Bucăţele de Făgăraş

Well, well! Într-o lună de zile, pentru a doua oară în Făgăraş: întâlnirea de iarnă carpati.org, organizată la cabana Sâmbăta.

Un efort mare pentru noi, cei din estul ţării, dar dorinţa de a fi acolo a învins comoditatea.  Ne-a găsit Cătălin din Galaţi şi astfel am devenit trei care plecam din Brăila către Sâmbăta, vineri dimineaţă. Un drum făcut de zeci de ori, la care am învăţat fiecare detaliu, un drum care, în continuare, îmi place să-l parcurg. Pe rând, trecem de Buzău, Ploieşti şi urcăm spre Braşov. Încercăm, dar nu reuşim să ne sincronizăm cu Vio şi Octav, care rămân la o distanţă apreciabilă după noi.

Pe la 4 pm plecăm de la Complexul Sâmbăta, echipa mărindu-se cu doi câini.

Manastirea Brancoveanu (foto: Alois C.)

Pregatiti de drum (foto: Alois C.)

Nu-mi plac câinii fără stăpân, nu-mi plac animalele domestice lăsate de izbelişte, dar se întâmplă câte unul să îmi intre sub piele. Aşa s-a întâmplat cu Câinele Roşu, care alături de un căţel negru, creţ  şi tembel, ne-a însoţit până la cabană. Câinele Roşu e mare, deosebit de frumos, cuminte, blând şi discret. Şi, desigur, are blana ca o vulpe.

Cei doi tovarasi necuvantatori (foto: Daniel B.)

Zăpada scârţâie plăcut sub tălpi, ştim ce înseamnă acest lucru. Dar mai bine să scârţâie decât să simţim efectul glisării pe porţiunile de gheaţă, ce se pot întâlni peste tot pe potecă. Nările ni se lipesc şi, cu toate acestea, eu zic că vremea este frumoasă, cu un traseu pe măsură.

Ne oprim des, îi sunăm pe Octavian şi Vio, care se apropie, dar nu suficient cât să ne întâlnim. Mergem pe o vale pe care am străbătut-o şi astă vară şi încerc să alătur cele două peisaje care se pare că nu prea au multe puncte comune. Îmi aduc aminte de această piatră sau de acest podeţ, care atunci era compus doar din doi buşteni, iar acum este consolidat cu scânduri, uite băncuţa de pe care nu atingeam cu picioarele solul, iar acum este afundată bine în zăpadă…

Unul dintre podete (foto: Viorica C.)

Timpul trece pe nesimţite şi se lasă amurgul peste noi. Când ieşim în golul alpin, noaptea ne învăluie de-a binelea, tăcută, aducând cu ea magia. Frigul este din ce în ce mai puternic, poate şi din cauză că oboseala şi-a înfipt deja colţii în noi, însă, deasupra noastră, se deschid cerurile. Privirile ne sunt atrase de lumina fără cusur a lunii ce mângâie culmile mute care străjuiesc valea. Jos, lângă noi, sunt  brazii întunecaţi, călugări cerniţi şi posaci, iar deasupra lor, vârfurile munţilor albăstrui cu vinişoare strălucitoare de zăpadă.

Privirile caută fără încetare Fereastra,  cu conturul ei hipnotizant. O urmărim pe după brazi, o studiem cu pauze,pe îndelete, când avem priveliştea liberă în faţa ochilor şi, acolo, din leagănul ei, mă privesc cu ochii de astă-vară. Da, eu sunt acolo şi mă uit mirată în vale, la silueta care urcă din ce în ce mai greu, cu privirile aţintite în sus. Cât aş vrea în zilele ce vor urma să urc până în braţele Ferestrei,  să mă reîntâlnesc cu mine…

În vale, unde suntem noi, întunericul deplin este stăpân. Ne oprim la fiecare 10 paşi aşteptând să vedem cabana. Nu vedem nimic. Doar indicatoare deprimante: 20 de min, 15 min etc. Se insinuează miros de fum de lemn de brad, dar iniţial nu-l iau în seamă, neînţelegându-i rostul. Dacă ar fi fum, aşa cum pare, eu ar trebui să fiu măcar în curtea cabanei, mi-am zis. Într-un  final, îl accept ca pe al şaselea tovarăş de drum. Şi intru în reverie.

