Timpul parcă trece prea greu… (XI)

Miercuri 6 aprilie 2011

Cred că azi a fost singurul curs pe care l-am considerat slab şi sub aşteptările mele, cel puţin. Prezentarea ar fi trebuit să vorbească despre Abilităţile de conducere pentru sprijinirea bibliotecilor şi a fost susţinut de Meg Edwards, consilier coordonator la Şcoala postuniversitară de Bibliologie şi Ştiinţa Informării, Universitatea din Illinois. Mă aşteptam să aflu noutăţi despre managementul bibliotecilor sau ceva pe acolo, în realitate, cursul a tratat chestiuni  pe care în mare măsură le cunoşteam şi le aprofundasem cu alte prilejuri. Deci, din punctul meu de vedere a fost plictiseală maximă.

Până la masă a trebuit să mai trecem printr-o testare: Susan ne-a fixat prima vizionare a prezentărilor noastre pentru Conferinţa din Texas (TXLA). Şi-a luat rolul foarte în serios şi a apărut cu un cronometru după ea. Ne anunţase că trebuie să ne încadrăm în timpii stabiliţi, dar nu prea am crezut că trebuie să respectăm cu aşa mare stricteţe totul. Ea, însă, nu părea deloc să glumească şi liniştită, cu ochii pe cronometru ne-a spus că putem să începem prezentările. Am învăţat multe din aceste simulări pe care tot le-am repetat până am ajuns în Austin. Cum 12 minute, înseamnă fix 12 minute, nicio secundă peste, cum să ne sincronizăm prezentarea verbală cu ceea ce se vizionează, cum să mai reducem din emoţii ş.a. Practic, munca pentru prezentarea din Texas, mie şi cred că nu numai mie, mi-a fost de folos şi după ce m-am întors de acolo.

Susan a fost plăcut impresionată de creativitatea şi originalitatea prezentărilor noastre, ceea ce a făcut să fie primite criticile cu mai multă îngăduinţă din partea noastră. Am înţeles că mergem pe drumul cel bun şi ne vom prezenta aşa cum se cuvine în Austin.

După masă am început să lucrăm la proiectele pe care trebuia să le implementăm la întoarcerea în ţară. Aceste şedinţe se vor derula zilnic până vom pleca din Champaign. Aşa cum se observă, acum, spre sfârşit, apare scandenţa, trebuie să dovedim că zilele petrecute pe aici nu au fost în zadar. De la început ştiam că va trebui să avem nişte rezultate.

Lucrul în grup la un proiect nu este ceva uşor, mai ales dacă echipa nu mai are experienţe anterioare. Mult mai târziu, când am ajuns în ţară, în cu totul alt context, am aflat că o echipă are propriile ei etape. Dacă aş fi ştiut atunci, în Champaign, acele etape, măcar aş fi înţeles mai uşor cum merge treaba. Însă, oamenii inteligenţi ştiu că atunci când au un scop comun trebuie să ţină cont, în primul rând de acesta. Aşa a fost şi în cazul nostru, când pentru binele proiectului nostru a trebuit să renunţăm la unele idei sau la diversele viziuni asupra aceluiaşi lucru. Kristin Vogel, cu care mai lucresem anterior a fost desemnată să se ocupe de coordonarea noastră astfel încât, în final, să avem cel mai bun rezultat.

Totuşi, nu pot să nu mărturisesc că această parte de lucru la proiectele noastre a fost printre cele mai solicitante şi anoste din toate activităţile pe care le-am avut de făcut.

Ziua, aşa cum deja ne obişnuisem, nu se va încheia aici. Mai aveam de participat la o prelegere organizat de Centrul Mortenson. Elizabeth Pierre-Louis, coordonatoarea unui program pentru biblioteci, din Haiti, a fost premiată cu titlul de Conferenţiar distins Mortenson. În această calitate susţinea o prezentare în care a vorbit despre schimbările prin care a trecut Haiti, din punct de vedere politic, cum au fost afectate bibliotecile de aceste schimbări şi  despre muncă ei de a forma o reţea de biblioteci puternice în Haiti. A avut o prezentare luuuuungă şi seacă. Ne gândeam ce diferenţă între cum ni s-a spus nouă să realizăm o prezentare: scurtă, antrenantă, interactivă şi cum a prezentat haitianca. Ne-am mai trezit după prezentare când, la mica recepţie de după, am gustat tot felul de bunătăţi cu specific mai mult sau mai puţin asiatic. Ghinion! Pe mese platourile cu sushi erau din belşug, iar eu abia dacă am putut gusta o bucăţică. Şi îmi place atât de mult! Nu prea am ocazia des să mănânc sushi şi nici răbdare să-l prepar, iar acum când erau întrunite toate condiţiile, mie nu-mi era foame deloc! Şi era singurul lucru care a meritat să fie consemnat de la acest eveniment J

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/18ChampaignIL

Joi 7 aprilie 2011

Abia am timp să mai pun la punct telefonic cu Daniel, amănuntele plecării mele la Boston. Suntem din ce în ce mai ocupaţi pe măsură ce se apropie sfârşitul staţionării noastre în Champaign. Avem de lucru simultan la proiectele pentru acasă, precum şi pentru prezentarea de la Austin. Pe de altă parte, deplasările noastre ne dau o serie de emoţii. Însă le tratez pe toate pas cu pas aşa cum fac de obicei, deci, deocamdată mă pregătesc pentru Boston şi apoi o să mai văd eu ce-o mai fi.

Acasă îmi ţin toţi pumnii să ajung cu bine la Boston. Sunt curioşi cu ce impresii mă voi întoarce. Îi înţeleg, pentru că şi eu simt la fel.

Toată ziua am „tricotat” la proiect. Kristin are o răbdare de fier cu fiecare echipă. Trece pe la fiecare, ascultă, corectează şi verifică. Şi noi avem multă răbdare, trebuie să ne punem de acord între noi şi să tot modificăm aşa cum ne cere Kristin. Şi asta se întâmplă la nesfârşit. Cu toate acestea progresăm, rând pe rând completăm toate cerinţele din aplicaţia de proiect.

Brăila 23 iulie 2011

(Va urma)

Viaţa merge înainte… dar în Champaign (X)

Luni, 4 aprilie 2011

Mă simt ca în carusel: fermecată de senzaţii, culori şi joc, ameţită de vârtejul în care mă aflu. Nu vreau şi nici nu pot să cer să se oprească, pentru că e prea inedit totul şi atunci îmi zic să meargă până se va opri sau mă voi opri eu. Cam acesta este ritmul meu de viaţă aici. Rapid, colorat, spicy.

Timpul trece pe două piste: clipă de clipă, încet, luptând cu sarcinile pe care le avem de îndeplinit şi zi după zi, scurgându-se rapid, fără să îmi dau seama.

Nu prea am timp să vorbesc cu cei de acasă, decalajul de fus orar îşi spune cuvântul şi mereu pândesc ceasul în speranţa că voi prinde configuraţia optimă: eu să am timp, iar ei să fie treji.  Dimineaţa se pare că se întrunesc aceste condiţii ca să vorbesc cu Tedi. Las messengerul pe speaker, eu mă învârt în cameră îmbrăcându-mă şi, în acelaşi timp, îl interoghez, spre disperarea lui. Ce a făcut la şcoală, ce zice, cum merge cu chitara etc. El îmi face favorul şi îmi spune, citiţi „comandă” ce să-i aduc. Nu mă supăr, ci notez cu atenţie totul: el este cea mai importantă persoană din viaţa mea. Cu cât este mai trăznită pretenţia lui, cu atât îmi pun în cap s-o îndeplinesc.

V-aţi dat seama, poate, că am revenit in Champaign. După Chicago, Champaign nu mai este cea fost. Aştept evadarea de la Boston, pe cea de la Austin.  Aici, locul a devenit cam strâmt, pentru noi cei încă doritori să cunoaştem America mai bine.

Dar deocamdată nu avem încotro, ne întoarcem la cursurile noastre, la drumul zilnic cu autobuzul spre centrul campusului. Şoferii de pe traseul nostru deja ne cunosc: suntem grupul acela numeros de străini, care cât călătoresc nu prea le tace gura. Şi noi ne-am obişnuit să fim studiaţi cu priviri curioase de către restul  călătorilor. Şoferii ştiu că avem două destinaţii preferate: în campus şi la hipermaketuri şi ne zâmbesc complice la urcare şi la coborâre.

