit am început „lungul drum către casă”, care nu a fost lung deloc, pentru că acum aveam aripi la picioare.

În Poiana Albă am făcut din nou pauză de masă. Claudiu ne-a inclus şi pe noi la masa comună de la pensiune, dar până atunci mai era de aşteptat, aşa că ne-am aşezat direct pe iarbă şi am scos din rucsaci ultimele provizii.

Pe la 13.30 am plecat de la Piatra singuratică şi la 17 am fost înapoi la pensiunea Cerbul unde ne aştepta o trupă impresionantă prin număr şi diversitate. Cei mai frumoşi erau copii care au pus stăpânire pe toată pensiunea, plini de chef de joacă.

Toate până în trei! zice o vorbă. Aşa a fost şi la noi: a treia oară am reuşit

S-a încins o petrecere de groază unde adulţii au fost copii, iar copii au dat tonul distracţiei. Ce seară solicitantă pentru unii a fost! Mi-a plăcut să-i urmăresc cum trăiesc intens bucuria şi puteţi şi voi să vă convingeţi.

This slideshow requires JavaScript.

Cause I´m a gummy bear.
Oh I’m a movin’ groovin’ jammin’ singing gummy bear.

Am adormit repede şi adânc, imediat ce am ajuns în cameră. A fost o zi atât de frumoasă! Cea mai frumoasă zi petrecută în Hăşmaş!

A doua zi, duminică, razele soarelui ne-au însoţit prin Cheile Şugăului. Marius ne-a fost ghid şi dacă era după el ajungeam muraţi de atâta străbătut părâul de pe un mal pe altul. Nu am scăpat decât după ce i-am promis că vom reveni la vară când nu ne va mai fi teamă că ne îngheaţă picioarele şi că le vom face de la un capăt la altul.

Frumusete din Cheile Şugăului

Acum aţi înţeles cum e să faci o tură de trei ori şi ultima oară să fie ca şi cum ar fi fost pentru prima dată? Dacă nu aţi înţeles, înseamnă că eu şi cei trei băieţi am fost părtaşi la un fenomen paranormal pe munte.

Foto: Marius C.

*Povestea paranormalului pe munte nu este inventată cu totul, se bazează pe o serie de discuţii “ştiinţifice” pe această temă de pe forumul  www.carpati.org, site de munte serios şi la locul lui, dar cu useri glumeţi   Unii dintre ei, desigur!

A fost Hăşmaş, din nou

Am scris zeci de jurnale în care povesteam, cum mă pricepeam mai bine, pe unde am fost, ce am văzut, în care îndemnam uneori explicit, alteori deductibil, spre diverse destinaţii, totul cu multă dragoste şi recunoştinţă pentru că am petrecut clipe de neuitat, am simţit sentimente unele greu de descris şi alături de oameni pe care îi respect şi îi iubesc.

Iniţial, fiecare jurnal este ca o piatră neşlefuită, gândurile mele aleargă haotice, mintea este o maimuţă greu de stăpânit, dar, cu răbdare, le ordonez pe toate, le îmblânzesc. Ideile, le analizez una câte una, până o găsesc pe cea mai potrivită să exprime ce-mi propun. Apoi întorc totul pe fiecare faţetă, ca pe un diamant şi, atunci când găsesc strălucirea dorită, pot să trec la scris. Câteodată totul se leagă aproape instantaneu,  gândurile se înşiră cuminţi pe hârtie, unul după altul, de la sine şi jurnalul apare ca de la sine.

A fost Hăşmaş, din nou. Şi, din nou, Hăşmaşul, după tură, a rămas în mintea mea încâlcit ca un fuior de lână. Iar eu nu reuşesc să găsesc fusul potrivit să-l torc. Am început să scriu de câteva ori, dar frazele, una-două-trei, nu se legau şi, mai ales, nu străluceau. Frustrantă situaţie: doream să scriu despre Hăşmaş, trebuia să scriu despre Hăşmaş, merita, iar eu nu puteam, nu eram mulţumită, nu mergea.

De data aceasta, însă, ştiu că vă voi povesti din nou despre Hăşmaş, aşa cum nu-l ştiam, dar aşa cum îl doream. Am dat deoparte toate interferenţele, toate bruiajele şi a rămas doar ceea ce îmi este de folos.