Afară a fost poezie şi mister. Ajunşi la cabană ne-am trezit aruncaţi în plin prozaic. Locul care ar fi trebuit să-l găsim cald şi primitor era mai îngheţat şi distant decât un congelator de măcelarie. Ne-am găsit singuri o cameră rece, rece, în care, în zadar, am sperat să rezist fără mănuşi în mâini. Băieţii, obosiţi şi ei, şi-au lăsat rucsacii şi au plecat imediat să taie lemne pentru că, deşi cabanierul ştia că va avea cabana plină, nu a pregătit nimic pentru drumeţii care aveau să-i calce pragul.

"Hruba" (foto: Catalin F.)

Eu am rămas în cameră, unde frigul îmi îngheţa încet, dar sigur, spatele încălzit de mers şi de rucsac. Urmarea? O stare de răceală şi un tremurat care nu m-au lăsat toată seara. Am mâncat în frig, într-o sală de mese semidezmorţită şi am dormit la zero grade sub un morman de pături, echipată ca şi cum aş fi putut ieşi în orice moment afară fără probleme.

O seară în care, în jurul sobei, am stat înfriguraţi şi cu multe întrebări despre cum se poate ca o cabană să se prezinte astfel oaspeţilor care au nevoie de adăpost. Eram împărţită între dorinţa de a mă întoarce sâmbătă acasă şi ambiţia de a nu ceda.

Ne incalzeam prin autosugestie (foto: Alois C.)

Dimineaţa a venit aşa cum vin toate dimineţile pentru mine: cu pace, cu linişte, mirare şi, mai ales, cu putere de a merge mai departe.

O imagine relevanta: speranta patrundea timida prin ochiul ferestrei (foto: Octavian C.)

Am râs când am văzut termometrul care arăta limita de îngheţ şi am ştiut că voi rămâne aici până la sfârşit.

Initial arata zero grade, apoi a inceput sa creasca usor (foto: Octavian C.)

De un optimism şi o energie debordantă era şi Octav, care dorea să urce pe Colţul Bălăceni, traseu de alpinism. Cred că el mai bine încerca la Bălăceanca, pentru că Bălăceni era nebunie curată, după cum se va vedea.

Pentru a scăpa de frigul din cameră ne-am zis că trebuie să ieşim afară.

O bucatica de Fagaras (foto: Catalin F.)

Am pornit spre Fereastră, fără să ştim până unde vom putea ajunge. În unele zone bătea vântul, gerul era destul de pronunţat şi zăpada era aşezată pe straturi, aşa cum a prins-o vremea: când pulver, când îngheţată, sub formă de plăci.

Spre creasta (foto: Viorica C.)

Valea Sambata si dincolo de ea (foto: Viorica C.)

Am mers până la primul indicator care arată vreo două ore până în creastă şi urcarea pe prima muche ne-a convins, pe o parte dintre noi, să renunţăm, pentru că zăpada era instabilă şi dădea semne că ar vrea s-o ia la vale, deci ne-am întors.

Undeva prin Valea Sambetei (foto: Catalin F.)

Cu ochii spre culmi (foto: Catalin F.)

Nu se vedea prea bine pe sus, dar, după cum bătea vântul, nu era absolut deloc vreme de creastă. De data asta era clar că nu voi putea ajunge în Fereastră. Next time…

Intr-o pauza (foto: Catalin F.)

Octavian şi Viorica au continuat să urce, o parte din cei de pe traseu au mers cu ei, o parte au renunţat şi s-au întors la cabană. Încălziţi de mişcarea făcută am trecut la operaţiunea de îmbunătăţire a condiţiilor din cameră şi băieţii iar au tăiat lemne, dar cu un alt spor decât cel de aseară şi de data aceasta, în cameră se simţea un aer cald şi mult mai plăcut.

O buna metoda de a te incalzi (foto: Catalin F.)

Au apărut Andrei şi Claudia, proaspăt ajunşi la Sâmbăta, s-au întors din tură Viorica şi, la scurt timp, Octavian, povestind că au renunţat datorită unei căderi de zăpadă produse chiar lângă ei.