Ne întâlnim din nou cu Rebecca Teasdale. Mai avem câte ceva dezbătut legat de evaluarea nevoilor comunităţii astfel încât serviciile oferite să se potrivească mănuşă pe dorinţele lor. Rebecca e specialistă în astfel de chestiuni şi ne arată cum procedează ei. Cu mult profesionalism şi fără să lucreze după ureche, ei aplică chestionare, teste, din care extrag apoi ce au nevoie. Ne învaţă şi pe noi. Îmi vine în cap o analogie: a fost o vreme în literatura română în care nu prea aveam niciun fel de creaţii cu care să ne laudăm, nici bune, nici proaste, ci deloc. Şi atunci, Ion Heliade-Rădulescu a lansat un îndemn care suna cam aşa: Scrieţi băieţi, scrieţi orice, numai scrieţi! Cam în această etapă suntem noi în biblioteci. Trebuie să inovăm, să aducem noul cu orice preţ în bibliotecile noastre. Şi aşa s-a şi întâmplat: bibliotecile fac servicii de tip nou, după ureche, unele merg, altele, nu. În curând va veni momentul în care va trebui să fundamentăm ştiinţific orice nou tip de serviciu pentru comunitate. Sinceră să fiu nu cred că vom ajunge vreodată atât de sistematici şi eficienţi cum sunt anglo-saxonii. Cu siguranţă, ne vom pastra o latură idealistă, „poetică”, după care vom mai lua decizii în continuare. Dar, un pic câte un pic, vom mai importa şi din practica altora. Acesta este rostul acestor cursuri şi al acestor ieşiri în care putem cunoaşte şi alte sisteme de biblioteci.

Acum mi-am dat seama, pe măsură ce gândurile îmi circulă de-a valma, că nu am spus nimic despre echipa noastră de traducători. Este vorba de un grup de români veniţi pentru studii la Universitatea din Illinois, care au fost angajaţi pentru a ne facilita înţelegerea, acolo unde este nevoie, a limbii engleze. Coordonatorul grupului a fost Claudia Şerbănuţă, o româncă entuziastă şi sufletistă pe care am simţit-o aproape de noi, fiind mai mult decât un traducător. A fost prietena, sprijinul şi sfătuitoarea noastră. Însă aceeaşi impresie bună am avut-o pentru toţi românii care i-am întâlnit acolo. În măsura în care timpul le-a permis, fiecare ne-a dat o mână de ajutor atunci când am apelat. Le trimit de aici, din România, urările mele de bine, pentru că ştiu că nu este uşor să trăieşti atât de departe de ţara ta.

Marţi 5 aprilie 2011

Mai avem o săptămână şi vom spune „la revedere!” Universităţii din Illinois. Până atunci avem de lucrat la greu pentru prezentarea din Texas şi pentru proiectul care va fi finanţat în urma absolvirii cursurilor Centrului Mortenson. E cam greu să lucrezi la două capete. Avem termene şi sub nicio formă nu se admit întârzieri sau scuze. Americanii nu prea înţeleg chestiile astea. Nu-i interesează cum te organizezi, termenul este sfânt. Cred că de aia îi zic ei deadline.

Va fi o zi cu multe şi diverse de pus pe tapet.

Prima parte a zilei constă într-o întâlnire cu Jan Ison, director executiv la Lincoln Trail Libraries System. Dacă tot a venit vorba să spunem câteva cuvinte despre consorţiile bibliotecăreşti, aşa cum este LTLS.

La o ţară atât de mare e cam greu să vorbim de un sistem centralizat, însă tot au făcut mai mult decât nimic. Există posibilitatea aderării la diverse consorţii, unde o bibliotecă, contra unei sume rezonabile, îşi partajează resursele la o bază de date comună şi, în plus, mai beneficiază şi de o serie de alte servicii cum ar fi împrumutul interbibliotecar cu taxe incluse în abonament şi cu posibilitatea de transport cu maşinile consorţiului. Se foloseşte softul pus la dispoziţie de aceste consorţii, care nu este întotdeauna cel mai bun, însă avantajele unirii sunt mult mai semnificative şi atunci se trece peste. De asemenea, consorţiul pune la dispoziţie serverele pentru stocare a bazelor de date şi execută toate operaţiunile de întreţinere pentru acestea. Tot consorţiul pune la dispoziţie statistica şi raportările atât de necesare procedurilor de evaluare şi monitorizare a activităţii de bibliotecă. Poate organiza workshopuri, instruiri, oferă documentaţie etc. Şi, nu în ultimul rând, oferă servicii de catalogare, astfel încât bibliotecile să aloce mai mult timp şi personal spre activităţile cu publicul. Din câte îmi aduc aminte, în bibliotecile vizitate am întâlnit SWAN şi Lincoln Trail Libraries System.  LTLS deserveşte 119 biblioteci – 7 universitare, 52 publice, 43 şcolare şi 17 specializate. SWAN are ca membri 80 de biblioteci din statul Illinois.

Revenind la Ian Ison, aceasta a venit în faţa noastră nu ca să ne vorbească despre LTLS, ci despre ceva cu totul deosebit: Filosofia FISH! Nu voi descrie această filosofie din simplul motiv că am făcut deja acest lucru într-unul din articolele mele şi nu are rost să reiau informaţiile.

Ce aş mai dori să adaug este că această „filosofie” se înscrie perfect în observaţiile mele despre abordarea pozitivă, optimistă şi deschisă pe care am remarcat-o la americani şi care m-a frapat. Aceşti oameni au ales să treacă peste propriile probleme şi greutăţi (şi au şi ei destule) în cu totul alt mod: luptând şi având o mentalitate de învingători. Pentru noi este destul de greu de înţeles, spiritul mioritic ne îndeamnă altfel şi de aceea nu îmi fac mari iluzii că vor prinde toate cele povestite de mine.

La FISH! mi-a plăcut foarte mult modul în care au decis că trebuie să facă servicii pentru public/clienţi sau cum s-or numi ei. Să te apleci asupra nevoilor lor, să le dedici puţin din timpul tău şi să devii fericit dacă ei sunt mulţumiţi. Greu de înţeles cunoscând cam cum ne tratăm noi între noi în viaţa de zi cu zi, cu indiferenţă, uneori dispreţ, ostilitate şi chiar ură.

Poate greşesc, dar nu este zi în care să nu observ exemple care îmi confirmă ceea ce spun. Şi atunci cum să nu te impresioneze când vezi o teorie care pune omul şi nevoile lui pe prim-plan? În concluzie, prezentarea lui Ian m-a fermecat şi a rămas un vis la care nu ştiu dacă vom ajunge vreodată.

În pauza de prânz am dat o fugă să asistăm la un eveniment deosebit care se desfăşura în campus: ediţia a 6-a a Festivalului de cărţi comestibile (Edible Books Festival). Fotografiile pe care le veţi găsi în albumul anexat conţin imagini mai grăitoate decât o mie de cuvinte, însă, în mare, treaba stă cam aşa: partipanţii prepară diverse chestii mâncabile, care prin aspect au legătură cu diverse titluri de cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute. Acest festival se desfăşoară şi în alte locuri, există chiar un Festival Internaţional al Cărţilor Comestibile şi poate vreodată vom vedea aşa ceva şi în România.

De la privitul şi salivatul lângă acele bijuterii culinare, am plecat către Tolono, o mică localitate de lângă Champaign-Urbana, unde aveam în program să vizităm biblioteca publică. Ea mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea din Arthur, chiar şi în ceea ce priveşte designul interior existau nişte similitudini. Deja serviciile din bibliotecile americane ne deveniseră familiare, nu am avut suprize să aflăm multe lucruri în plus, totul era, ca de obicei, mulat pe nevoile comunităţii, bibliotecarii interesaţi şi devotaţi muncii lor, iar comunitatea conştientă de importanţa acestei instituţii pentru ei.

Deşi trecusem de ora 18 ziua încă nu se terminase pentru noi. Mai aveam un hop de trecut, de data aceasta era un eveniment de socializare. Trebuia să participăm la cina oferită de Conferenţiarul Distins Morteson, Elizabeth Pierre-Louis din Haiti. Am fost anunţaţi că va fi o cină unde vor participa personalităţi din staff-ul Universităţii din Illinois, decanul Facultăţii de Bibliologie, directorul Bibliotecii Universitare, Paula Kaufman, delegaţia din Haiti şi cei doi fraţi Morteson, fondatorii Centrului Mortenson. Toţi invitaţii erau extrem de curioşi să cunoască echipa din România, să-şi dea seama dacă meritam sau investiţia făcută în noi şi să afle cât mai multe despre România. Deci într-o oarecare măsură am fost anunţaţi că este un mic examen pentru noi, unde nu vom fi întrebaţi despre ce cunoştinţe de specialitate avem, evaluarea fiind mult mai subtilă şi sub o formă agreabilă.