Tura are şi o istorie, însă asta nu înseamnă că a fost ceva premeditat. Claudiu mi-a promis că va folosi Cheile Lapoşului pentru a-mi deschide porţile Hăşmaşului, încă din februarie. Nu a fost să fie şi apoi, pe negândite, şi-a adus aminte de ele şi a zis să fie Hăşmaş de 1 Mai. Se pare că anumite lucruri sunt făcute să se întâmple indiferent de ce credem noi. Aşa cum, dacă am fost pentru al doilea an consecutiv de 1 Mai cu HPM, atunci înseamnă că aşa a trebuit să fie.

Ne-am strâns un grup mare, nici acum nu am aflat cu precizie câţi am fost: din Iaşi, Bacău, Suceava, Piatra Neamţ, Brăila, desigur, şi cine mai ştie de pe unde. Şi un câine, mai exact „o” câine, Arrow, frumoasă, cuminte şi deşteaptă şi vă spune acest lucru o persoană care nu se omoară după astfel de animăluţe. Aaaa… şi să nu uit, şi o biclă cu tot cu stăpân, care a plecat grăbită să ne reîntâlnim pe seară, la locul de campare. Deci, multă lume şi pestriţă.

Am început urcuşul pieptiş pe o potecă ce mai mult se intuia, decât se vedea. Ştiam că, la un moment dat, trebuia să o părăsim şi să intrăm în Chei. Numai că nu mai nimeream „momentul”, şi, din şirul cel disciplinat urcător, în final, a ieşit un soi de freeride, fiecare pe unde îl ducea intuiţia.

Cum orice bălăureală e plăcută, dar are un final, am intrat şi în Cheile Lapoşului, străjuite de pereţi înalţi de stâncă, cu apă cristalină şi rece ca gheaţa, cu mici cascade sau oglinzi lucioase şi netulburate. Piatra Altarului priveşte impasibilă ţopăiturile noastre din piatră în piatră.

Foto: Costel A.

Foto: Ramiro

Foto: Alois C.

Foto: Ramiro M.

Piatra Altarului, foto: Alois C.

Foto: Claudiu B.

Cheile se termină prea repede, continuăm să mergem pe lângă firul apei, regăsim marcajul, trecem pe lângă vârful Bardoş şi ajungem la o punte şubredă rău. Pândim şi chibiţăm să vedem sub cine se rupe. Câştigă puntea, fiindcă rezistă.

Foto: Ramiro M.

Foto: Ramiro M.

Cred că intrăm în cătunul Ciurcani. Mergem pe forestier şi aşa vom rămâne până la finalul călătoriei. Orientarea este destul de relativă, deşi avem hartă şi GPS. Ne bazăm, din câte am văzut, pe deducţii şi intuiţie. Nu-i bai, chiar îmi place. Ne-am răsfirat mult, după cum a poftit fiecare.

Foto: Petrica B.

Foto: Claudiu B.

În dreapta şi stânga multe culmi hâde cu trunchiuri de copaci taiate de drujbă. Nu ne dăm seama dacă copacii  au fost defrişaţi fără milă sau au fost tăiaţi pentru că erau bolnavi, însă, peisajul suferă mult din cauza aceasta.

Mergem înainte şi timpul trece cu repeziciune. Unii merg concentraţi la drum, alţii spovorăiesc, bucuroşi de reîntâlnire pe munte, unii fotografiază, contribuind dinamic la crearea cronicii de tură, dar toţi ne bucurăm de munte şi de drumeţie.

E cald, ne oprim des, mai ales în ultima parte a drumului, pentru că oboseala se adună încet-încet şi, iată că ajungem în Şaua Vitovoş. În faţă ne face cu ochiul punctul terminus al turei noastre: Piatra Vitovoş/Vithoş/Vit-Havas, cum i se tot spune pe aici.

Foto: Claudiu B.

Rămânem obosiţi şi indecişi pe loc: să mergem chiar sub pereţii Pietrei şi să campăm acolo sau să fim practici şi să nu lăsăm locul pe care tocmai l-am ocupat şi care parcă ne aştepta de-o veşnicie cu apă proaspătă de izvor, cu multe lemne uscate de foc şi o poiană cu iarbă lină numai bună de pus corturile pe ea.

Foto: Claudiu B.

Echipa s-a completat cu Tonka, venit cu bicla dinspre Lacu Roşu, şi cu Mihai C., Laura şi Adi aflaţi în plin tur de forţă prin Ceahlău şi Hăşmaş.