Carpatiştii au umplut cabana aşa cum au promis. Câinele Roşu nu a mai plecat, a fraternizat cu cel de la cabană şi, cuminte, a păzit colac uşa cabanei în aşteptarea unei vorbe bune şi a unor bucăţele de mâncare.

Cabana Sambata in forfota (foto: Catalin F.)

Pe seară am coborât în sala de mese, care a devenit neîncăpătoare, dar noi deja aveam un colţ al nostru unde ne-am pinguinit fără prea multe mofturi.

In coltul "pingunilor" (foto: Alois C.)

Micul campionat de table (foto: Viorica C.)

Pinguini (foto: Octavian C.)

Acum era mai cald în sală, locuri se găseau din ce în ce mai greu, chitariştii au creat o atmosferă boemă şi fiecare a încercat cum a putut mai bine să se integreze în „peisaj”.

Zona "artisticoasa" (foto: Octavian C.)

Noi ne-am integrat cu nişte sticle de vin, vorbăraia, din care îmi aduc aminte vag câte ceva, şi contribuţia noastră la spartul urechilor celor din jur când ni se părea că este cazul. Mike şi Radu au apărut în plină reuniune, după un concurs de ski de tură de pe la Zărneşti. Aşa cum era de aşteptat ei nu se dezmint şi rămân fideli mişcării sub toate formele.

Au fost cu noi chiar şi cei de departe. Mihai Tănase, zis şi Telemark (ştie el de ce), a însoţit urările lui de bine cu nişte ciocolată franţuzească care a dispărut rapid după un tur prin toată sala, pentru că se ştie că ciocolata este un lucru foarte greu de refuzat de montaniarzi. Eu aş fi preferat mai mult prezenţa lui, dar nu mi-am pierdut speranţa că ne vom tachina şi faţă în faţă, nu numai pe net.

Nu ştiu cum a trecut seara, dar, la un moment dat, ne-am uitat în jur şi am văzut că am rămas cam puţini în sala de mese. Atunci am urcat în camere şi, de data aceasta, într-o căldură aproape sufocantă (Alois a întreţinut focul cu mare conştiinciozitate) am căzut în braţele lui Orfeu.

Ultima azi a fost rezervată, ca de obicei, întoarcerii.

Pregatiti de intoarcere (foto: Alois C.)

Pinguini, pe locuri, fiti gata! (foto: Viorica C.)

Lungă şi obositoare, mai ales în a doua jumătate a ei. Însă, datorită nu ştiu cărei întâlniri PD-L, PSD, naiba să-i ia, am fost deviaţi de la Râşnov, prin Braşov şi, deşi nu ne-am propus, am mers prin Nehoiu, Buzău etc. Drumul prin Nehoiu a fost o mare bucurie pentru mine, deoarece munţii Buzăului nu vor înceta să mă atragă prin sălbăticia şi frumuseţea lor. Un peisaj unic, drumul suspendat prin munţi, barajul îngheţat de la Siriu, o masă cu bulz şi ciorbă fierbinte la o pensiune din Măgura, ne-au făcut să trecem mai uşor peste zona cea mai nesuferită, dintre Buzău şi Brăila, unde am mers printr-o ceaţă deasă şi o vreme cam câinoasă.

Lacul de acumulare de la Siriu

Concluzii (pentru că, uneori, se mai cer):

-          Am mai dobândit un prieten în ale muntelui: Cătălin.

-          Am verificat încă odată că nu trebuie să nu renunţi până nu este totul complet pierdut. După ploaie, întotdeauna vine soarele şi, deşi ne aflăm în plină iarnă, soarele ne zâmbeşte chiar şi după stratul gros de nori, chiar şi în pofida frigului care ne îngheaţă sufletul, până la indiferenţă. Mi-ar fi părut rău dacă aş fi ţinut cont doar de nemulţumirile pe care le-am avut şi nu aş rămas până la capăt la Sâmbăta.

-          Mă gândesc încă la Câinele Roşu, care, într-un mod absolut inexplicabil, a reuşit să mă facă să-l îndrăgesc.