Cina a început la un pahar de ceva: vin, suc, apă sau altă băutură, în holul de la Levis Faculty Center. S-au purtat discuţiile de încălzire a atmosferei şi de cunoaştere a participanţilor între ei. După o oră maxim, am trecut în încăperea destinată mesei şi acolo am avut locuri prestabilite. Totul a fost gândit astfel încât grupurile să fie echilibrate şi plăcute. Personalul era bine pregătit, discret şi atent la necesităţile mesenilor. La masa unde am fost eu şi câteva din colegele mele, am discutat cu Susan Schnuer şi soţia unuia din fraţii Mortenson. Susan mi s-a părut o persoană perfect educată care a condus conversaţia astfel încât ea să nu-şi piardă din farmec şi să îi implice pe toţi. S-au vorbit subiecte uşoare, plăcute, amintiri şi obiceiuri din familia fiecăruia, întâmplări cu haz, fără să ne dăm seama când a trecut timpul. La un moment dat, grupul nostru a oferit şi câteva obiecte specific româneşti americanilor, mulţumindu-le astfel pentru primirea făcută. Barbara J. Ford, după un speach în care a tras nişte concluzii, a anunţat printr-o mică glumă că seara noastră împreună s-a sfârşit şi că e timpul  să ne retragem. Asta a fost cam uimitor pentru noi. Păi, cum să pleci de la o petrecere după numai două ore? Noi abia de atunci încolo ne gândeam că va începe adevărata seară… Dar multe au fost uimitoare pentru noi trecând oceanul!

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/17ChampaignIL

Brăila, 2 iulie 2011

(Va urma)

Biblioteci, teatru Noh, fotovoce, storytelling… chestii multe, noi si interesante (VII)

Marti 29 martie 2011

Hmmm… deja timpul petrecut în Champaign devine monoton şi obositor. Orăşelul este plăcut şi ne simţim bine aici, însă când te gândeşti că ai ajuns in America, ţara aceasta imensă şi plină de atâtea minunăţii, şi tu stai numai într-un singur loc, parcurgând cam acelaşi traseu zi de zi…

Dacă îmi doream să schimb peisajul, în egală măsură îmi doream să schimb şi programul. Eu nu aveam timp de nimic, eram într-o cursă permanentă cu timpul, deşi mă culcam târziu şi mă trezeam întotdeauna cu regret că părăsesc patul. Rândurile pe care le scriu acum aş fi vrut să le scriu atunci, la cald, şi în fiecare seară mă necăjeam că a trecut seara şi nu am timp să las pe hârtia electronică nimic. Vă întrebaţi de ce nu aveam timp? Păi, orele se terminau destul de târziu, de multe ori trebuia să trecem pe la un supermarket să mai facem ceva aprovizionare, apoi acasă aveam câte ceva de făcut ca temă. Până mâncam, până spălam câte ceva, mai menţinea legătura cu cei de acasă pe mail evident, pentru că seara nu prea mai era nimeni treaz în România…

Deci, era momentul pentru o schimbare şi, conform programului din mapele noastre, ea ar fi trebuit să înceapă de azi. Azi ieşeam să vizităm primele biblioteci publice moderne. Eram foarte nerăbdători şi cu mare chef să vedem cât mai mult. Aţi înţeles din rândurile de mai sus de ce.

Prima bibliotecă din listă a fost cea din Urbana. Am ajuns exact la deschidere, americanii aştia dacă spun o oră, apoi sunt mai precişi decât un ceas atomic.

Este foarte plăcut pentru noi, ca bibliotecari, să vizităm alte biblioteci. Înveţi multe de alţii, şi bune şi rele, apreciezi eforturile făcute de fiecare să fie „cea mai cea”, încerci să înţelegi cum depăşeşte fiecare anumite obstacole.  În bibliotecile americane te interesează toate cele enumerate şi, în plus, te impresionează faptul că au fonduri (deşi ei se plâng de insuficienţa lor) şi asta se simte. Au spaţii de invidiat, mari, imense chiar, pentru că aşa se simt ei bine: tot ce e mare e bun, dar şi pentru că aşa trebuie să arate o bibliotecă modernă, cu spaţii largi, în care să te simţi absorbit de atmosfera de acolo, să ai senzaţia că pluteşti printre rafturi şi nu că esti prizonierul unor cămăruţe întunecoase şi prăfuite. Îmi mai plac bibliotecile americare pentru că totul este gândit funcţional, dar şi cu mult bun gust. Adică să fie şi frumos şi util, ceea ce pentru noi e un doar un vis. Îmi mai place cum te cuibăreşti pe canapelele sau fotoliile răspândite peste tot cu o carte în mână sau cum te poţi lasa desculţ stând turceşte pe vreun covor printre rafturi. E super că au spaţii unde poţi să trăncăneşti liniştit cu un grup despre orice doreşti şi spaţii unde de după nişte pereţi de sticlă poţi beneficia de o linişte de-ţi auzi gândurile cum se foiesc prin minte. Sunt tare relaxaţi şi isteţi în modul în care îşi proiecteză bibliotecile.

Biblioteca din Urbana este prietenoasă şi tradiţionalistă, deşi pentru bibliotecile americane, care deocamdată la această ora sunt standardul de modernitate pentru mine, este cam ciudat să le spui tradiţionale. Noi cum mai suntem atunci? Clădirea este o clădire în stil vechi, frumoasă, cu statui si demn de reţinut ei denumesc biblioteca The Urbana Free Library. E un trend nou şi la ei, dar care subliniază destinaţia gratuită a serviciilor pentru comunitate.

Voi face o mică divagaţie. Povestesc despre ceea ce găsim într-o bibliotecă americană convinsă că multe din informaţii sunt de interes chiar şi pentru cei care nu sunt bibliotecari. O bibliotecă americană cred că arată una din cele mai frumoase feţe ale societăţii americane: altruismul , grija faţă de aproapele tău, interesul pentru frumos, artă, cultură şi educaţie. O societate care construieşte astfel de valori şi, mai ales, le respectă, nu poate fi o societate clădită rău. Are probleme, ca orice societate, dar are şi aceste realizări, pe care noi, europenii, românii, nu le cunoaştem sau nu le recunoaştem. Pentru noi americanii sunt acea naţie de tipi excentrici, egocentrişti şi nu de multe ori, paranoici. Eu vreau să vă spun că am văzut altceva şi mi-a plăcut ceea ce am văzut. Nu pretind că deţin adevărul absolut în ceea ce priveşte America, vorbesc doar de ceea ce am trăit eu.

După masă am plecat către Biblioteca Publică din Champaign. Altă bibliotecă, alt stil, altă viziune, însă după aceleaşi criterii mai sus prezentate.

Am vizitat o bibliotecă superbă, modernă, gândită ecologic şi care gestionează un spaţiu uriaş. Albumul de fotografii care însoţeşte acest text va prezenta destul de şchiop cum este să păşeşti prin încăperile acestei biblioteci.

O chestie comună la cele două biblioteci vizitate a fost identificarea unui nou trend în prezentarea colecţiilor. Cercetările au dovedit că publicul este atras de aşezarea cărţilor în raft aşa cum le găsim în librării, adică să aibă coperţile le vedere, şi nu cum le găsim acum în bibliotecile tradiţionale, prezentând doar cotorul. Este evidentă intenţia permanentă a bibliotecarilor pentru identificarea dorinţelor publicului. Se studiază în amănunt care sunt nevoile publicului pe categorii de vârstă, pe grupe de interes, după limba maternă şi orice alt criteriu care poate deveni relevant. Studiile servesc la crearea de servicii noi pentru aceste persoane.

Să nu uit! În toate bibliotecile americane am fost avertizaţi asupra regulilor de fotografiere. Ca o recomandare generală: în America înainte de a fotografia interioare de biblioteci, muzee etc e bine să întrebaţi care este politica. În general se permite fotografierea spaţiilor, însă nu se permite imortalizarea persoanelor în mod special. Face parte din dreptul la intimitate al fiecărui individ, drept care este respectat cu sfinţenie de americani. Toate persoanele care au fost fotografiate de mine ca element principal al compoziţiei şi-au dat acordul în prealabil. Americanii, cel puţin cei de rând, îşi respectă drepturile unui altuia şi îi deranjează încălcarea lor, lucru cu care eu nu pot decât să fiu de acord.