Începem să punem corturile şi să facem ceva pregătiri pentru masa de seară. În acea seară singurul eveniment care a întrerupt armonia ce plutea în aer a fost explozia buteliei mele de gaz. Totul s-a întâmplat foarte simplu şi firesc, mai ales dacă nu înfiletezi butelia foarte bine la arzător. Au fost câteva momente de panică şi suspans, până s-a produs deznodământul, gazul explodând şi distrugând arzătorul şi, implicit, intenţia mea de a mânca o supă. Dar, tot răul spre bine, nu au fost urmări neplăcute şi, datorită neglijenţei mele, acum sunt mândra posesoare a unui arzător Primus Gravity MF. Sper să nu-l bubui şi pe ăsta.

Locul acela mi-a dat o senzaţie de confort, de linişte, de relaxare, de protecţie. Eram atât de mulţumită de micul spaţiu generator de calm şi serenitate, încât Piatra Vithoş nu m-a mai atras cu nimic. Ba chiar faptul că o admiram de la distanţă mi se părea mai interesant decât drumul până acolo. E la fel ca şi cu unii oameni. Evitând să-i cunoşti, eviţi dezamăgirile.

Foto: Ramiro M.

Nu de aceeaşi părere au fost şi alţii, care au pornit mintenaş spre Vithoş să-i spulbere misterul. Când au ajuns cred că i-au spulberat şi praful de pe stânci cu strigătele de bucurie. Fiecare a primit ceea ce merita: Piatra Vithoş, strigătele de victorie, iar pajiştea cu corturi, pace şi un apus mioritic.

Foto: Claudiu B.

Cei rămaşi la corturi au strâns lemnele de foc, au făcut vatra, ba chiar au aşezat în semicerc butucii pregătiţi să-şi aştepte oaspeţii.

Foto: Kya C.

Tovarăşii mei au încins atmosfera cu glume şi cântece. Focul şi sticlele, din ce în ce mai goale, încălzesc, privirile sunt din ce în ce mai jucăuşe şi vocile mai puternice.

Foto: Kya C.

Dacă în jurul meu era veselie, mă simţeam şi eu bine, însă, seara, la foc, mereu mi se face dor de sacul meu de dormit, de cortul meu şi, pe nesimţite, mă ascund acolo, lăsându-mă pradă viselor.

Foto: Ramiro M.

Prin somn, aud vocile îngânând cântecele prieteniei şi mă întreb „te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?” Nu mai apuc să-mi răspund pentru că adorm din nou şi totul este bine.

Dimineaţa vine întotdeauna ca o speranţă pentru mine. Fiecare dimineaţă este o bucurie şi, când sunt la munte, e un dar divin. Ies prima din cort, restul sunt încă prizonierii lui Morfeu. Mă duc la izvor, mă spăl cu apă rece, când mă întorc încep să mai văd şi alţi matinali, destul de puţini ce-i drept. Profit de acest moment al zilei şi fac o mică plimbare ca să mă bucur cât mai mult de ceea ce mă înconjoară. Îmi place să fiu atentă la fiecare gândăcel care se urcă pe o frunză, la fiecare foşnet de aripi sau la vântul care murmură uşor printre brazi. Mai pleacă o echipă spre Vithoş. Nu ştiu de ce, nu mă atrage. Vreau să stau întinsă pe izopren, să-mi pun căştile, să privesc zările şi să uit de mine. Aşa am şi făcut.

Foto: Ramiro M.

Momentele de reverie, pentru care fiecare efort pe care îl fac pe munte este bine meritat, trec şi iată-mă din nou gata de drum cu rucsacul în spate. Sunt în formă bună, odihnită şi drumul fuge sub tălpile mele. Îmi place ritmul acesta alert şi sentimentul că, deşi aparţin unui grup, de fapt, sunt doar eu şi gândurile mele.

Foto: Claudiu B.

La întoarcere alegem alt traseu, pe sus, pe “creastă”. Culmi neîmpădurite, sub soarele care ne bate nemilos şi o potecă printre tranşeele ultimului război. Privesc uimită spre dramele ce doar le banuiesc că s-au întâmplat pe aici şi, din când în când, admir genţienele înflorite în pâlcuri. Aşa şi trebuie să rămână: flori în tranşee şi iarbă peste sângele vărsat.

