Chamonix

Vineri, 31 august

The X Day

Pe la 6.30 am plecat de la hotel in cautarea statiei de teleferic care ne va duce pana la Bellevue (1746 m). Cu o zi inainte am facut aceeasi incursiune spre statia de teleferic si am mers pe ploaie o gramada pana am iesit din localitate. In dimineata asta am luat-o de la capat cu cercetarile. Stiu ca o sa radeti, de aceea o sa va si povestesc cum s-a intamplat. Am mers mult trecand de statia de telescaun ce nu functioneaza decat in sezonul de schi si am iesit iar din Les Houches, pana am ajuns la telefericul ce ducea la Prarion, care nici nu-si incepuse programul la ora aceea. Extrem de contrariati am realizat ca am trecut de statia catre Bellevue si cu o zi inainte si in acesta dimineata fara s-o observam. Bine-bine dar totusi unde era? Ca facusem ochii cat cepele si nu am vazut nicaieri vreun indicator. Cam necajiti ca am depasit recordul de balaureala chiar inainte de a intra in traseu, ne-am reintors. In sfarsit, am dat de statie. Cum s-a intamplat? Daca mergi pe acelasi trotuar cu statia si ea este inchisa, nu prea porti s-o depistezi, avand doar o firma amplasata frontal, la ceva inaltime, imposibil de vazut din lateral. Daca nu ne-o arata cineva puteam trece pe langa cladirea aia, nu de patru ori, cum am facut noi, ci de o suta de ori. Cand are program de functionare mai amplaseaza un afisaj lateral, dar in rest nu sare cu nimic in ochi de celelalte constructii.

Convins ca acesta a fost singurul impediment pentru a cuceri Mont Blancul, am urcat bucurosi in telecabina cam jegoasa si cam prapadita, fata de cele cu care circulasem in Austria, desi incasarile cred ca ar fi fost suficiente pentru a mai imbunatati conditiile. Oricum si daca geamurile ar fi fost curate tot n-am fi vazut nimic pentru ca totul in jurul nostru era invaluit in nori grosi de ceata. Asa, pe nevazute, am ajuns la Bellevue si apoi in statia de TMB.

Aici lumea din jurul nostru pusa pe treaba! Se vedea clar ca nu avem aceleasi scopuri pe ziua respectiva dupa echipament. Noi, mai light, asa ca pentru altitudini mai moderate, baietii cu de toate pe ei, de puteau ajunge si la 6000 m. Nu mai spun ca toti erau “calare” pe TMB ca sa economiseasca timp si efort pentru zonele mai inalte. Noi, relaxati, am luat-o usor la picior pe langa linie, mai ales ca am citit din alte jurnale ca se poate face traseul asta si astfel.

Drumul total nemotivant pana la Nid d’Aigle. Si era si normal in conditiile in care nu vedeai la doi metri in fata ta decat o linie de tren, iar lateral doar balariile care o insoteau. Ceata se mentinea in continuare pe pozitii. Chiar ne gandeam ca ori mergeam prin Macin ori prin locurile alea cam tot aia ar fi fost pentru ca nimic nu ne indica apropierea de niste inaltimi atat de dorite de toti iubitorii muntelui. Am mers cam vreo doua ore in conditiile acestea. Am ajuns la Nid d’Aigle odata cu unul din cele doua trenulete (Marie si Jeanne, parca).

Urmand indicatoarele am intrat in portiunea numita Desert de Pierre-Ronde (cine stie, cunoaste!). Dupa obiceiul nostru, am zis, hai ca ne-o fi, stai sa luam o gustarica, pentru ca bantuiam de ceva vreme. Dar pe marginea potecii nu era chip, era o forfoteala ingrozitoare. Tocmai trecea un grup de francezi de varsta a treia care s-au oprit si ei, plini de bunavointa, langa noi, spre disperarea noastra ca totusi nu aveam nevoie de companie ca sa rontaim niste sandvisuri si ne-au spus veseli ca nu stiu incotro se indreapta, dar important e ca inainteaza. Am tras nadejde ca macar ghidul lor avea idee. Oricum la refugiul Les Rognes s-au oprit.

In toata foiala aia am gasit totusi un coltisor unde sa ne refacem fortele si mai departe, la drum! Nu trece mult si ii auzim pe francezii nostri exclamand in cel mai autentic stil: “Oh-la-la! Oh-la-la!” Mai, sa fie! Am inteles insa ce-i entuziasmase asa tare. Ceata incepea sa coboare dezvelind Aguille de Bionnassay si ghetarul Bionnassay. In sfarsit! am zis si noi scotand niste exclamatii similare. A meritat sa suportam ceata pentru ca surpriza facuta a fost mult mai reusita. Nu am privit ghetarul putin cate putin, ci l-am “devorat” cu privirile dintr-o singura ridicare de cortina.

