Şi eu te iubesc, Ceahlău!

Oscilam între o povestire amănunţită pe unde am fost şi cum a fost şi o relatare succintă, pe măsura acestei ture, care a ieşit cam a douăzecea din acest an, după socotelile mele. Dar mai bine scriu şi, la final, voi vedea ce-a ieşit.

Să încep cu planificarea: o propunere a domnului Costel de un Rarău de două zile, neconcretizată din cauza capriciilor vremii şi deturnată într-o tură de o zi în Ceahlău cu Claudiu. Bine şi aşa!

Duminică îl luăm pe Claudiu din Piatra Neamţ, pe Mihaela şi Mihai din Bicaz, şi ne oprim la Izvorul Muntelui. Vreme super, cu ger şi vânt aspru. În decembrie mai mult nu-ţi poţi dori.

Urcăm prin zăpada pufoasă în ritmul alert impus de Claudiu până în Poiana Maicilor, timp în care acesta ne tot povesteşte pe unde trecem şi ce ar trebui să ne atragă atenţia. Chiar dacă este ger, nu prea îl simţim, iar vântul este numai un foşnet de brazi mult deasupra noastră. Dar pe platou, cu siguranţă, situaţia nu e asemănătoare.

Ajunşi în Poiana Maicilor ne bucurăm de privelişte fără grijă: ne grupăm pentru  fotografii folosind ca trepied gardul stânii, pozarii rezistând eroic fără mănuşi mai mult decât era firesc şi facem o buclă mică la stână să o vizităm.

"Rătaciţi" în ţara lui Ceahlău

Noi şi Ocolaşul Mic

Stâna din Poiana Maicilor

Asist la o lecţie minunată de geografie ţinută de Claudiu. Am fost o elevă foarte bună dat fiind condiţiile limită în care s-a ţinut prelegerea şi, la final, recapitulam în gând încântată ţancurile, văile şi pereţii care deodată au prins nume şi pentru mine.

Dantelaria de piatră

Apoi, prin pădure, ajungem în Poiana Văratec.

Poteci de poveste

Citind descrierile Ceahlăului, care te poartă în altă lume, fantastică, încremenită în piatră, autorul zice de această poiană următoarele: găseşti aici, chiar şi în zilele de iarnă cu geruri aspre, o odihnă plăcută, atunci când ai pornit la drum (…). Pe drept cuvânt numele de “Văratec” pe care-l poartă aceste locuri este bine ales de localnici. Nu am găsit acea odihnă plăcută pentru că acolo ne-am întâlnit cu spiritul puternic al Ceahlăului, am simţit dragostea lui, aşa cum numai un munte poate să o facă: sărutarea lui de gheaţă ne-a îmbujorat obrajii, iar mângâierea vântului ne şfichiuia corpurile fără milă. E clar că în blânda Poiană a Văratecului, Ceahlăul ne-a strâns în braţe şi tot ce am simţit au fost iubirea lui pentru noi, cei cinci călători prin tărâmul lui de basm. Am plecat îmbărbătaţi către ultima poiană, după tipicul celor trei încercări din basme. Acolo poate găsim liniştea şi blândeţea .

Poiana Văratec

A urmat o potecă de poveste curmată din când în când de vreun brad doborât: ce fată de împărat a aruncat pieptănul în calea noastră? Ce vrăjitoare a încărcat cu mătreaţa bradului copacii falnici lăsându-i cioturi fără viaţă?

Schitul din Stănile era limanul nostru şi am înotat voiniceşte prin zăpada până la brâu din poiană către el. Călugării, ca nişte pustnici din vechime, ne-au privit curioşi, iar Claudiu i-a lămurit ce-i cu noi. Nu doream decât un adăpost pentru scurt timp, dar am primit, în plus, un capăt de masă unde să putem mânca şi un ceai fierbinte, care ne-a dat putere şi, ca prin minune, am uitat de iarna geroasă din care am venit.

Poiana Stănilelor a fost martora unei alte lecţii de geografie, pentru care Claudiu se pregătise, din nou, fără cusur.

Piatra Sură

Am dat un mic ocol Pietrei Sure, loc sălbatic şi hirsut, şi apoi ne-am întors pe unde am venit nu fără să aşteptăm răbdători ca Ocolaşul Mare să iasă din vălătucii de nori în care se înconjurase, ca să-l putem lua cu noi într-o fotografie şi în memorie.

Piatra Sură

Ocolaşul Mare pândit de noi să se arate din fuioarele de nori

Am luat în piept vântul turbat din Văratec, dar am ramas în bătaia lui, fără teamă, admirând umbrele înserării pe Obcina Chiliei.

