Căutătorii de comori, 9-10 iulie 2011

Se întrevedea un week-end pe munte, pentru că deja o lună fără munte înseamnă sevraj pentru mine. Nu aveam cum să ajung să îi susţin pe Pinguini la Ultramaratonul 7500, aşa că a trebuit să aleg altă variantă. Numai cine nu vrea nu găseşte şi zarurile au picat pe munţii Vrancei. Nu a fost o decizie rea: în afară de Cheile Tişiţei (zona pantofărească), nu prea am văzut mult din aceşti munţi care au fost declaraţi de alţii, mai temerari, la fel de frumoşi, dar sălbatici şi necutreieraţi. Pe de altă parte, aş fi dorit să dau o mână de ajutor celor care, încă de vineri, continuau o amplă acţiune de marcare.

Deoarece vineri mă întorceam de la Predeal, abia am avut timp să îmi refac bagajele pentru un cu totul alt tip de călătorie. Aşa că sâmbătă, pe la 6.30, am pornit către Focşani şi apoi Tulnici. Marius care nu a reuşit să ne însoţească, ne-a dat nişte indicaţii despre starea traseului şi un track ca să îmi pot testa noul meu gadget, Garmin CSX 60.

Am ieşit din Focşani şi am străbătut nişte localităţi mari cu gospodării foarte înstărite, aşezate într-un peisaj minunat de frumos. Am tot încercat din goana maşinii să fac nişte fotografii, dar parcă aparatul nu reuşea să prindă toată splendoarea dealurilor, a văii Putnei şi a caselor presărate peste tot.

A urmat Tulnici şi lipită de ea, Coza. Aici, în Coza, sătenii nu prea ştiau cum să ne îndrume către stâna Cârnituri şi care mai aveau idee se uitau albastru la noi şi ne spuneau că e tare departe. Păi, dacă era aproape ce să mai căutăm noi acolo?

În sfârşit, am dibuit „fundul Cozei”, unde se putea lasa maşina, chiar lângă firul apei, şi, încărcaţi cu rucsacii, am început pe la ora 10 să o dăm de-a lungul pârâului spre amonte. Un soare ucigător ne promitea să ne facă viaţa grea, dar drumeţul ştie că nu întotdeauna vremea este numai cum am dori. El merge şi pe ploaie, vânt, ninsoare sau caniculă. Aveam în mână GPS-ul care s-a dovedit în timp un instrument atât de preţios pe drum, iar acum trebuia să-şi dovedească utilitatea şi offroad.

La început de drum. Ţinta noastră este pe culmile din zare (foto: Alois Ciuraru)

Mi-era aşa de dor să mai cutreier poteci, încât nici greutatea rucsacului, nici transpiraţia şi soarele nu m-au descurajat. Valea Cozei cu apa ei uşor agitată îmi oferea suficientă energie şi singurul lucru la care eram foarte atenţi era orientarea în teren.

Frumoasa vale a Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Marius ne anunţase că prima jumătate a drumului nu este marcată, deci nu vom aveam decât trackul la îndemână şi propria noastră intuiţie în teren. Acest lucru ne ţinea simţurile treze şi atenţia încordată astfel încât să nu trecem pe lângă vreo zonă importantă din traseu. Din acest motiv am avut tot felul de devieri care în final se dovedeau a fi fără un rezultat bun în alegerea traseului corect. Astfel am ajuns undeva pe la nişte sălaşe izolate de pe munte, bine îngrădite, şi am fost simţiţi de câini vigilenţi şi zgomotoşi de pe dealurile alăturate, nemulţumiţi că simt străini în preajma teritoriului lor.

Cât de sălbatic şi frumos se vedea Coza, de pe creastă (foto: Alois Ciuraru)

Apa Cozei a trebuit să fie traversată de vreo câteva ori, lucru care m-a făcut să mă felicit că am decis să car şi sandalele cu mine.