Nu se spulberasera toti norii, dar incepeam sa zarim ceea ce am visat macar sa vedem daca nu reuseam sa calcam pe acolo. Eram coplesiti si bucurosi si asa am pornit mai departe la drum. Am intalnit capritele care au fost fotografiate de mai toti cei care au facut acest traseu fiind deosebit de netematoare si obisnuite cu oamenii. Era si normal la traficul de perasoane din aceasta zona.

Am trecut de refugiul Les Rognes unde francezii vorbareti se odihneau spovoraind de rasuna valea si am intrat intr-o portiune de ascensiune pe pietre destul de frumoasa. Timpul trecea cu repeziciune, iar la 3000 m (foarte aproape de Tete Rousse) a trebuit sa facem cale intoarsa pentru a fi inapoi la Bellevue pana la 16.50 cand era ultima cursa pentru Les Houches. Cu regret, dar constienti ca mai mult de atat nu aveam cum sa facem, am lasat cardurile de temerari sa-si incerce norocul mai departe si am reluat acelasi drum pe care am venit, in sens opus.

Ziua a fost frumoasa asa cum au fost previziunile meteo. I-am injurat degeaba cu o zi inainte pe meteorologi. Nici un fir de ploaie.

Asa cum am spus, am fost tristi ca nu am ajuns mai sus de atat, dar multumiti ca am vazut intr-o oarecare masura ce este pe acolo si daca va mai fi o data viitoare poate vom incerca mai mult.

Am dormit imediat pentru ca in ziua urmatoare ne astepta o alta destinatie.

Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/LesHouches31Aug2007

Sambata, 1 septembrie

Pe alte poteci ale Mont Blancului

Pentru acest inceput de week-end am zis sa facem in traseul propus de un “carpatist” ce-si petrece timpul in cea mai mare parte in aceasta regiune a Frantei, traseu recomandat ca avand niste peisaje foarte spectaculoase. Insa pana in ora 16 trebuia sa terminam traseul, deoarece in aceeasi seara eram asteptati la Torino.

Am plecat cu masina din Les Houches pana la Contamine Montjoie. Am lasat masina intr-o parcare chiar la inceputul traseului, in Le Cugnon. Aveam doua variante de a ajunge la Cabana Tre la Tete: prin Les Plans si prin Le Nant des Tours. Am ales prima varianta urmand sa ne intoarcem pe a cealalta. AM mers cam doua ore si jumatet panala Cabana Tre la Tete. Drumul a fost mai tot timpul prin padure si asa cum am fost sfatuiti, am intrat pe Chemin Bernanrd ca sa putem admira in voie peisajul deosebit de frumos al Alpilor. Spre deosebire de ieri nu am avut de-a face cu ceata. Am mancat o gramada de zmeura, fara teama ca am putea da de vreun Mos Martin, sa ne faca concurenta.

La cabana Tre la Tete, o cabana mare si frumoasa, cabaniera facea pregatiri de week-end. In curand avea sa fie plin de drumeti ce dupa un efort de 2-3 ore vor dori sa beao bere sau sa manance ceva pe terasele cu umbrelute.

Noi, langa un izvor de apa, pe o bancuta, ne-am rontait sandvisurile si ne-am energizat cu ceva nectar de fructe. Am incercat sa ne jucam cu doua pisici foare nebunatice care topaiau dupa fluturi prin iarba, dar nu prea aveau treaba cu oamenii.

Urmatorul refugiu, Les Conscrits, era cam pe la 3-4 ore de mers. Nu aveam timp sa ajungem pana acolo dar ne-am propus sa ajungem macar pana la ghetarul Tre la Tete.

Traseul se schimba pe masura ce inaintam. Se zarea un fel de canion intre niste pereti de stanca lustruiti unde probabil ca isi avea leaganul in urma cu cine stie cat timp ghetarul.

Stancile din jurul nostru erau strabatute de nenumarate perdele sau fire de apa care dadeau o stralucire intunecata pietrelor. Foarte salbatice si frumoase respective.

Am ajuns pana la ghetar care la suprafata era acoperit de pamant pierzandu-si stralucirea insa la capat avea o bucata de gheata care se tot sfarama (sau topea, nu stiu sigur), iar de sub ea tasnea o apa involburata si tulbure.

Eu am ramas pe poteca, iar Alina si Alois au coborat chiar pana la el sa-l vada de aproape si sa faca poze. Au spus ca era o gheata verzuie si evident foarte frig in apropierea lui.

Ca peste tot unde am mers in Alpi pe munte, am intalnit drumeti de toate varstele care isi toceau in sus si in jos pingele bocancilor.

Asa cum am stabilit ne-am intors astfel incat la 16 eram iar in Les Houches.

Am pornit rapid spre Italia.