Ultimul obiectiv pe listă a fost Filiala Douglas a Bibliotecii Publice din Champaign. Această filială este o reproducere din punct de vedere al funcţiunilor a bibliotecii principale, ea asigurând aceleaşi tipuri de servicii, dar mult mai orientate către populaţia zonei pe care o deserveşte. În acel cartier există multă populaţie de culoare şi mulţi mexicani. După ce studiile au arătat că ei nu pot fi atraşi către biblioteca principală refuzând să-şi părăsească zona, cartierul, atunci s-a luat hotărârea să vină „muntele la Mahomed”. Această filială are servicii axate pe nevoile populaţiei african-americane, precum şi mexicane. Rezultatul a fost pe măsură şi l-am putut observa şi noi cât am stat acolo: biblioteca avea mulţi vizitatori cu pielea închisă la culoare care se uitau curioşi la ceata de albicioşi cu aer vizibil străin.

Am ajuns repede la Ashton Wood, cartierul nostru şi am plecat cu Delia din nou în campus. Graţie gazdelor noastre, am primit când am venit un calendar al evenimentelor din Champaign-Urbana. Erau multe chestii tentante, dar un singur eveniment ştiam că nu-l voi rata şi, din fericire, am avut la dispoziţie şi timpul necesar pentru el. În acea seară puteam să vizionăm o reprezentaţie de teatru Noh, cu trupa Kashu-Juku. Pentru mine şi, după cum am observat,  pentru Delia, a fost un adevărat eveniment de care ne-am bucurat la maxim. Cultura japoneză, nu mai este un secret pentru cei care mă cunosc, mă fascinează, orice îmi poate lărgi orizontul este aşteptat şi preţuit aşa cum merită.

Evenimentul a avut loc la Krannert Center, un spaţiu modern, superb, cu mai multe săli de spectacole, cu o cafenea, un magazin de suveniruri de bună calitate, în concluzie, un loc unde te poţi simţi foarte bine în compania artelor. Sigur, deja ne obişnuisem, pe un perete erau trecuţi la loc de cinste cei care au contribuit financiar la ridicarea acestei clădiri.

Era clar că dacă la bibliotecă era lume ca în gările aglomerate, la fel era şi în sălile de spectacole. În oraş mai erau şi alte evenimente, în alte spaţii şi pe unele locuri am văzut chiar cozi la intrare. LA Krannert Center  ne-am întâlnit cu Barbara J. Ford (directoarea Centrului Mortenson), care, fiind o femeie foarte cultivată, nu avea cum să lipsească de la fiecare eveniment cultural notabil. M-am bucurat că ne-am întâlnit, pentru că astfel i-am putut demonstra că, deşi venim dintr-o ţară mică, ştim să apreciem şi noi manifestările artistice. Cred că şi ei i-a plăcut faptul că ne-a găsit acolo.

Despre spectacol numai de bine. Iniţial vorbind cu Delia ne făceam probleme cum şi cât vom pricepe noi din acest spectacol ţinând cont că limba japoneză e departe de a fi înţeleasă de noi şi teatrul tradiţional japonez este destul de stilizat. Aveam un program de sală, dar parcă mai lipsea ceva… După începerea piesei a trebuit din nou să apreciez grija americanilor pentru detalii şi spectatori. Undeva, sus pe scenă, era proiectat subtitrajul pieselor. În aceste condiţii chiar a fost o mare plăcere să urmăresc totul.

Au fost trei piese de facturi foarte diferite: o dramă, o piesă cu temă războinică şi o comedie. Special a fost faptul că actorii, indiferent de rolurile jucate, erau toţi bărbaţi, o parte muzicieni care foloseau diverse instrumente, iar restul interpretau scoţând nişte sunete cu adevărat speciale, care dădeau originalitate spectacolului. Totul crea o atmosferă deosebită, pe care o întâlneam pentru prima oară.

http://www.youtube.com/watch?v=o–VbWf6M0c

Am plecat spre casă extrem de mulţumite: am avut o zi plină, pur şi simplu am adunat informaţii, impresii şi senzaţii care pe mine m-au îmbogăţit.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/11UrbanaChampaignIL

Miercuri 30 martie 2011

După plimbăreala din ziua anterioară urmează o zi dedicată din nou cursurilor. Martin Wolske, cercetător la Şcoala postuniversitară de Bibliologie şi Ştiinţa Informării avea ca sarcină să ne vorbească despre Cum să folosim tehnologia pentru atragerea comunităţii. Nu voi insista prea mult asupra subiectului, mie mi se pare destul de tehnic pentru acest blog, însă pentru curioşi ce bine să cunoască că am publicat un articol în acest sens în Buletinul ANBPR BiblioMagazin, unde am detaliat cât am putut de mult conţinutul acestui curs.

Această zi a precedat momentul plecării noastre către Chicago, primul oraş cu adevărat mare, unde aveam aproximativ trei zile să-l cunoaştem mai bine.

În sfârşit, America va începe să ni se dezvăluie cu adevărat!

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/12ChampaignIL

Brăila, 20 iunie 2011

(Va continua)

În America m-am cunoscut mai bine (V)

Joi 24 martie 2011

Aceasta avea să fie una din cele mai interesante zile pentru noi, în care am învăţat multe lucruri noi şi, mai ales, extrem de folositoare.

A fost ziua în care am lucrat cu Shirley Stelbrink şi am aflat despre stilurile de comunicare şi cum cunoaşterea lor poate aduce schimbări importante în relaţiile noastre de serviciu.

Pe scurt, se pare că modul în care lucrăm şi acţionăm depinde foarte mult de suma experienţelor anterioare, dar şi a mesajelor actuale pe care le primim. Astfel în timp ajungem să ne dezvoltăm fiecare dintre noi un stil de lucru şi comunicare, pe care specialiştii au reuşit să-l grupeze în patru mari categorii.

Niciunul dintre noi nu are un  stil de lucru „pur”, întotdeauna existând influenţe, într-o măsură mai mare sau mai mică din celelalte. Se pare că sunt foarte rare cazurile în care facem parte doar dintr-o singură categorie, fără să avem influenţe.

Deci, fiecare dintre noi are un stil de lucru principal şi altele în secundar. Şi care sunt aceste stiluri?

Orientat către sarcini	Orientat catre relatii
D – dominant (panteră)	I – Influent (păun)	Extrovertit
C – conştiincios (bufniţă)	S – Stabil (delfin)	Introvertit

V-am prezentat foarte pe scurt principalele caracteristici ale fiecărui stil. Trebuie reţinut că niciunul dintre ele nu este mai rău sau mai bun decât celelalte, secretul este să foloseşti fiecare persoană astfel încât să poată să dea cât mai mult randament posibil.

Pentru a identifica ce stil de lucru avem e necesară completarea unor teste, care, prin interpretare, ne pot spune dacă suntem D, I, S, sau C.

O zi întreagă am analizat aceste stiluri, am înţeles mult mai bine cum se manifestă fiecare mod de lucru şi mai ales cum pot interacţiona între ele.

A fost aproape o revelaţie pentru noi atunci când am înţeles mai bine această evaluare DISC. Acum considerăm că ea nu ar trebui să lipsească din nicio organizaţie sau instituţie, angajaţii trebuind să cunoască şi să se cunoască între ei şi pe baza acestor stiluri de lucru.

De ce este important acest lucru?

1. Dacă cunoaştem stilul fiecăruia ne putem explica mult mai uşor de ce cu anumite persoane ne înţelegem mai bine, iar cu altele mai greu şi în acest fel putem ameliora anumite situaţii
2. Atunci când ne alegem o echipă de lucru pentru un proiect vom aveam grijă să distribuim sarcinile astfel încât ele să se potrivească stilului fiecăruia
3. Este foarte util în comunicarea la locul de muncă, cunoaşterea stilului fiecăruia ducând la îmbunătăţirea relaţiilor de muncă
4. Nu în ultimul rând foloseşte pentru dezvoltarea personală a fiecăruia, cunoscându-ne mai bine ne vom şti punctele tari şi punctele slabe.

Shirley ne-a explicat şi am făcut multe exerciţii pe grupuri de lucru astfel încât să, în final să fim familiarizaţi cu evalurarea DISC şi să putem, la rândul nostru să o folosim eficient.

Ne-a plăcut foarte mult acest curs, pentru că după parcurgerea lui am găsit explicaţii logice şi fireşti la probleme legate de relaţiile de muncă pe care nu ni le explicam până atunci şi am apreciat cursul şi pentru latura lui foarte practică, aplicată.

Seară am avut o vizită la apartamentele în care locuiam, pe Siri Oswald, membru al Comitetului de conducere al Programului BIBLIONET. A fost o seară plăcută în care am aflat foarte multe despre cum s-a derulat programul şi în alte ţări, putând astfel să facem diverse observaţii şi comparaţii.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/07ChampaignIL

Vineri 25 martie 2011

Ziua a fost rezervată tot lui Shirley Stelbrink, o persoană foarte profesionistă, care de data aceasta ne-a vorbit tot despre relaţiile de muncă, însă a pus accent pe munca în echipă şi pe comunicarea mesajului la locul de muncă.