Schimbăm "cauciucurile" (foto: Alois Ciuraru)

Valea se îngusta din ce în ce mai mult, lucru care ne anunţa că ne apropiem de Strâmtura Cozei. Trackul lui Marius a devenit doar orientativ, părându-ni-se prea ocolitor şi atunci am deci să urmăm matematic firul apei. Malurile deveniseră adevăraţi pereţi şi nu neaparat de stâncă, erau nişte uriaşe scurgeri de grohotiş, aici neîntâlnind calcarul alb al Pietrei Craiului, ci o gresie extrem de friabilă, cenuşie, care se desfăcea şi se sfărâma chiar şi în mână. Peisajul era extrem de sălbatic şi nu cred că erau mulţi cei care se încumetau să umble pe acolo. Din aceste chei nu se prea putea ieşi, odată intrat, decât dacă ştiai cu precizie pe unde. Nu era cazul nostru, noi rotindu-ne ochii în toate părţile şi nevăzând decât zone abrupte. Am tras concluzia că nu e prea bine să te prindă o ploaie pe aici, posibilităţile ca să scapi de furia apelor fiind destul de limitate.

Peisaj nepământesc (foto: Alois Ciuraru)

Însă drumeţia avea o latură cu totul inedită pentru noi. Să parcurgem kilometri prin apă într-o direcţie necunoscută, încă nu ni s-a mai întâmplat. Pe canicula care era peste tot în jurul nostru era o metodă de răcorire binevenită, apa nefiind atât de rece cum ştim că este în majoritatea pâraielor de munte, iar pereţii Strâmturii Cozei erau buni pentru că ţineau umbră.

Mers amfibiu (foto: Alois Ciuraru)

Singurul sentiment frustrant era cauzat de faptul că nu ştiam, ci doar intuiam că mergem în direcţia bună. Pentru că am avut şi mici balaureli, am şi stat să mai studiem în ce direcţie mergem, întârzierile se adunau. Ne dădeam seama că vom ajunge la o oră în tabară, în care nu ştiu cât de mult ajutor am mai fi putut oferi colegilor voluntari din Asociaţia Montană Carpaţi la marcare. Acesta era un alt aspect care îmi crea un soi de uşoară nemulţumire. Nu pornisem să mă plimb, deplasarea mea avea un scop, iar acesta devenea din ce în ce mai greu de îndeplinit.

(foto: Lucian Bălănică)

Mirifica vale a Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Nu ştiu exact cât am mers noi prin apă, prin Strâmtura Cozei. Era clar că dacă acest traseu a fost remarcat, sigur nu a trece pe aici, însă la un moment dat pe o stâncă aproape de ieşirea din chei am văzut un marcaj slab şi vechi de bandă roşie. E posibil acest traseu să aibă două variante ca majoritatea traseelor prin chei: unul chiar pe lângă/prin apă şi altul pe sus, pe creastă. Cel de jos, pe firul apei se pare că s-a pierdut, dar noi am găsit urme ale lui.

De aici ar fi trebuit să urcăm spre dreapta, dar nu observat poteca, pentru că nici nu prea era o potecă propriu-zisă (foto: Alois Ciuraru)

În jurul orei 13 am ieşit din Strâmtură şi după ce ne-am schimbat sandalele cu bocancii am urcat pe o potecă abruptă şi distrusă de copitele turmelor de animale care fărâmă fără milă solul şi aşa friabil. Prin Vrancei am întâlnit multe poteci pentru turme, dar poate acum, după marcare vor deveni mai cutreierate de pasul omului.

Pereţii cu grohotiş (foto: Alois Ciuraru)

Aproape de ieşirea din Strâmtura Cozei (foto: Alois Ciuraru)

Am urcat şi după o jumătate de oră am văzut o stână, pe care am decis imediat s-o ocolim cât mai puternic, evident, din cauza câinilor. Ei deja ne simţiseră, nu ştiu cât de mult îşi doreau ei să ne cunoaştem, dar noi în niciun caz nu aveam în plan acest lucru. Deci am luat muuuuult dreapta şi am ieşit din potecă. La un moment dat ne-am odihnit, l-am sunat pe Marius şi i-am mai cerut nişte informaţii suplimentare. După ce i-am dat coordonatele precise, i-a fost foarte simplu să ştie pe unde ne aflăm. Eram aproape de o poiană de unde noul marcaj devenea foarte stabil şi evident. Din această poiană ne mai aşteptau 2 ore până la stână Cârnituri.