Ne-am luat ramas bun de la Mont Blanc. Am stat prea putin ca sa putem sa ne facem o idee mai completa asupra zonei. Dar am facut si am vazut atatea si mai aveam inca atatea altele.

Am trecut tunelul de la Courmayeur, am trecut de Val d’Aosta si am intrat pe autostrazile italiene. Peisajul incet-incet s-a schimbat, arhitectura caselor a devenit alta si era clar ca ne asteptau lucruri noi de vazut. Ce-i drept, nu foarte noi pentru mine si Alois, pentru ca mai fusesem in Piemonte si acum trei ani.

La Torino, asa cum am spus, eram asteptati. Alois are niste frati care au fost pusi in tema ca vin cinci umblareti, care ar fi preferat din nou salteaua unui pat si o masina de spalat pentru rufele care se stransesera. Ca si in urma cu trei ani am fost primiti cu bratele deschise si am schimbat impresii pana noaptea tarziu la o masa plina.

Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/ContamineMontjoie1Sep2007

(Va urma)

Laussane – Geneva – Chamonix

Marti, 28 august

Let it rain…

A fost una din noptile in ca nu am putut sa dorm. Alaturi de noi doua englezoaice cam trecute s-au facut pulbere de la cata bere au baut. Isi faceau una alteia declaratii de dragoste in gura mare. Insa nu ele erau de vina ca nu puteam inchide ochii.

Pe le 5 dimineata am renuntat la cort si mi-am luat sacul de dormit si aparatul foto m-am asezat pe o banca pe malul lacului.

Dimineata langa o apa e cel mai frumos lucru pe care l-am putut trai in natura. Am spus asta cu mai multe ocazii si nu voi inceta sa o repet. Am stat si am asteptat ca soarele sa apara de dupa nori, am privit cum pe apa treceau ca niste viespi agile, canoie cu echipaje perfect sincronizate si cum lebedele cautaucate ceva de mancare in racoarea diminetii. Luminile Zurichului, de pe malul celalalt, se stingeau rand pe rand si lumina zilei zilei punea stapanire pe oras.

Momente in care ramai doar tu si restul lumii, ca doua parti complet separate fara legatura intre ele. Esti in afara a tot si a tuturor.

Am plecat din Zurich usor dezamagiti de primirea facuta aici.

Am facut o escala la Laussane unde ne-am mai plimbat prin centru si am mai facut ceva cumparaturi. Nimic notabil din cate imi aduc aminte.

La Geneva ne-am cazat la du Bois-de-Bay. Aici am avut o primire mai generoasa, au fost chiar amabili si conditii mult mai bune. In schimb, aceeasi regula tampita cu lasatul masinii in parcare. De data asta insa si noi am bagat cu tupeu masina cam pana la cort si doar seara o scoteam afara din camping. Regulile locului o permiteau. Am terminat de montat corturile si s-a pornit ploaia. Nu s-a mai oprit nici cand am parasit definitiv zona.

Dar ce ploaie… Cu fulgere, cu tunete si cu multi, multi limacsi ce se balaceau fericiti prin iarba mustind de apa…

In aceea dupa-amiaza am inceput sa scriu acest jurnal de calatorie pe care incerc sa-l continui din dormitorul meu, de acasa, unde zambesc sau ma intristez de fiecare data cand imi aduc aminte de clipele petrecute in aceasta lunga si frumoasa excursie.

A urmat o noapte luminata de fulgere in care gandurile devin parca mult mai insistente invartindu-se in minte ca niste cristale lasand la vedere atatea fatete…

Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Laussane28Aug2007

Miercuri, 29 august

Am intrat in UE, dar n-am fost primit la ONU

Azi este ziua rezervata pentru Geneva. Vazand cum merge treaba pe aici, mi-am tras suprapantalonii si hainuta McKinley Aquamax. Nu aveam incredere in dimineata fara ploaie, dar cu un cer in continuare innorat. Am facut slalomuri printre melcii dintre corturi si am taiat-o spre oras. Si Geneva mi-a placut. Lacul Lehman cu celebrul jet de apa, simbol al orasului, cu ceasul floral ce avea ca decoratiuni mici ardei iuti, printre plantele ce-l compuneau, (data era scrisa din flori, care se inlocuiau, evident, zilnic), cu imensa catedrala reformata, cu strazile pline pana la refuz de scutere, motorete sau motociclete pe care se urcau de multe ori tipi la patru ace, la costum, ce-si ancorau tacticos servieta diplomat de portbagajul mopedului.

Dar ploaia ne urmarea fara incetare si, cam murati, am traversat o alta zona a orasului sa vizitam sediul ONU. Am zis ca e musai daca tot am ajuns pana aici si pentru asta am suportat stoici ploaia care cadea fara mila asupra noastra.