Obcina Chiliei învăluită în mister

Luna mare şi mirată ne-a privit din Poiana Maicilor, iar noi am îmbrăţişat cu ochii Izvorul Muntelui, cu apa roşiatică şi mată, munţii Tarcăului şi Hăşmaşului şi toate culmile Ocolaşului Mic care străjuiau mute deasupra noastră: Turnul lui Budu, Claia lui Miron, Jgheabul cu boambă, Coloana cu căciulă, Amiezătoarea oilor şi multe altele, până la Poliţele cu crini.

Umbrele înserării coborând şi în sufletele noastre

Din Poiana Maicilor am prins aripi la picioare, pentru că am sperat să nu mă prindă întunericul până jos. Nu că aş avea o problemă cu mersul noaptea, pentru că nu ştiu de ce, dar mai teamă mi-ar fi într-o clădire întunecată decât pe o potecă de munte. Însă a fost ca un fel de prinsoare cu mine însămi, că ajung repede jos. La un moment dat, eram singură prin brazi, doar luna lucea ca un bec. Era straniu, dar arăta exact ca un bec din acelea folosite la iluminatul public. Mă străduiam să nu o iau în seamă şi totuşi se ivea dintre copaci când în dreapta, când în stânga după cum făcea poteca.

În mai puţin de-o oră eram la Izvorul Muntelui (pe la 17.30) şi o bucurie ciudată m-a prins. M-am gândit ce bine că am fost în Ceahlău, ce bine că am mers atâtea ore, mă bucuram până şi pentru gerul şi vântul puternic pe care l-am îndurat. Bucurii pe care numai cine este îndrăgostit de munte le poate înţelege.

În Bicaz am aflat cum este ciorba rădăuţeană cu ardei şi trei rânduri de dressing-uri servită de proprietăreasa prietenoasă de la Păstravul auriu, cârciuma de lângă fabrica de cherestea. Ne-am lins pe buze după aşa o cină minunată şi am trecut localul de lista celor pe care nu trebuie să le mai ratez dacă ajung pe acolo.

Voi păstra în suflet, în cutiuţa cu amintiri, această tură de duminică, Ceahlăul şi tovarăşii de drumeţie, pentru că a fost o tură scurtă ca o declaraţie de dragoste.

Fotografii: Claudiu B.

Prin Tara Legendelor

Daca in acest week-end (25-26 mai) tot nu am plecat pe nicaieri, atunci sa-l folosesc pentru a povesti ultima iesire pe munte din data de 17-18 mai.

Fara prea multe comentarii, am decis ca voi sustine initiativa Ceraselei de a merge in Ceahlau. Am fost deja pe acolo iarna si frumusetea lui m-a determinat sa revin la prima ocazie care mi se oferea. Ca traseu era ideal si pentru Tedi, pe care incerc sa-l apropii de munte, sa-l fac sa inteleaga ca acolo ne putem regasi cu adevarat, ca acolo devenim oameni si nu roboti, dupa cum ne deformeaza orasul si civilizatia fara sa ne dam seama.

Si uite asa, impreuna cu Cerasela, Eric, Gabi, “verisoara” (Vali), eu si Tedi am plecat catre Moldova. De fapt ,pe Vali am prins-o in echipa din Focsani, orasul pe unde obisnuieste sa bantuie de cand o stiu

Vali, in ultimul moment, a avut o inspiratie fericita si a luat cu ea si niste ghete, dar mi-a explicat ca nu le va purta pentru ca ei ii este prea cald in ghete. Nu parea foarte convinsa ca ghetele o vor ajuta mult mai mult decat firavii pantofi sport pe are ii avea in picioare.

Incet muntii incepeau sa se contureze in fata noastra. Am trecut de Piatra-Neamt, pe sub traseul telegondolei, care ii dadea un aer foarte interesant acestui orasel curat si cochet, am trecut de Bicaj si de barajul care i-a dat renume si am ajuns la Izvorul Muntelui. Recunosc ca tot drumul nu am rezistat sa nu fac comparatii intre traseul facut in conditii de iarna si cel de acum.