Cainele Rosu

-          Fereastra Mare a Sâmbetei  şi-a exercitat magia şi de această dată şi faptul că nu am ajuns până acolo, mă face să doresc şi mai mult acest lucru. Va deveni un fel de „acasă” şi fiecare întâlnire cu ea va fi, aşa cum am spus, o întâlnire cu mine.

-          Am avut parte de un puzzle cu Făgăraş: bucăţele aparent disparate, decizii sau sentimente contradictorii şi încă un week-end la munte.

Last Christmas (unde se va vedea că nu e vorba absolut deloc de Crăciun)

Ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om

– Antoine de Saint Exupery

În materie de sărbători (Crăciun sau Anul Nou, chiar nu contează) cred că sunt un fel de Grinch sau Scrooge sau alt personaj ursuz. E vorba doar de nişte simple perioade pe care ţinem cu tot dinadinsul să le transformăm în nopţi şi zile de poveste.  Încercăm să dăm basmului coordonate reale şi, probabil, că unora trucul le reuşeşte.

Sărbătorile de iarnă ideale le-am văzut pentru prima oară în clipul celor de Wham, Last Christmas. Eram adolescentă şi iarna lor de poveste, decorul de vis erau, pe atunci, tot ceea ce mi-aş fi putut dori. Între timp, anii au trecut fulgerător, George Michael şi-a schimbat orientarea sexuală, deci nicio şansă să-mi ofere vreodată micuţa broşă şi inima lui, iar decorul cu munte, zăpadă şi cabană izolată de lume, în care să ciocnesc un pahar de şampanie alături de buni prieteni a rămas doar o dorinţă uitată.

S-ar părea că „telenovela” a ajuns într-un punct mort. Un alt an care trece, un alt Revelion, cine ştie pe unde, fără cabană, fără George Michael şi fără zăpada care cade din brazi. În realitate, nu a fost chiar aşa: ultimii doi ani am fost la munte, alături de „pinguini”, am făcut pasul dintre ani în două locuri diferite, dar foarte frumoase (Lepşa, Bansko) şi s-a întâmplat că decorul pe care mi l-am dorit atât de mult îl voi revedea şi la cumpăna lui 2009 cu 2010.

Totul a decurs aşa cum decurg unele lucruri: de la sine şi pe negândite. Am văzut, prin noiembrie, o ofertă de Revelion la cabana Negoiu, am anunţat pinguinii şi în două-trei zile trimeteam avansul, pentru că se pare că această variantă a întrunit rapid majoritatea, ceea ce va rămâne un eveniment notabil şi rar totodată în comunitatea noastră.

30 decembrie. Am tot visat fiecare la ce va fi şi cum va fi, până când ne-am adunat pe DN1, pe la Ploieşti, cap compas Ţara Făgăraşului.

Convoiul pinguinesc ar fi mers cu viteza vântului către Porumbacu de Sus, dacă între timp nu ni s-ar fi făcut foame şi, ca în poveste, nu ne-am fi întâlnit în drumul nostru cu un loc cu mâncare, băutură şi căldură, adică la Mîndra, acasă la Em. Mama lui Em (a rămas în memoria colectivă pinguinească drept mamaluem),

Em si Mamaluem

gazda noastră, nu s-a speriat de trupa de pinguini flămânzi şi gălăgioşi şi, fără frică, ne-a pus la încercare tăria cu o ciorbă de fasole cu afumătură şi ceapă strivită cu pumnul, nişte cartofi gratinaţi umpluţi cu brânză, totul udat cu o ţuică dublu distilată care ne-a cam tulburat puţin privirea, gîndurile fiind de mult tulburate, în cazul nostru.

Nu suntem rusinosi si nu am avut nevoie de ajutor, ne-am gospodarit singuri

A fost o masa pe cinste!

Am plecat, mulţumind gazdei pentru osteneală, şi ne-am oprit, în sfârşit, la Porumbacu de Sus. Aici, am lasat maşinile şi ne-a luat un nene cu o dubiţă până în apropierea carierei de marmură, de unde, pentru noi, abia începea traseul.

Cred că pe la 17.30 eram gata de urcare. Asta dacă am fi început să urcăm, pentru că ne mai aşteptau câţiva km de forestier, pe care am început să-i parcugem cu stoicism. Drumul în sine ar fi fost o plăcere, dacă nu am fi avut cam toţi nişte rucsaci plini cu de toate, preponderent lichide şi porci preparaţi în toate felurile.