Vorbind la modul general, toţi lectorii noştri au fost adevăraţi profesionişti în susţinerea cursurilor lor. Atitudinea, modul degajat, dar extrem de focusat de mesaj, au fost un exemplu pentru mine. Mi-a plăcut foarte mult stilul în care, deşi acordau o mare importanţă comunicării şi ascultau părerile noastre, reuşeau să se încadreze în tema propusă şi să nu devieze de la planul de curs. Am apreciat foarte mult comunicarea cu noi, încurajarea discretă a cursanţilor să discute, să-şi exprime părerile. Chiar dacă nu erau de acord cu anumite idei, modul în care reuşeau să ne arate acest lucru era admirabil.

Este o mare diferenţă, observată şi de ei, între stilul nostru temperamental, pasional, cu care ne susţineam părerile şi atitudinea conciliantă, tolerantă cu care abordau ei orice subiect.

Pe seară am avut un alt invitat în „vastele noastre apartamente”, pe d-na Hermina Anghelescu, o veche prietenă a bibliotecarilor români, care a dorit o întâlnire în care să vorbim şi altceva decât „litera cursului”. Era curioasă să ştie care sunt impresiile noastre de până atunci despre America şi am tot vorbit pe tema asta până noaptea târziu.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/08ChampaignIL

Brăila 4 iunie 2011

(Va continua)

Cate ceva despre mentalitatea americana (IV)

Marţi 22 martie 2011

O nouă zi în care, pentru început, mai avem de rezolvat câteva chestiuni administrative.

Pentru mine, azi, a mai fost un pas important şi anume a venit momentul să vorbesc cu Susan despre plecarea mea către Boston, în vizită la vărul meu, Daniel. Eram destul de emoţionată, pentru că nu ştiam cum va reacţiona, bănuiam că au o anumită responsabilitate în ceea ce ne priveşte. Am studiat programul cu atenţie şi nu am găsit decât un singur week-end în care aş fi putut pleca fără să perturb structura cursurilor şi a vizitelor de lucru pe care trebuia să le facem: 9-10 aprilie. Cu Daniel vorbeam în fiecare seară şi dorea să ştie şi el care va fi răspunsul pentru a face rezervările la avion şi alte pregătiri. Susan a fost de acord şi, brusc, am devenit enorm de fericită, atât de fericită încât am uitat să mă mai gândesc cum voi ajunge eu, singură, până la Boston. Ştiu că unii vor râde, dar pentru mine chiar a fost o mare bătaie de cap.

Am discutat despre proiectele noastre care puteausi trebuiau sa primeasca finanţare. În final am stabilit trei idei, respectiv trei grupuri de lucru: servicii moderne pentru public, pregătirea profesională a bibliotecarilor şi digitizarea în slujba prezervării memoriei culturale locale.

Am vizitat apoi prima bibliotecă americană.  Adică Biblioteca Universitară Principală (Main Library) care deţine un fond de carte specializat, destinat în special studiului, cercetării, însă cu acces liber pentru orice cetăţean din Urbana – Champaign.

Multe lucruri sunt comune în bibliotecile americane şi probabil că nu le voi relua pe parcursul povestirilor mele:

-          Amabilitatea bibliotecarilor şi interesul real pentru rezolvarea solicitărilor publicului. Într-un mod aproape şocant pentru mine afirmau cu gura până la urechi I love my job.  E adevărat în bibliotecile americane sunt mult mai multe posibilităţi financiare, însă nu numai de aici venea acea afirmaţie. Probabil că voi fi combătută pentru această afirmaţie, pentru că e greu de crezut că aceşti bibliotecari chiar iubesc această meserie aşa cum este ea şi le place mai  mult decât orice să lucreze pentru public, dar trebuie să relatez ceea ce am văzut peste tot pe unde am fost.

-          Spaţii foarte largi, imense, în care colecţiile conţin orice îţi trece prin cap. Spaţiile sunt amenajate astfel încât printre rafturi poţi sta liniştit să studiezi orice găseşti pe raft. Foarte rar, extrem de rar, accesul în bibliotecă este condiţionat de permis (doar la biblioteca Universităţii Harvard)

-          Multe din dotările din biblioteci sunt obţinute prin sponsorizare. Aici mai trebuie făcută o mică paranteză interesantă. În State după ce absolvi studiile superioare rămâi în legătură cu „alma mater”, oriunde în lume te-ai afla trimiţi chiar sume de bani sau susţii prin orice mijloace facultatea care te-a format ca specialist. Acest tip de absolvenţi se numesc „alumni”. După ce ei contribuie la propăşirea facultăţii de unde provin, aceasta se mândreşte cu ei şi le afişează numele în locuri de onoare. Un regim asemănător are orice cetăţean care doreşte să sponsorizeze facultatea, muzeul sau biblioteca din  comunitatea respectivă. Astfel, după valoare donaţiei, am văzut numele unor astfel de persoane generoase trecut începând de la o bancă din parc, un calculator folosit la informare într-o bibliotecă, la săli din muzee pline de opere de artă sau chiar frontispicii de universităţi, cum este Walker Memorial de la MIT. Cred că este o idee excelentă prin care se pot atrage fonduri private şi care poate fi aplicată şi la noi. Este foarte bine ca o sală de lectură să primescă numele unui mare clasic, dar dacă ar fi vorba de nişte fonduri cu adevărat generoase, cred că ar merita să fie botezată şi cu numele unuia care a contribuit la bunăstarea comunităţii donând bani.

-          Multe dispozitive şi aparate care uşurează munca bibliotecarilor lăsându-i să se concentreze mai mult pe partea de informare, de rezolvare a cererilor venite din partea publicului. Astfel peste tot sunt cutii de returnare, adică nişte cutii amplasate de obicei chiar la intrare unde se lăsau cărţile de returnat. Ele de cele mai multe ori erau preluate de nişte linii automatizate care le sortau în funcţie de domeniu pentru bibliotecile mai evoluate sau chiar de bibliotecari pentru bibliotecile mai mici. Avantajul este că se degrevează pupitrul de „restituri”, chiar se desfiinţează aş putea spune şi publicul nu mai este nevoit să stea la tot felul de cozi. Dacă vă spun că astfel de cutii de returnare sunt amplasate chiar şi în puncte centrale ale comunităţii de unde cărţile se strâng din timp în timp şi unde se poate face returnare pe sistemul drive-in…

Am văzut sisteme automate de tranzacţionare, unde utilizatorul poate face împrumut sau scădere fără ajutorul bibliotecarului. Acesta este prin preajmă doar dacă utilizatorul întâmpină vreo problemă.

În cazul rezervărilor procedau astfel: când o carte rezervată se returna la bibliotecă ea poposea pe nişte rafturi de unde cititorul anunţat în prealabil se duce şi o lua fără intervenţia bibliotecarului. Apoi pleca şi o încărca singur la una din maşinile de împrumut automate.

-          Foarte mult public peste tot, în toate secţiile, în toate bibliotecile. Se spune despre americani că nu prea au cultură generală. E probabil real, însă dacă au nevoie de o informaţie, practici cum sunt, au inventat bibliotecile care funcţionează cu adevărat în slujba lor. Vin la bibliotecă să afle orice, să ştie orice. Biblioteca, prin bibliotecarii ei, îi îndrumă spre orice doresc să ştie. Şi citesc mult, mult, peste tot am văzut oameni de toate categoriile, de toate vârstele, cu cărţi tradiţionale sau electronice în mână.  Vin singuri sau cu copii în scutece sau pe scaune cu roţile şi umplu sălile bibliotecilor. Iubesc cărţile şi iubesc biblioteca. Cu adevărat! Aşa „inculţi” cum sunt ei!

În mare cam acestea sunt cele care mi-au sărit în ochi. Pe parcurs voi mai povesti şi altele pe măsură ce-mi vor veni în minte…

După vizita la Main Library a trebuit să ajungem la o agenţie care se ocupă de studenţii străini: International Student Services. Nu ştiu dacă am mai precizat, dar dau o atenţie deosebită străinilor în funcţie de regimul sub care intră în ţară şi încearcă să-şi ia toate măsurile de protecţie ca să fie respectate toate obligaţiile care ne revin ca non-imigranţi în America. Prin urmare, am asistat la un soi de instructaj despre ce avem voi şi ce nu avem voie, şi despre ce trebuie să facem astfel încât să avem o perioadă cât mai bună de şedere pentru noi, dar mai ales pentru ei, cei care trebuie să ne monitorizeze.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/05ChampaignIL

Miercuri 23 martie 2011

Discutăm despre Texas, unul din marile noastre obiective. La Austin vom ajunge în ultima săptămână de şedere în America şi vom participa la lucrările Conferinţei Asociaţiei bibliotecarilor texani, una din Conferinţele ALA la nivelul statului Texas. Acolo avem prevăzută o intervenţie în program. Noi nu ştim foarte bine despre ce e vorba, dar coordonatoarea noastră, Susan, ne asigură că e o reuniune de înaltă ţinută, unde trebuie să apărăm prestigiul României, dar şi al Centrului Mortenson care se presupune că pregăteşte bibliotecari cu adevărat valoroşi, cu reale calităţi de lideri şi inovatori în bibliotecile de unde provin. Deci, pentru noi este o dublă responsabilitate în ceea ce priveşte succesul prezentării din Texas.