La Izvorul Muntelui am lasat masina, ne-am echipat, am platit taxa de rezervatie la un nene foarte cumsecade si am intrat pe PR, care trebuia sa ne duca la Lutu Rosu. Multa vegetatie, ceva zone cu noroi, pentru ca plouase recent pe acolo si multa voie buna. Tedi mergea inainte destul de hotarat, Eric, mult mai dezordonat si mai non-conformist, se antrena singur in discutii si isi consuma resursele alergand sa tina pasul cu Tedi. La varsta lui e cam greu sa inteleaga ca mersul pe munte are si el rostul lui. Si apoi e mult mai placut sa faci totul invers de cum ti se spune…

Cerul era usor innorat si vremea ar fi fost ideala pentru drumetie, nefiind soarele acela canicular care era anuntat prin prognoze, insa din cand in cand mai treceau niste curenti de aer mai reci care ne aminteau ca la pauze mai trebuie pus cate un polar pe spate.

De aceea, am facut pauze in care puneam si luam haine de pe noi, pauze in care Eric isi odihnea picioarele (dar nu gura) si in care mai rontaiam o ciocolata sau un baton energizant.

Lutul Rosu si-a facut repede aparitia, am trecut pe BA, apoi pe la Polita cu crini, insa crinii erau peste tot, mai putin acolo unde era indicatorul. Erau frumos crescuti si tare mi-ar placea sa-I vad si infloriti.

La Piatra cu apa am mai facut o pauza si am mers sa vedem mica grota din stanca. As mai fi stat putin pe acolo, dar asa cum am spus, la pauze vantul rece ne infiora usor pielea corpului. Pe masura cu inaintam ne intalneam cu mici grupuri de drumeti care coborau de la Dochia. In general, erau adolescenti galagiosi, asa cum e si normal la varsta lor, si din pacate, slab echipati. Poteca pe alocuri era acoperita cu zapada sau cu portiuni inguste de gheata. Nu ridicau probleme deosebite, dar un bocanc era cu siguranta mult mai potrivit pe acolo. Vali nu mai regreta ca a carat bocancii cu ea, ci, din contra, se bucura de confortul si siguranta pe care ti-o ofera pe o poteca de munte.

In sfarsit se vede cabana. Ce bucurie pentru copii care incepusera sa oboseasca, dar si pentru noi deoarece privelistea de aici inseamna cea mai mare rasplata pentru un drumet. Desi Eric este inca mic (8 ani) a tinut pasul cu noi si a facut tura mai taras, mai grabis, dar a facut-o. Iar pentru Tedi chiar nu a fost nimic dificil.

Ajunsi la cabana am luat o camera de 4 locuri. Am avut placuta surpriza sa vedem ca aceasta camera are chiar si grup sanitar propriu. Dochia este o cabana tare dichisita din acest punct de vedere si daca tinem seama si de altitudinea la care se afla (1828 m) atunci vom aprecia cu atat mai mult confortul pe care ti-l ofera.

In sala de mese am mancat cate ceva cu ochii la usa larg deschisa prin care se zarea lacul Izvorul Muntelui si alte varfuri pierdute in zare. Atunci am tras pentru a cata oara concluzia ca suntem tare norocosi sa avem parte de asa ceva.

Pe terasa din fata cabanei aveam Moldova la picioarele noastre, a zis Vali si ea tare incantata de mica ei victorie montana. Am pornit pe platou inspre schit. Vantul devenise destul de nesuferit si ne tot necajea stricandu-ne placerea provocata de peisajul de vis. In vale se vedea micuta, statiunea Durau, in dreapta trona maiestuos Toaca, acumuland parca toata intelepciunea si misterul vechilor daci, iar oarecum spre stanga, destul de atragator, se vedea o muchie care cred ca duce spre Ocolasu Mare.

De la schit, ca si data trecuta am luat amintiri pentru cei de acasa. Foarte bogat sortimentul de astfel de suveniruri.

Printre jnepeni si vant am pornit spre Toaca. Marea de munti, care se zareau pe mai multe randuri, ne atragea fara sa vrem privirea. Nuante multiple de bleu si gri se conturau ca niste valuri fara de sfarsit.

Ajunsi la Toaca vantul mi-a taiat orice chef sa mai urc pana sus. Stiam de data trecuta ca acolo este mult mai puternic curentul si am zis ca data viitoare poate voi fi mai entuziasta.

Cand am ajuns la cabana deja se insera. In sala de mese ma speriam cand priveam globurile cu oglinzi si micile reflectoare colorate. Din fericire, nu am avut parte de discoteca sau chefurile de care auzisem ca se tot intampla pe la Dochia.

Multi turisti au trecut pe aici cat am stat si noi. Acesta cabana imi amintea de cabanutele din Tirol. Acelasi peisaj de vis si aceeasi perindare pestrita de turisti. Acolo lumea urca chiar si pentru o bere, daca isi dorea s-o bea la altitudine. Ca si in Tirol, erau unii cu echipament si un are aer sigur, altii erau pusti de liceu teribilisti sau familisti dornici de putina miscare. Toti atrasi fara scapare de Ceahlau.