Foto: Claudiu B.

Traversăm astfel Lapoşul şi Ciurgăul. Tropăi cu spor şi faptul că îmi place ceea ce văd îmi dă şi mai multă energie. Începe să se facă simţită prezenţa omului şi pentru mine asta nu este o veste prea bună: înseamnă sfârşitul evadării.

Foto: Claudiu B.

Foto: Claudiu B.

Turme de oi şi capre, câini nervoşi şi doi copilandri răsfiraţi printre animale. Liniştea mea interioară se spulberă la vederea dihăniilor zburlite. M-aş uita după mieluţii ţopăitori, dar stau şi cu ochii pe hămăitorii, care, într-un final, înţeleg că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii.

Foto: Claudiu B.

Iată cum povesteşte Claudiu despre întâlnirea cu urmaşele Mioriţei şi ciobăneii lor:

“Copil bun la suflet, o potolit câinii  pentru toţi oaspeţii săi şi mi-o făcut pe plac de o luat mieluţul în braţe ca să iasă bine la poză.

- De unde veniţi?

- Tocmai de la Piatra Vithoş.

O stat mult şi s-o uitat la mine şi o îndrăznit:

- Da’ beţele astea la ce folosesc?

- La urcat şi la coborat. Îţi plac?

- Da, sunt frumoase. Ştiţi cumva cât e ceasul că trebuie să ajung la unu’ la stână că tre’ să mulgă oile şi caprele.

Era unu fără un sfert. El şi cu un băietan duceau oile astea pe culmile Ciurgăului Lapoşului, pe plaiurile Cupaşului, încet încet spre Piatra Vithoş. (Să îţi dea Dumnezeu sănătate, putere de muncă şi aceeaşi privire inocentă, nealterată încă de mirajul oraşului). El mă privea cu ochii lui albaştri, cu gândul că odată va ajunge în Iaşi, eu îndrăzneam să-l privesc gândindu-mă că odată voi rămâne acolo pentru mai mult timp.”

Foto: Ramiro M.

Toţi visăm, Claudiu, să simţim veşnicia din acele locuri pentru mai mult timp sau, măcar, mai des…

Foto: Claudiu B.

O ultimă pauză pe munte înainte de coborâre ne aduce zâmbetul pe buze şi amintirile de cu seară parcă au şi mai mult farmec. Feţele şi braţele sunt deja arse de soare, dar am dat de umbră, de pădure, deşi poteca largă nu prea ne fereşte.

Foto: Claudiu B.

Parcă simt rucsacul puţin mai greu, dar oboseala este dulce şi drumul, aşa cum am spus, mi-a făcut o mare plăcere, astfel că atunci, când ajungem tot în Cheile Bicazului, aş fi în stare să plec din nou la drum. Aşteptăm ca şoferii să aducă maşinile şi ne pregătim, în sfârşit, pentru o poză cât mai completă a grupului. Avem privirile mulţumite pentru că am făcut ce ne-am propus, dar şi un pic de tristeţe pentru că se mai termină un vis.

Foto: Petrica B.

Cercul s-a închis: a fost Hăşmaş, din nou. De data aceasta am reuşit să liniştesc “zgomotul minţii” şi să aleg  din noianul de gânduri ce-i al Hăşmaşului. De data asta, ale Hăşmaşului au fost soarele de vară la început de mai, poteca dulce şi şerpuitoare fără de sfârşit, focul ce încălzeşte inimile şi “pe-un picior de rai, pe-o gură de rai” la Piatra Vithoş.

Foto: Costel A.

Multumesc tuturor celor de la care am folosit fotografii (Claudiu, Petrica, Ramiro, Costel Asandei), pentru ca datorita lor, jurnalul dovedeste ca este reflectarea realitatii si nu a imaginatiei mele.

Visul închis

Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat să mă mai doară…

Moldova acoperită de vălul întunericului, sub mantia de zăpadă îngheţată, ascunde un vis. Un vis promis, o patimă uitată pe un raft, o ruptură în timp. Cochilia strâmtă şi protectoare a maşinii îmi zice că sunt în siguranţă, deşi afară roiesc, pe câmpuri, demonii slavi ai lui Gogol.

Cât de departe poţi merge pentru un munte? Sute de kilometri gonind, parcă fără ţintă, animat numai de dorinţa de a-l vedea chiar şi pentru câteva ore.