Împreună cu Susan stabilim cam despre ce ar fi interesant să vorbim la Conferinţă şi ne lipim fiecare la prezentarea care ni se pare mai potrivită. De aici încolo urmează să lucrăm în echipă pentru a o realiza într-o formă cât mai reuşită şi originală cu putinţă.

După masă, avem prelegere despre scrierea de proiecte cu Kristin Vogel, bibliotecar şi profesor agregat la Biblioteca Memorială Pius XII a Universităţii Saint Louis. Ne pregătim pentru partea în care ne vom scrie singuri proiectele propuse spre a fi finanţate în cadrul programului susţinut de Centrul Mortenson. Nu pot să afirm că a fost una din cele mai antrenante prelegeri, însă am acceptat rostul ei în desfăşurarea programului.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/06ChampaignIL

Brăila 6 martie 2011

(Va continua)

Intrăm “în pâine” (III)

Duminică 20 martie 2011

Mă trezesc la oră indecent de devreme, cel puţin pentru mine. Însă ceea ce văd pe geamul ferestrei îmi schimbă imediat mohoreala de dimineaţă. Vreo două veveriţe ţopăie fericite pe asfaltul din curtea imobilului unde stăm. Se duc spre tomberonul de gunoi unde cotrobăie după mâncare. E atât de reconfortantă imaginea încât mă echipez de o mică alergare de dimineaţă. Una foarte mică până la „ciupercă” cum spunem clădirii Assembly Hall. Mi-a cam ieşit sufletul (se vede lipsa de mişcare) şi am şi îngheţat zdravăn cu toată fugăreala mea. La întoarcere am trecut pe lângă micile cârduri de gâşte canadiene, care păşteau liniştite pe marginea drumului. Un gânsac a sâsâit ameninţător şi, studiind gabaritul lui, am zis că, pe viitor, să trec cu atenţie pe lângă ele. Probabil că deja am rămas cu sechele din ţară unde alergatul pe aiurea este un sport extrem, în urma căruia poţi rămâne oricând cu picioarele în colţii unui maidanez. Acum am început să mă uit cu respect şi la păsări ca la un potenţial pericol.

Trebuie să recunosc că fauna este încântătoare, nu ciori, nu vrăbii, nu câini, nu pisici (nici măcar pisici). Însă sunt veveriţe cenuşii, gâşte mari şi relaxate şi un fel de păsări mai roşioare care stau în iarbă şi scot nişte sunete interesante. Acestea sunt cele mai vizibile însă un cunoscător mai bun decât mine poate identifica mult mai multe dihănii cu pene.

Mă întorc destul de repede, gâfâind ca o locomotivă, dar extrem de bine dispusă, aşa cum mi se întâmplă mereu când alerg.

Urmează o plimbare de recunoaştere prin campus, ni s-au arătat diverse clădiri care ar fi trebuit să intre în zilele următoare în programul nostru şi pe care nu am reuşit să le reţin din prima. Ce familiare mi-au devenit câteva zile mai târziu…

Avem din nou întâlnire virtuală cu prof. dr. Hermina Anghelescu despre Managementul proiectelor. Nu va dura prea mult şi va fi în carne şi oase în faţa noastră, însă deocamdată mai aflăm câte ceva despre scrierea de proiecte şi modul american de abordare a lor, care este oarecum diferit de cel al Uniunii Europene. E necesar să ştim diferenţele pentru că în zilele următoare vom scrie trei proiecte după modelul american, pentru finanţatori americani.

După amiază suntem invitaţi acasă la Barbara J. Ford, directorul Centrului Mortenson, o doamnă foarte distinsă şi cu un gust deosebit pentru lucrurile de calitate. Casa este plină de obiecte din toate colţurile lumii, în cea mai mare parte confecţionate manual şi care dau spaţiului un aspect vesel şi prietenos. Sunt amintiri de la echipele de studenţi ai Centrului Mortenson. Nu se putea să lipsească şi ceva din România şi, într-o trăistuţă superbă de Bucovina, am pus deja nişte ouă încondeiate şi alte câteva mici obiecte specific româneşti.

Am purtat una din camaşile populare aduse de acasă şi am avut părul împletit cu multă măiestrie de Dorina, colega noastră de la Filiaşi, care în America mi-a făcut cele mai sofisticate codiţe pe care le-am avut vreodată. În decorul multinaţional din casa BArbarei mă integram perfect şi cu multă mândrie că provin din România, lucru care în Europa l-am realizat mai greu.

Barbara a ţinut să ne ofere specialităţi culinare mexicane, iar Susan Schnuer, directorul adjunct al Centrului, ne-a şi explicat cum se consumă, cum se combină între ele diversele amestecuri şi gusturi şi apoi am tot încercat din toate, plini de curiozitate, evident.

Pentru că autobuzul care ar fi trebuit să ne ducă în campus trebuia să vină peste 40 de min, am decis că puţină mişcare nu strică. Pentru că Delia a fost de acord, am plecat amândouă să găsim drumul de întoarcere prin orăşelul destul de necunoscut încă pentru noi şi astfel am făcut o primă explorare prin Champaign.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/03ChampaignIL

Luni 21 martie 2011

Mă trezesc din nou cu noaptea în cap. Deja începe să mă enerveze chestia asta. Pentru mine ore cum ar fi 4 sau 5 dimineaţa sunt ore doar de somn. Atunci nu am voie să fiu trează niciodată, decât dacă arde.

Vorbesc cu cei de acasă, mă hlizesc la veveriţele din drum şi mă pregătesc  să încep primă săptămână pe aici.

La Centrul Mortenson se spun câteva cuvinte care încearcă să cuprindă fraze de bun venit, combinate cu informaţii despre programul perioadei, precum şi cu întrebări şi răspunsuri foarte multe din latura administrativă. Eu cred că se străduiesc destul de mult să nu avem probleme deosebite, să nu avem neclarităţi şi, prin urmare, noteză cu grijă toate solicitările şi nelămuririle noastre.

În urma discuţiilor se conturează trei obiective principale care ne vizează direct:

-          Îmbunătăţirea pregătirii noastre profesionale prin cursuri şi schimburi de experienţă cu specialiştii americani

-          Elaborarea a trei proiecte de grup suficient de fundamentate ca să câştige finanţare (alte proiecte decât cele cu care am aplicat pentru selecţia iniţială)

-          Realizarea prezentării la Conferinţa ALA (American Library Association, va mai veni vorba de ei şi cu alte ocazii ) din Texas, unde grupul nostru va avea alocată o perioadă de timp pentru aşa ceva.

Eu aş mai adăuga şi al patrulea obiectiv, mai personal: să aflu cât mai multe despre stilul de viaţă american, despre oameni, despre orice…

Trecem prin furcile caudine ale evaluatorului de program Peggy Barber. Nu este prima oară când această doamnă, foarte simpatică de altfel, ne ia în particular la întrebări, cu atenţie, alcătuind pentru fiecare câte o fişă separată. E în firea lor practică să urmărească eficienţa oricărui lucru întreprins şi trebuie să ne obişnuim cu aceasta.

Apoi, Paula Kaufman, directorul Bibliotecii Universităţii din Illinois, ne prezintă munca ei. Ne vorbeşte cu o voce calmă din care răzbeşte multă voinţă şi hotărâre. Lucrurile pe care ni le spune sunt şi noi şi cunoscute în acelaşi timp. Problemele cu care se confruntă ei par similare, însă modul în care acţionează, posibilităţile materiale şi implicarea în ceea ce fac este diferită. La 25 de milioane de documente, din care 13 milioane numai cărţi, se pot mândri că sunt una din cele mai mari biblioteci din State. Însă şi problemele rezultate din gestionarea acestor fonduri sunt pe măsură. Facem o primă cunoştinţă cu mentalitatea bibliotecarilor americani la ei acasă. Am citit, am audiat prelegeri despre acest lucru, însă acum aveam ocazia să-i vedem în „acţiune”.