Am dormit in sforaiturile hotarate ale lui Gabi. Insa tot am reusit sa furam ceva somn astfel incat dimineata eram veseli si cu chef de duca.

Am pornit pe BR spre Ocolasul Mic- Poiana Maicilor – Izvorul Muntelui, traseu interzis iarna. Initial putin mai abrupt, l-am trecut cu atentie mai ales prin limbile de zapada, care inca mai se gaseau pe tot felul de vaioage. Grohotisul facea poteca putin mai nesigura, insa mai interesanta la coborare. Pe o curba de nivel am observat ca versantul pe care il traversam era rascolit tot de alunecari mai vechi de teren, dar deosebit de spectaculoase pentru ca vedeai cum a fost framantat pamantul si ce bucati mari de stanci s-au dislocat atunci.

Apoi am ajuns pe platoul Ocolasului Mic. Nu stiai in ce directie sa-ti indrepti privirea si atunci am facut o tura panoramica. Am inceput sa imi rotesc privirea incet si sa ma minunez de ce ce frumusete aveam in fata ochilor.

In timp ce copii se catarau pe un bolovan mai marisor, eu am cautat prin rucsac sa gasesc descrierea traseului. Era prea frumos ca sa nu stiu pe unde am trecut… Vali s-a aratat si ea interesata si uite asa am patruns rapid in lumea plina de legende a Ceahlaului. Am identificat Coloana Dorica ce sprijina Ocolasul Mare, in fata parca erau Claile lui Miron si plina de tristete am citit despre legenda lui Butu si a domnitei Ana, prefacuti in stanca.

Am coborat printre stancile acelea marete si credeti-ma ca te simti pe alta lume. Cu ochii rotunzi coboram si ne minunam cata frumusete este atat de aproape de noi, iar noi o cautam in zadar pe altundeva sau, si mai rau, o ignoram. Raiul este si printre noi numai ca nu avem ochi pentru el si nu ne deschidem inima, sa-l primim acolo in sufletul nostru.

Fermecati, am pasit mai departe pana cand niste latraturi furioase ne-au intampinat pe cand intram in Poiana Maicilor. Ma gandeam la o stana si la faptul ca am fost atentionati sa fim foarte atenti cu cainii de la stana. Gabi care era in fata a strigat la cei care se vedeau in poiana sa-si cheme cainii. Ne-am apropiat si noi si am vazut ca erau niste baietani din sat care iesisera cu cainii la o plimbarica. Am rasuflat usurati, mai ales ca au inteles si si-au chemat cainii care erau destul de hotarati sa-si apere stapanii. Am zabovit in poiana cat s-au indepartat ei, am inspirat aerul curat si ne-am pregatit pentru ultima parte a traseului. Si aici erau crini rasariti si iar mi-am dorit sa vin sa-i vad in floare.

De aici, drumul a continuat domol prin padure. Ni se facuse foame si simteam ca tura se va termina. Eram putin obositi si asteptam cabana Izvorul Muntelui pentru ca stiam ca acolo vom gasi o ciorbita si loc de odihna pentru picioarele noastre obosite.

Ziua de data aceasta a fost foarte calduroasa si vantul care mai ieri ne-a cam deranjat a disparut spre alte destinatii.

Cabana Izvorul Muntelui nu prea o recomand. Cei care o administreaza sunt mai mult comercianti decat oameni de munte. Acolo, nu stiu de ce dar asta am simtit, drumetii cu rucsac in spate si care nu au de gand sa lase sume mari de bani nu sunt prea bine primiti. Sunt preferati cei care vin pana acolo, mananca si beau bine si apoi pleaca. Nu stiu de ce, dar cred ca pentru un ceai nu s-ar uita la tine.

Nu ai sentimentul placut pe care il gasesti la o cabana de pe munte, unde chiar daca nu e explicit formulata ospitalitatea, cabanierul te primeste si stii ca, la nevoie, poti gasi un capat de masa unde doar sa te odihnesti.

Insa pentru cei care isi doresc ceva rustic fara sa faca prea mult efort si sa urce mai sus, cabana poate fi suficienta.

Am privit inca odata Ceahlaul, ramas in urma noastra. Munte plin de legenda si mister, el se vedea acum ca o cetate de stanca cu creneluri semete. Vajnic aparator al Moldovei.

fotografii: http://picasaweb.google.ro/corina.ciuraru/Ceahlau1718Mai2008