Pleci pe lapoviţă şi polei ca să-i vezi poienile îngheţate. Te dor ochii de întunericul şoselei numai ca să-i întâlneşti culmile rotite în ceaţă şi să tresari atunci când întrezăreşti marcajele abia conturate pe stânci.

Dimineaţa a început să curgă la vale, de pe Suhardul mic, chiar în palma mea. Întind mâna în zare şi suflu uşor:  pentru tine, Hăghimaşule!

Câinele alb şi câinele negru au înţeles demult ce se întâmplă în sufletul meu şi se ţin, nedezlipiţi, de mine. Când se bat şi se muşcă, în joacă, sunt Yang şi Yin, binele şi răul, ziua şi noaptea, apa şi focul, cer şi pământ,  într-o încleştare fără sfârşit. Îi ştiu dintotdeauna, dar acum au prins fiinţă, ca să mă pună pe gânduri.

Căluţul mirositor târăşte agale sania din care jelesc trunchiurile fără crengi. Sătenii se uită cu ochi curioşi după noi. Ce căutăm în direcţia în care nu merge nimeni iarna?

Nu sunt urme, nu sunt speranţe, nu este decât pasul şovăielnic prin omătul intact şi alunecos.

Cel alb şi cel negru fac salturi inutile şi zăpada le ajunge până la gât. Nu scot un sunet, ci doar râd amândoi câineşte, cu coada. Mă înveseleşte privirea lor şi veşnica dispută pentru câştigarea bunavoinţei mele.

Brazii dispar şi albul zgârie retina. Mult alb înainte şi în jos, sub picioarele mele. Un alb verzui ca spinarea unei şopârle uriaşe decolorate.

E Poiana Albă şi, aici, Hăşmaşul trebuia să-mi lase un sms pe un trunchi de copac. Anul trecut l-am căutat în zadar, dar anul acesta m-am săturat să aştept. Traversez cu greu de-a lungul şopârlei şi, cu respiraţia întretăiată, văd copacul ce şi-a schimbat profesia. Acum este ghid. Apare prea târziu, nu poate să-mi arate ce am de făcut în viaţă, unde am greşit, nu poate să-mi arate decât poteca spre Hăşmaşul Mare.

Aşa se încheie povestea. Fără explicaţii, fără linişte, fără să simt vârful Hăşmaşului cum mă saltă către ceruri. E atât de sec şi epuizant, încât mă gândesc la un vin roşu. Într-un pahar cu picior, într-o cadă cu apă fierbinte şi lumânări parfumate.

O ultimă privire aruncă o lucire tristă către ceaţa care rămâne în urmă. Pâcla mă aleargă şi mă transformă într-o umbră cu picioare reci şi sufletul de gheaţă. Cel alb şi cel negru şi-au pierdut şi ei răbdarea şi se atacă fără să mă lămuresc dacă asta îi uneşte sau îi dezbină.

În vale mă străduiesc să zâmbesc din nou şi să-mi caut salvarea. Inutil. Pot fi păcăliţi îngerii?

Visul s-a închis, din nou. Dincolo de Chei nu mai trecem decât noi şi Bicazul. Pereţii uriaşi păstrează în spatele lor o poveste. Doar a mea.

Prin munţii Moldovei

Hăşmaş – scurtă prezentare

În Carpaţii Moldo-Transilvani, însemnată subdiviziune a Carpaţilor Orientali, masivul Hăşmaş ocupă o poziţie centrală. Prin multiplele lui valori peisagistice, care culminează cu impresionantele chei ale Bicazului, el alcătuieşte una din cele mai remarcabile regiuni turistice din munţii noştri.

Masivul este constituit, în principal, din două mari culmi, şi anume: Culmea Curmătura şi Culmea Tulgheş – Valea Rece. Cele mai importante ape care îl străbat sunt Bicazul şi Bicăjelul.

Cel mai înalt vârf: Hăşmaşul (Hăghimaşul) Mare (1792 m).

Posibilităţi de cazare: staţiunea Lacu Roşu (980 – 1107 m alt.) sau cabana Piatra Singuratică (1430 m alt.)