Astfel s-a terminat prima zi, prima dintr-un şir de zile cu un program încărcat. Seara pun capul pe pernă şi până să rememorez ce s-a petrecut în ziua respectivă, deja am adormit.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/04ChampaignIL

Brăila 5 mai 2011

(Va continua)

Să facem cunoştinţă cu Champaign-Urbana, IL (II)

Am restanţe în ceea ce priveşte împărtăşirea experienţei mele de aici, din State. Acest lucru se datorează faptului că avem un program care ne umple cam tot timpul şi, într-o altă măsura, faptului că seara, când mai am puţin timp liber, mă doboară somnul: diferenţa de fus orar îşi face simţită prezenţa, deşi nu aş fi crezut că mă poate afecta prea tare.

Poate e bine să spun câteva cuvinte despre modul în care am fost cazaţi aici. De la început ni s-a spus că două persoane vor împărţi un apartament cu două dormitoare, un living cu o mică bucătarie şi o baie. Totul arată foarte curat, funcţional şi de bun gust. Grija gazdelor pentru noi a fost dusă până la amănunt: prosoape, săpun, bucătaria dotată cu tot ceea ce trebuie, în frigider există un pacheţel consistent care ne va scoate din impas până la primele cumpărături, avem un telefon mobil cu cartelă. Totul dovedeşte atenţie şi chiar respect pentru noi, lucru care mă face să mă simt mai puţin străină.

Suntem gata pentru prima vizită care va fi una administrativă, spre un supermarket din apropiere, pentru a ne face aprovizionarea cu cele necesare într-o primă etapă. Plecăm cu mare bucurie, pentru că românului îi place şopingăreala şi numai vestea că avem la dispoziţie doar o oră ne cam tufleşte avântul. Meijer este un supermarket nu cu mult diferit de ale noastre, însă marfa parcă este mult mai diversă şi chiar rezonabilă la preţ. Ne plimbăm cărucioarele fericiţi printre rafturi explorând cu mare interes dar şi grabă cât mai mult cu putinţă.

Când ieşim trebuie să trecem pe la nişte case automate, unde ne facem singuri plata, printr-un sistem ingenios unde noi înregistrăm marfa şi care are un soi de control asupra manevrării produselor. Dacă nu le stivuieşti, după marcare, în plasele puse la dispoziţie îţi atrage atenţia. Plătim tot la acest sistem automat care dă rest şi eliberează chitanţă. Deşi, la început, părea puţin prea complicat pentru noi, în final chiar a fost foarte distractiv să ne gestionăm singuri cumpărăturile.

De aici am plecat tot acelaşi microbuz pus la dispoziţie de gazde către Terminal Illinois, adică gara lor. A fost necesară această escală pentru a ne procura abonamentele cu care vom circula pe toate mijloacele de transport pe toată perioada staţionării noastre în campusul Universităţii Illinois. Am mai aflat că am nimerit exact la începutul vacanţei de primăvară studenţeşti care durează o săptămână. Localnicii sunt destul de bucuroşi pentru că au o perioadă de linişte, studenţii, ca toţi studenţii de peste tot, fiind mulţi şi zgomotoşi.

Apoi am tropăit către sediul Facultăţii de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, unde a avut loc prima prezentare, online, realizată de d-na Hermina Anghelescu, doctor şi profesor universitar, un român care, de aici de departe de ţară, susţine prin tot ceea ce face, bibliotecărimea şi bibliotecăreala românească. S-a vorbit online, dânsa fiind în Detroit în acel moment, despre principiile managementului de proiect, pentru că noi participăm la un program pentru lideri şi inovatori care obligatoriu trebuie să conţină o astfel de componentă în planul de lucru al acestor zile.

Ne-am întors în Ashton Woods, zona în care sunt apartamentele noastre. “Călăuzele” noastre sunt Jamie si Katie, două angajate simpatice ale Centrului Mortenson cu care discutăm pe drum de toate. Aşa am descoperit că lui Jamie îi place foarte mult să alerge. Însă Jamie aleargă mai mult decât mine şi are câteva maratoane în faţă. Îi place să facă yoga, fiind înscrisă la clasa de yoga de la Centrul lor sportiv şi de recreere numit ARC.

Aici sălile de sport sunt pline şi sunt multe. Sunt mari susţinători ai echipelor statului Illinois şi peste tot găseşti magazine numite Illinois Bookstore care vând tone de tricouri şi tot felul de alte obiecte în culorile şi cu însemnele echipei lor favorite. Nu sunt ieftine deloc şi nici de o calitate deosebită, dar am văzut că mulţi le poartă.

În campus sunt aproape numai fast food-uri în care găseşti mâncare americană (să-i zicem), italiană, chinezească, mexicană, japoneză sau thai. Însă toate sunt organizate, repet, pe principiul fast food-urilor şi deşi, aparent, sunt mult mai sănătoase ca la noi (ascund e-urile mai cu grijă), cred că aceasta este sursa supraponderabilităţii unei părţi din populaţia de pe aici.

Şi trebuie să fac o mică paranteză. Ştiu că este o mare curiozitate pentru cei de acasă: sunt americanii atât de supraponderali? Da, o parte considerabilă a lor sunt. Magazinele au mai toate un raion cu haine pentru supraponderali. Însă pe de altă parte, sunt suficienţi care manifestă o atenţie deosebită pentru sănătatea lor, în sensul că fac multă mişcare şi sunt foarte grijulii cu ceea ce mănâncă. Ca peste tot, ai posibilitatea să alegi.

Ajunşi la apartamente am decis că o mică plimbare prin zonă nu ar strica, deşi vremea a fost destul de rece, bătea acel vânt de câmpie cu care noi cei din sudul ţării suntem destul de familiarizaţi. Şi uite aşa o echipă a făcut prima explorare a locurilor astfel încât să începem să ne cunoaştem teritoriul mai bine şi să avem un somn mai liniştit.

Deşi nouă ni se pare că este încă rece, localnicii ne spun că am adus primăvara, după o iarnă foarte grea şi lungă. Unii dintre ei sunt şocant de subţire îmbrăcaţi, ceea ce pe noi ne face să ne întrebăm mereu din ce aluat sunt ei făcuţi, pentru că noi încă tremurăm echipaţi în haine groase. În aeroport am văzut pe un frig destul de puternic persoane cu şlapi şi maieuri. Sunt uimitori din acest punct de vedere.

Am descoperit că teama mea de locuri noi nu este mereu justificată şi că sunt capabilă să mă descurc şi acolo unde totul îmi este complet străin, dacă am puţină voinţă şi curaj. Asta mă face să cred că dorinţa mea de a ajunge şi la Boston poate fi ceva realizabil. Dar citiţi mai departe şi veţi afla dacă am dreptate sau nu.

Puţinele fotografii ale acelei zile: https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/02ChampaignIL

Champaign – 20 aprilie 2011

(Va continua)

Ziua cea mai lungă, 18.03.2011 (I)

După „obiceiul casei”, am povestit despre majoritatea locurilor pe unde am umblat: pentru mine şi pentru cei curioşi să ştie. Aşa voi proceda şi acum.

Acum timp am destul, opt ore ca să traversez oceanul, cred că sunt suficiente pentru primele impresii din cea mai lungă călătorie a mea de până acum.

Poate este bine să încep cu începutul. A fost un anunţ, am urmat instrucţiunile, adică am aplicat pentru selecţia ce a urmat şi rezultatul a fost că am avut şansa să merit un training de o lună de zile la Centrul Mortenson al Universităţii din Illinois. Bineînţeles că toate cheltuielile au fost suportate de gazdele noastre din Champaign-Urbana, altfel mi-ar fi fost destul de greu să vă mai scriu acum despre această experienţă care ni s-a promis a fi unică.

După vreo două zile de stat în Bucureşti, timp în care am încercat, noi cei cincisprezece „aleşi”, să ne consolidăm ca echipă, vineri 18 martie, am început aventura din aeroportul Otopeni.

Bagajele au fost o mare bătaie de cap pentru noi: ce să iei astfel încât să ai strictul necesar pentru o lună şi, în acelaşi timp, să nu cari nimic aiurea pentru că totul înseamnă greutate în plus. Recunosc că experienţa acumulată cu făcutul rucsacilor a contat enorm, chibzuindu-mi extrem de bine necesarul. Atât de bine încât acum mă întreb dacă nu am exagerat puţin.