La inceput de drum

Dorinţa de a scăpa de un rucsac pe care abia îl ridicam de jos m-a motivat atât de mult, încât eram în stare să nu mai fac nicio pauză până sus. Şi, cu toate acestea, am ajuns la cabană pe la vreo 21.30. Vremea a ţinut cu noi, fiindcă nu a fost frig deloc, zapada era în cantitate mică şi apoasă, prin urmare, m-am simţit bine, cu toată oboseala de peste zi şi greutatea bagajului care mă cam apăsau.

Lumina caldă a cabanei şi vocile celor din jurul ei au început să taie întunericul pădurii şi, atunci, am ştiut că am ajuns. Nu ne îndurăm să intrăm: vârfurile munţilor străjuiau locul de jur-împrejur şi doar într-un colţ puteam vedea, până în vale, luminile Avrigului şi ale Sibiului. Iar, deasupra, cerul înstelat şi luminos al unei nopţi blânde de iarnă.

În cabană am gasit forfotă mare şi aşa a rămas până în ultima zi. Sala de mese, toaletele subdimensionate şi scările erau în permanenţă străbătute la orice oră din zi şi din noapte. Cred că doar în cameră te simţeai într-adevăr liniştit, chiar dacă ea era de şase locuri.

31 decembrie. Dimineaţă am deschis ochii pe decorul de poveste pe care îl zăream pe fereastră. Ce minunăţie să mă ştiu în inima Făgăraşului, pentru că atât de rar pot să ajung până la aici, iar tura de astă-vară încă mă ţinea legată de aceste culmi vrăjite.

Însă nu vă gândiţi că am sărit în bocanci şi am ajuns drept pe munte. Nici vorbă! Ceai şi cafea la primus, desfacerea desagilor cu bunătăţi cărate cu multă trudă până sus, degustarea lor şi, desigur, multă vorbărie cu tovarăşii mei. Şi avem atâtea de spus, multe ture de reamintit, altele, la care nu am fost împreună, de povestit, deci niciodată nu vom termina de subiectele.

Un pranz luat mai pe inserat

Pe la prânz am dat o fugă la cascada Şerbota.

Plecarea de la cabana

Unii au confundat anotimpurile

Prilej de ceva mişcare ca să mai facem loc pentru mesele care vor urma şi de puţină joacă, în condiţii de iarnă.

Cascada Serbota

Valea cascadei este destul de vizitată, dar de pe poteca îngustă pe care ne aflam, am făcut poze, ne-am îmbulgărit şi am făcut roată privirile cuprinzând tot ceea ce ne înconjoară, cu bucurie.

Ajunsă în cameră, îmi aduc aminte, vag, de perioadele similare din alţi ani. Ce anostă mi se pare toată agitaţia aceea legată de rochia de revelion, selecţia atentă a accesoriilor, facută cu multă alergătură prin magazine, pantofii şi, în ajun, coafura, unghiile şi o grămadă de alte trăznăi asemănătoare! Mă simt eliberată de toate aceste lanţuri fără valoare, dar care atunci îmi ocupau o grămadă de timp şi, culmea, mi se păreau şi importante.

Acum, mi-am îmbrăcat mândră tricoul de pinguin, bocancii şi încerc să nu arăt prea ciufulită, tragând cu nădejde prin păr un piepten. Sunt mai mulţumită decât acum câţiva ani când arătam ca o păpuşă Barbie, echipată cu cel mai nou set de bal. Mi-am mai învins nişte prejudecăţi conform cărora contează mai mult ambalajul, masca, decât conţinutul.

Poate vreţi câteva impresii şi despre Revelionul de la cabana Negoiu. Le voi schiţa inginereşte:

-          Multă lume. Toţi cei care bântuiau fără încetare pe holurile si scările cabanei, acum erau aliniaţi la mese într-o singură încăpere.