Atracţii turistice: Lacu Roşu, Cheile Bicazului, Cheile Şugăului, Peştera Munticelul şi multe alte trasee descrise pe larg în lucrarea „Hăşmaş – ghid turistic” de Emilian Cristea, Colecţia Munţii Noştri, Editura Sport-Turism, 1978

Afară încă este rece şi primăvara se face aşteptată chiar şi în această regiune a ţării unde căldura soarelui ar trebui să ne mângâie mai repede. Până vom ajunge să facem o baie în mare, ne îndreptăm din nou către munte. Şi, din fericire, avem încă mulţi munţi despre care merită să vă povestesc.

Tocmai pentru că aveam mai multe posibilităţi mi-a fost foarte greu să aleg. De data aceasta sigur va fi ceva din Carpaţii Orientali, dar nu ştiam sigur ce anume. Oscilăm între Nemira, Ceahlău sau Hăşmaş. Nemira şi Hăşmaş erau mai tentanţi, pentru că aş fi păşit pentru prima oară acolo. Despre Nemira adunasem destul de puţine informaţii şi atunci, după o deliberare destul de complicată, am ales Hăşmaş. Cu altă ocazie va urma şi Nemira, cu siguranţă.

Sunt două puncte de acces spre inima muntelui Hăşmaş: unul ar fi din localitatea Bălan, pe langă Gheorghieni şi altul din staţiunea Lacu Roşu. Am ales staţiunea pentru că oferă posibilităţi de cazare mai diverse şi pentru că, în drum, trecem prin Cheile Bicazului, una din minunile Moldovei.

Sâmbătă dimineaţă eram în Piatra Neamţ, unul din cele mai frumoase oraşe moldoveneşti, care merită vizitat neaparat, dacă veţi avea ocazia să ajungeţi pe acolo. Perla Moldovei, aşa cu mai este denumit municipiul, te primeşte cu o telegondolă ce se perindă maiestuoasă deasupra urbei, iar muntele Pietricica veghează de secole aceste locuri.

Drumul continuă spre „Cheile Bicazului, peisaj wagnerian”, aşa cum le denumeşte Ionel Teodoreanu. Trec printre pereţii de stâncă nemuritoare şi îmi revin în memorie momentele în care le-am vazut pentru prima oară, în copilărie. Şi atunci şi acum, acelaşi sentiment copleşitor de măreţie mă încearcă. Voi prelua din ghidul dedicat munţilor Hăşmaş de către Emilian Cristea, descrierea acestor superbe Chei: „drumeţului i se derulează, ca secvenţele unui film, un peisaj realizat din întâlnirea elementelor capabile să redea perfecţiunea frumosului nativ: apă, pădure, munte. Prin îmbinarea lor, completată ulterior şi de mâna omului, avem astăzi un fenomen carstic celebru, îmblânzit prin realizarea şoselei, dar care numai aparent i-a diminuat din sălbăticie”

Ajungem în staţiunea Lacu Roşu. Cautăm cazare şi, deşi nu este chiar sezon, găsim destul de repede ceva întrebând printre localnici. Se pare că sunt gazde pentru toate buzunarele şi preferinţele. Noi alegem ceva mai modest, pentru că nu ne interesează decât un adăpost pentru o noapte, în rest fiind plecaţi pentru a cutreiera zona. Astfel am găsit la Vila 9 camere bune, curate şi ieftine. Însă, în staţiune sunt şi hoteluri, căsuţe de lemn sau orice fel de cazare am dori.

Am lăsat bagajele nefolositoare în cameră şi am plecat pe traseul bandă albastră care duce până în Poiana Albă şi, de acolo, dacă am fi avut timp destul, am fi continuat pe bandă roşie către Hăşmaşul Mare sau Piatra Singuratică.

Cum a nins de curând, zapada este aşezată într-un covor gros, pufos şi neatins. Şi, pe măsură ce înaintăm, fulgi fini de nea cad neîncetat în jurul nostru. Nu este frig deloc sau noi, în costumele de iarnă, nu prea îl simţim. Sau poate discuţiile purtate între noi ne animă astfel încât nu mai simţim muşcătura gerului?

Pe măsură ce înaintăm, priveliştea pe care o lasăm în spate este din ce în ce mai desăvârşită. Ne oprim pentru a simţi plăcerea privitului unui peisaj parcă inspirat din poveştirile de iarnă ale lui Gogol.