Zborul spre Heathrow, Londra, a fost foarte plăcut şi mi s-a părut scurt, poate şi din cauza faptului că am avut două colege vesele lângă mine. Micul dejun în avion a fost cât se poate de englezesc: scrumbled eggs with bacon, cereale, suc de portocale etc

La Londra, surpriză maximă. Ploua!!! Desigur, neobişnuit pentru acest oraş. Însă nu am avut onoarea să mă atingă vreo picătură londoneză, pentru că am fost foarte ocupaţi cu schimbarea terminalului, în timpul transportului între 5 şi 3 trecându-ne fiori realizând cât este de mare acest aeroport şi, cel puţin la prima vedere, întortocheat. În echipă nu prea e greu să te descurci, însă singur s-ar putea ca timpul de dezmeticire să fie mai mare.

A venit şi timpul pentru check-in la zborul spre America. Angajaţii de la American Airlines sunt foarte vigilenţi, ne-au întrebat câte ceva despre scopul călătoriei noastre şi, într-un final, ne-au dat drumul spre poarta care ne interesa. Faptul că suntem bibliotecari, nu ştiu de ce, dar calmează vigilenţa şi orice urmă de neîncredere pe care ar manifesta-o.

Ne-am urcat într-o namilă de transatlantic, un Boeing777, nu am mai călătorit cu un avion atât de mare, care a înghiţit fără să clipească nişte sute de pasageri. Deşi călătorim cu clasa economică, deocamdată nu mă pot plânge de disconfort.

Totuşi este un frig deosebit cauzat de aerul condiţionat care bate fără milă în căpăţânile noastre. O fază pe care trebuie s-o relatez şi pe care am mai discutat-o cu cineva, însă nu mai ştiu cu cine… Se pare că numai noi românii avem fixul acesta cu „curentul”. Pe noi „ne trage” în permanenţă curentul, ba pe la şale, ba pe la urechi etc etc. Eu, care mă pot lăuda că rezist la frig, de data aceasta nu am putut să-mi dau jos haina din dotare.

La un moment dat s-au urcat două femei din care una avea în dotare o fetiţă şi doi băieţei gemeni şi mici. Cele două femei au avut locuri undeva în faţa mea şi ceva mai în spate. Cum era de aşteptat copiii şi-au făcut remarcată prezenţa printr-un concert de zile mari. La început au plâns pe rând, alternativ faţă-spate. Apoi femeile au început să facă schimb de gemeni. Cel care plângea era plasat la mama lui, în rândul din faţa mea. Cum se liniştea era dus în spate. Dar în preajma decolării urlau amândoi cu sete.

În aceste condiţii era clar că nu voi avea o călătorie uşoară. Dar cum nimic nu ţine la infinit, cei doi gemeni şi-au reconsiderat atitudinea şi în final chiar îmi dădeam ocheade smechereşti cu ei, fără să ştiu niciodată dacă este acelaşi sau mă fentează.

Mai am multe ore de zbor până la Chicago, prima oprire din America, timpul trece cam greu, acum abia trecem pe lângă Islanda şi, ca să-mi umplu timpul, scriu. Aş putea să folosesc micul ecran din faţa mea, dar nu am răbdarea suficientă să văd un film de la un capăt la altul.

…

Nu stiu cat timp a mai trecut, deja fusele orare s-au încurcat în mintea mea ca un ghem de aţă deşirat rău de tot. După ceasul de mână ar fi ora 21.15, însă afară este zi şi soare pentru că acum, după ora din Chicago, este 14.15.

Nici aşa de rece şi curent nu mi se mai pare. La un moment dat am adormit, lucru foarte bun, aş zice eu, şi când m-am trezit am tras concluzia că atmosfera a devenit mai umană. Prin urmare, acum sunt la ţinuta normală, în tricou cu mânecă scurtă.

Şi cu gemenii am făcut progrese: am început să-i deosebesc după hăinuţe şi acum bagă amândoi somn cât China. Am o bănuială că dacă îmi voi propune să mai aţipesc, sigur vor fi fresh şi cu chef de acţiune.

Mai am vreo trei ore, poate şi mai bine, până la Chicago. Am traversat oceanul şi acum intrăm în State de undeva de prin Canada.

Voi reveni, cel mai probabil, în avionul care mă duce către Champaign, trebuie să mai las puţină baterie în acest scop…

Pauză, pauză, pauză… (pauză de scris)

Asta înseamnă ca am ajuns în Champaingn – Urbana, dar poate vreţi să ştiţi cum?

Când am ajuns pe O`Hare, aeroportul din Chicago, am crezut că greul a trecut şi că mica porţiune dintre Chicago şi Champaign va fi doar o formalitate, pentru noi, cei care trecusem oceanul în opt ore de zbor.

Cum am ajuns am stat la o coadă imensă care se mişcă destul de încet pentru a ne pune viza de intrare pe acte, paşaport, SEVIS şi nici nu ştiu ce ne-a mai cerut. Am fost din nou fotografiaţi şi amprentaţi. Aici am avut primul incident, pentru că două colege nu avea viza consulară (pe care am primit-o din Bucureşti) aplicată pe acte. Nu ştiu cum au reuşit, în final, să treacă: cred că a contat faptul că eram un grup destul de mare de 17 persoane şi situaţia s-a replicat cumva şi la ele. Aşa am presupus pentru că noi, cei care am trecut, ne-am ocupat de bagaje şi ne-am grăbit să găsim trenul care ne duce către terminalul care făcea curse interne. Timpul nu era deloc în favoarea noastră. Deşi, iniţial aveam cam trei ore între zboruri, acum graţie cozilor şi foielii de colo-acolo, se împuţina văzând cu ochii. Înainte de a ne îmbarca pentru cursa dorită a venit cireaşa de pe tort şi anume aşteptarea la check-in. O coadă poate mult mai mare decât cea anterioară, unde totul şi toţi se mişcau parcă cu încetinitorul şi unde am început să ne gândim, pentru prima oară mai serios, că vom pierde avionul.

Aşa a şi fost: datorită vigilenţei cu care agenţii americani supravegheau şi, mai ales „organizau” totul, primii dintre noi am ajuns exact când avionul era pe pistă, dar porţile închise şi zborul declarat complet. Am primit sprijin în sensul că ni s-a indicat că dacă ne mişcăm cu graţie avem şanse să prindem o cursă care ne duce către Champaign.

Resemnaţi şi nu prea, ne-am luat bagajele de mână (cele de cală erau deja pe drum în avionul pe care îl pierdusem) şi am pornit în căutarea staţiei de autobuze. Nimic nu mi s-a părut simplu ca nou vizitator pe acest aeroport, deşi era destul de bine semnalizat.

După ceva aşteptare şi emoţii a venit un nene cu un autobuz mare, care a încărcat 17 „students” pentru aeroportul din Champaingn. Acolo trebuia să ajungem deocamdată ca să ne recuperăm bagajele şi să ne întâlnim cu gazdele noastre de la Centrul Morteson, care sigur îşi făceau deja griji despre noi.

În autobuz după ce am trecut de Chicago unde am stat cu nasurile turtite de geam la luminile, autostrăzile şi zgârie-norii  care nu ne trimiteau la realitatea americană, ci mai degrabă la filmele lor. Acesta mi s-a părut deocamdată paradoxul: în plină realitate, noi aveam sentimentul că „parcă suntem în filme”, atât de mult eram familiarizaţi de pe ecrane cu decorul.

Autostrăzile lor sunt faine: multe-multe benzi şi o circulaţie frumoasă şi fluentă. Cel puţin aşa era la ora la care am trecut noi, adică în jur de 10-11 ora lor. Poate la orele de vârf se complica treaba, dar acum era o plăcere să circuli, pentru că trafic exista, dar toţi mergeau fără exces de viteză şi foarte civilizat. Cu alte cuvinte nici pomeneală de figuranţii de care sunt pline toate drumurile României.

După ce am trecut de Chicago, în autobuz s-a lăsat liniştea. Eram atât de obosiţi, surmenaţi de orele interminabile de zbor şi, mai ales, tensionaţi pentru că a fost un consum energetic fiecare minut pentru că totul era nou şi necunoscut.

Ne-am trezit la aeroport unde echipa de la Mortenson ne-a făcut o primire atât de călduroasă… Erau sincer bucuroase că ne văd, mai ales că aveau ore bune de când tot ne aşteptau cu sufletul la gură. Aucm cred că era şi pentru ele o mare eliberare faptul că ne-au văzut în carne şi oase în faţa lor. Au avut atât timp încât ne luaseră deja bagajele de la aeroport şi făcuseră şi un drum cu ele până la apartamente.

Deoarece noi eram praf făcuţi de oboseală şi stres ne-au dus direct la camerele rezervate şi după două-trei vorbe de încurajare ne-au urat odihnă plăcută…

Şi somnnnnnn…

Champaigne – 19 aprilie 2011

Fotografiile aferente le puteti gasi aici:

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/00Bucuresti

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/01BucurestiChampaign

(Va continua)