-          Organizarea mi s-a părut foarte bună, deşi nu am termen de comparaţie cu altă cabană în aceeaşi perioadă. Se pare că totuşi cabanierul a dus la bun sfârşit misiunea de a oferi o masă festivă cu de toate şi, mai ales, de păstra o atmosferă cât mai plăcută

Masa festiva

-          Buna dispoziţie pinguinească s-a manifestat fără reţineri şi de data aceasta şi, pe măsură ce noaptea se consuma, se pare că avea o intensitate din ce în ce mai mare.

Cantarea de la 12 noaptea

Hora pinguineasca de la 12 noaptea

-          Chiar şi aici, la peste 1500 m, specia aceea de români numiţi manelişti sau cocalari, însoţiţi de prinţesele de rigoare, şi-a făcut simţită prezenţa. Dar se pare că nu le prieşte altitudinea şi, după câteva încercări de a impune tot felul de dansuri şi maniere specifice, au fost nevoiţi să se retragă. Restul au răsuflat uşuraţi şi abia după plecarea lor, petrecerea a început să intre pe un făgaş firesc.

Probabil că locul unde mă aflam, muntele atât de aproape de mine, m-a făcut să oscilez între două planuri: bucuria petrecerii timpului alături de prietenii mei şi lumea interioară, mobilată cu gânduri, planuri şi, mai ales, amintiri. Graniţa între ele este fragilă şi trec cu uşurinţă dintr-o parte în alta. Când noul an a devenit o realitate, după euforia acelor clipe, mi-am zis că e momentul pentru puţină linişte şi am urcat în cameră. De pe terasă, culmile întunecate încercau să-mi spună despre veşnicie şi despre ce credem noi, oamenii, înşelându-ne, că este veşnicia. Tremurând, am intrat în cameră şi am tras sacul de dormit peste mine ca un scut protector.

1 ianuarie. Unii dintre ai noştri au pornit spre creastă, pe când restul încă îşi găseau odihna sub pături după o noapte de petrecere.  Afară era ceaţă, vântul bătea şi vremea ne dădea de înţeles că se va schimba. Nu prea era de ieşit pe afară şi restul zilei ni l-am petrecut la gura sobei, spunând poveşti despre munte, pentru munte, de pe munte. Seara ne-am adunat toţi şi, la un pahar de vin, bere sau ce şi-a dorit fiecare, am continuat şezătoarea.

Vin, cabana si povesti la gura sobei

2 ianuarie. A venit şi iarna mult-dorită. Un covor gros de zăpadă acoperea pământul reavăn de cu o zi în urmă. Ceaţă, ninsoare, cei de acasă ne vorbeau de cod galben sau portocaliu, nici nu le mai contabilizez măcar, şi azi ne-am propus să ajungem la Piatra Prânzului. Adevărul este că era cazul să ne mai mişcăm fizicul după vreo două zile de stat la căldură, mâncare şi băutură.

Podete, lanturi... un traseu frumos

Traseul spre Piatra Prânzului a fost pitoresc, cu podeţe şi cabluri, cu o potecă intactă şi cu mult whiteout în zona de gol alpin. Fără gipiesul lui Em ne-ar fi fost destul de greu să ajungem unde trebuie. Chiar şi pentru Mike şi Radu, care trecuseră cu o zi înainte pe aici, orientarea a fost dificilă pentru că, de la  câţiva metri în jur, nu se mai vedea mare lucru. A meritat drumul până la Piatra Prânzului, pentru că în căldarea aceea am găsit un strat foarte gros de zăpadă care abia aştepta să fie tăvălit de bocancii noştri. Nu am stat prea mult pe gânduri şi, în curând, locul arată ca o curte de şcoală în recreaţia mare. După ce am stat la cabană, în camera aceea mică, acum aveam atât spaţiu în care să ne consumăm energia.

Prin ceata

Pentru cei care nu ştiu ce se poate face pe o întindere acoperită cu zapadă, o să le dau câteva idei nebuneşti: în primul rând, multe tumbe, cu diverse aruncări (pe faţă, pe spate, fără sprijin în mâini etc, etc), apoi poţi să-ţi îmbunătăţeşti, fără frică, tehnica de stat în mâini, roata, să sari „capra” până cazi lat de oboseală, să pui piedici, să joci „dulapuri”, „lapte gros” şi să te dai la vale folosind controversata tehnică „fundeni”. Pantele erau suficient de bune pentru nişte alunecări frumoase, însă zăpada, prea pufoasă, nu prea imprima o viteză mulţumitoare. Însă ce mai conta?