Dupa ce am bantuit noi ceva, am ajuns si la “portile” ONU. Aici insa dezamagire totala: se vizita, dar numai in grupuri organizate, cu ghid si rezervare. Portarul nici macar nu s-a obosit sa ne raspunda, am citit pe undeva afisat.

Plouati si la propriu si la figurat, ne-am intors la camping dupa-amiaza.

Am avut niste vecini cu un cort si cu o veranda mare langa noi. Vecinii insa au lipsit pe toata perioada cat am stat noi in camping. Au fost extraordinari, pentru ca in veranda lor am amplasat primusul, altfel cred ca ne lipseam si de mancare calda cu atata apa cat a curs din cer.

Noaptea a venit pe aceleasi sunete monotone ale ploii. Am baut doua beri cu lamaie si m-am cuibarit in sacul meu uscat si cald. Rapaiala de pe tenta cortului imi crea un sentiment de liniste.

Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Laussane28Aug2007

Joi, 30 august

Vive la France!

Intr-o scurta pauza, intre doua reprize de ploaie, am strans corturile care aratau ca niste caini uzi. Am plecat cu speranta ca in Franta vom gasi o vreme mai prietenoasa cu noi si emotionati de proximitatea intalnirii cu Mecca europeana a montagnarzilor: Mont Blanc.

Am ajuns repede in Chamonix si am pornit in prospectarea viitorului teren de disputare a ostilitatilor.

Am strabatut mica statiune cu mintea plina de relatarile altor prieteni care au ajuns pe aceste locuri. Incercam sa identific cele povestite de ei, dar nu prea reuseam si intram intr-un fel de panica. Nu ma ajuta nici clima locala. Ceata cobora de sus spre statiune si nu desluseam nimic. Unde erau varfurile semete, nici macar nu vedeam daca este munte in jurul nostru, doar il simteam dupa aerul tare si prezenta brazilor de la marginea oraselului.

Cam albastra treaba!… Zic eu, hai la Internet! Cand nu stiu ce sa mai fac caut un Internet. PDA-ul detectase deja niste retele Wi-Fi, dar cam securizate, deci n-a fost chip sa ma conectez asa… ca din intamplare… Dupa vreo ora de net eram mai calma, desi mare lucru nu ma lamurisem. Dar am decis: hai la camping in Les Bossons. Si pentru ca Vio si Octavian au ales in final Les Cimes, am zis: Les Cimes sa fie! Fiind cam agitati, am ratat intrarea in camping si pana la Les Houches n-am mai avut posibilitatea sa intoarcem. Intre timp, iar s-a pus pe ploaie, lucru care ne-a demoralizat din doua motive: unul ca nu scapasem nici aici de ea si al doilea ca in cele doua zile dedicate Mont Blancului, daca ploua, adio incursiune pe munte! Am omis sa va spun ca vremea pe net pentru urmatoarele doua zile se anunta fara pic de ploaie. I-am injurat copios pe meteorologi si ne tot sfaramam creierele cum sa facem sa evitam sa mai stam in cort pe ploaie inca doua zile. Noroc cu reclamele “aburitoare” de pe hotelurile din Les Houches. Atrasi de tot felul de “superoferte” ce se dovedeau a nu fi chiar ceea ce pareau, am ajuns la un hotel dragut, cel mai ieftin din cele cutreierate de noi (48 euro camera), numit “Etoile des Neiges” unde am spus ca vom ramane in prima faza o noapte, ca sa se usuce corturile si sa mai vedem si noi cum arata un pat.

Imediat camera arata ca un altfel de camping: cortul atarna fericit la uscat pe balconas, primusul torcea sub craticioara de supa, chiar langa televizorul cu plasma din dotarea camerei, ce mai, aveam de toate!

Odata rezolvata probleme cazarii ne tot gandeam ce sa facem a doua zi. Intre timp ploua in draci, ceata mai ca intra pe fereastra camerei, coborand pana la nivelul caselor si frigul de cam simtea de afara.

Am adunat Consiliul celor trei ai am deliberat asa:

1. muream de curiozitate sa vedem cam ce-i cu MB-ul asta. Dar: echipament (coltari, piolet, coarda etc.) nu prea aveam, daca nu aveam e clar ca nici inchiriate nu prea aveam ce face cu ele, timp, doar o zi la dispozitie, iar antrenamentul asa ca pentru ascensiune mai la inaltime, mai deloc. Deci: pornim si mergem pana unde putem si ne da voie si timpul avut la dispozitie.
2. Daca merge bine treaba maine, mai ramanem o zi, dar pentru un alt traseu.

Fericiti ca am ajuns totusi la o concluzie ne-am dus la culcare.

Foto: http://picasaweb.google.com/corina.ciuraru/Chamonix30Aug2007

(Va urma)