În prima poiană întâlnită rătacim drumul. Fără să ne impacientăm căutăm cu rabdare marcajul. Nu este tocmai simplu. Iarna să mergi printr-un strat de zăpădă proaspătă de cel puţin 15-20 cm poate fi o acţiune destul de obositoare. Deci facem pauze destul de dese. Într-un final, regăsim marcajul şi începem din nou urcuşul în pantă nu tocmai abruptă, dar, aşa cum am spus, obositoare din cauza zăpezii care ne încetineşte ritmul.

Când ajungem în Poiana Albă rămânem uimiţi de cât alb se deschide în faţa ochilor noştri. Atâta puritate, un covor neatins cât vezi cu ochii.

Soarele ne lasă să mai facem câteva fotografii înainte de a apune pe după culmile care ne înconjoară din toate părţile. Umbre roşiatice, cenuşii, albăstrii sunt coborâte asupra stâncilor sau pădurii. E cel mai frumos ceas al acestei zilei, când soarele ne aruncă o ultimă privire atentă înainte de a ne lăsa în grija lunii reci.

Nu ne temem de noapte, dar ne pare rău că nu am ajuns până la Hăşmaşul (Hăghimaşul) Mare. Cu siguranţă voi reveni aici pentru a ajunge şi pe acest vârf. Mai dăm o roată cu privirea asupra poienii şi facem cale întoarsă. Drumul acum este mult mai rapid parcurs şi ne întoarcem la camera noastră după opt ore de mers, obosiţi, dar cu sufletele pline de frumosul locurilor pe care le-am cutreierat.

A doua zi e rezervată Suhardului. Colegii montaniarzi moldoveni vorbesc des în descrierile lor despre el şi m-am bucurat că pot face măcar un traseu şi în această zonă.

Ne propusesem să pornim spre Suhardul Mic, pe triunghi albastru şi, la un moment dat, în Şaua Suhardului, să îl părăsim mergând direct către Suhardul Mare, pe care l-am stabilit noi ca fiind obiectivul principal al zilei.

Traseul triunghi albastru care începe din staţiunea Lacu Roşu de la hotelul Turist este destul de antrenant, iar noi l-am parcurs cu mare plăcere. Atât de mare, încât în loc să îl abandonăm pentru a ajunge pe Suhardul Mare, l-am continuat conştiincioşi până am ajuns sus pe Suhardul Mic.

Am relatat această „eroare de orientare” cu un scop: dacă veţi dori să parcurgeţi traseul triunghi albastru până la capăt, să o faceţi fără rezerve. Sus, pe Suhardul Mic, este un platou cu o belvedere impresionantă. Se vede toată Valea Bicazului până în depărtare, spre Ceahlău. Totul îţi taie respiraţia prin frumuseţea peisajului. Pur şi simplu nu ne mai săturam de ceea ce ni se oferea în faţa ochilor. Şi, din fericire, deşi am avut parte de o zi de iarnă, cu zăpadă sub tălpi, soarele ne râdea strălucitor, pe un cer fără un pic de nori care să umbrească panorama din faţa noastră.

Suhardul Mare, care a urmat să-l urcăm după ce l-am coborât pe cel Mic, nu a mai avut aceeaşi primire ospitalieră pentru noi, drumeţii. Vârful lui împădurit nu ne-a lăsat să admirăm ceea ce se întindea de la poalele sale până în zare. Dar pe munte nu te poţi supăra niciodată, pentru că „în lupta cu muntele, omul niciodată nu va ieşi învingător”. I-am mulţumit pentru că ne-a primit să-i cutreierăm potecile şi am coborât pentru că ne pregăti de lungul drum către casă.

În încheiere, vă voi lasă să meditaţi la cuvintele filosofului francez Jacques Chevalier: „Ne cheamă spre munte bucuria de a lupta şi de a cunoaşte, ispita riscului şi voluptatea victoriei, dorinţa de a evada dintr-o lume mecanică, uniformă, pe care am făcut-o prea asemănătoare nouă înşine”. Toţi simţim la un moment dat această dorinţă de evadare şi nu ştim că avem la dispoziţie o lume atât de impresionantă cum este cea a muntelui.

Cărări cu soare!

Foto: Alois Ciuraru, Marius Coviltir

(Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3986 (21-22 martie 2009 ) si 3987 (23 martie 2009)

Aceeaşi tură repovestită o puteţi găsi aici:

http://www.carpati.org/jurnal/ce_mi%C5%9F-ma%C5%9F_%C3%AEn_h%C4%83%C5%9Fma%C5%9F_/1341/