După vreo două ore şi mai bine de zbenguială, numai Radu mai avea încă forţă să ne demonstreze „pasul căproiului”, restul, ne cam bătea gândul de întoarcere, mai ales că ningea, ningea fără încetare, cu ceaţă la fel de deasă ca la venire.

Frumos drumul spre Piatra Prânzului, deşi nu e traseu de iarnă şi, pe unele zone, e bine să se ţină cont de starea zăpezii, cât de stabilă este. Când se va face cald afară va trebui să revin să-l fac până în creastă.

Am ajuns la cabană cu poftă de mâncare şi, unii, cu multă creativitate, pe care au folosit-o la construirea unui om de zapadă uriaş, puţin mai nonconformist decât fraţii lui de la câmpie, pentru că avea în mâini o chitară şi o halbă de bere şi se vedea, în mod explicit, că este un om şi nu o „oamă” de zăpadă.

Omul nostru de zapada, numit Elvis

„Oama”, însă, exista şi ea, era undeva în zona anexei cabanei, opera altor iubitori de sculptură în zăpadă. Probabil că, în noapte, omul nostru şi-a făcut curaj din halba îngheţată şi i-a trimis câteva acorduri de cristal din chitara lui domniţei de gheaţă.

...si ea

Ultima seară la cabană ne-am petrecut-o golind sticle, casolete şi pungi. Nimeni nu mai dorea să care în mod inutil nimic la vale. Începuseră să-mi placă pătuţurile supraetajate, soba care cerea un adevărat ritual ca să fie pornită, dar odată ce-i dădeam de hac umplea încăperea de căldură şi de miros de ger învins. Însă nu m-aş fi putut obişnui cu modalităţile foarte precare de igienizare. Aici a fost o problemă şi o baie fierbinte, în care să stau la înmuiat macar vreo oră,  a fost unul din motivele pentru care drumul de întoarcere mi s-a parut atât de lung.

3 ianuarie. Şi pentru că am ajuns la drumul de întoarcere, el a pornit de la cabană, prin pădure, prin zăpada abia aşternută, pe care bocancii noştrii o săltau în valuri.

Ziua, poteca era mult mai frumoasă, brazii sclipeau sub povara îngheţată şi am trecut iar în planul interior, în care eram doar eu cu mine.

Nici nu se putea un moment mai bun pentru aşa ceva: tocmai s-a terminat un an, abia a început altul. Acum te gândeşti la tine, la cei care au fost, la cei care sunt şi priveşti în faţă. Mergi fără încetare şi încerci în gând să descifrezi ce va fi. Nici nu ştii când ai ajuns jos.

Spre casa...

La sfarsit de tura

Am urcat în maşina aceluiaşi nene care ne-a adus până aici şi de la Porumbacu de Jos ne-am urcat în maşini şi am plecat către Valea Prahovei. Ningea în permanenţă şi nu ştiu cum s-a făcut, dar nu am prins niciun blocaj pe DN1. Ştiam că, din cauza numărului mare de turişti, circulaţia de la Braşov a fost deviată pe la Cheia, pe DN1A. Acesta a fost motivul pentru care nu am avut motive de stres până la Buzău. Abia de aici a început partea urâtă a drumului: noapte, ninsoare şi polei. Am mers din această cauză foarte încet şi tot drumul a fost presărat cu maşini care zăceau în vreun şanţ în aşteptarea unei şanse de remorcare.

Când am ajuns acasă eram ruptă de oboseală şi ideea că a doua zi plec direct la job mă termina. Mi-am adunat forţele pentru baia fierbinte la care visasem şi am adormit cu gândul că s-a mai împlinit o dorinţă: Last Christmas a deveni realitate şi chiar trei ani la rând. Haha! nu a fost nevoie de prezenţa lui George Michael şi dacă mă gândesc puţin mai bine, erau cam pantofari băieţii. Cum să urci cu geanta de voiaj la cabană? Nu ar fi rezistat la Negoiu, cu siguranţă!