Indicatorul din poiana (foto: Alois Ciuraru)

Restul drumului a fost prin pădure, pe o potecă care urca liniştit, prin serpentine, cu marcaje clare şi dese. Ne mâncau ţânţarii şi tot felul de insecte flămânde, din acest motiv pauzele noastre erau scurte şi chinuite. Umbra copacilor nu putea să mai oprească căldura care pătrundea peste tot, iar oboseala acumulată de atâtea ore de mers începea să-şi facă simţită prezenţa.

Cam obosită... şi încă mai am de mers (foto: Alois Ciuraru)

În aceste condiţii, obosiţi, transpiraţi şi flămânzi am ajuns pe la ora 16,  în golul alpin în care străjuia stâna Cârnituri. Tot drumul am bombănit pentru ajunsesem la limita puterilor, dar, când am ridicat ochii din iarba pe care păşeam, sufletul mi-a fost mântuit. Se deschidea un peisaj, pentru care kilometrii făcuţi la pas nu mai aveau nicio valoare. Munţii Vrancei, în toată splendoarea lor, cu culmile atât de împădurite, râdeau în soarele de vară. Cerul albastru avea doar câţiva nori pufoşi şi privindu-l te pierdeai în imensitatea lui. Acolo, sus, erai alături de zei, obosit fizic, dar puternic sufleşte, nemâncat, dar fără să mai simţi foamea de atâta frumuseţe. Uitasem de ce merg la munte şi acolo sus mi-am adus aminte privind darurile divine pe care le-am primit ca răsplată pentru încercările la care am fost supusă.

Stâna din Cârnituri şi tabara de corturi (foto: Alois Ciuraru)

Tabăra de corturi (foto: Alois Ciuraru)

După ce am revenit cu picioarele pe pământ, mi-am salutat colegii de site şi de Asociaţie. Este vorba de bravul grup al gălăţenilor, de Lucian din Focşani şi de restul de carpatişti, unii mai cunoscuţi, alţii mai puţin.

Între prieteni (foto: Alois Ciuraru)

Ei deja munciseră toată dimineaţa şi acum se aflau într-o binemeritată pauză. Ne-au pus la curent în câteva cuvinte cu mersul treburilor şi am înţeles că nu au pierdut timpul nicio clipă.

Panoul de la stâna Cârnici (foto: Lucian Trufin)

Mă gândeam cu groază că la oboseala pe care o aveam, nu ştiu ce ispravă aş putea face, dar am aflat că mult oricum nu mai era, doar nişte mici amănunte de pus la punct. O parte din carpatişti şi plecaseră cu materialele pe traseul BR. Am mers şi noi în direcţia aceea mai mult ca să vedem peisajul.

Turnurile Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Echipele păreau să fie bine organizate şi să cunoască foarte bine ce au de făcut. Şi aşa am ajuns în şaua Geamăna, o altă intersecţie de trasee şi un alt punct de unde se poate vedea un peisaj deosebit.

Lumea văzută din Şaua Geamăna (foto: Lucian Bălănică)

Indicatoarele proaspăt montate de carpatişti (foto: Alois Ciuraru)

Panoul informativ din Şaua Geamăna (foto: Lucian Trufin)

Ajunşi din nou în tabară, ne-am grăbit să punem cortul, să stăm puţin la focul de tabară şi apoi, eu cel puţin, să cad într-un somn buştean. Nici măcar faptul că urşii circulă cam nestingheriţi prin aceşti munţi şi unii dintre noi, chiar i-au zărit, nu a putut să-mi tulbure visele.

Pe înserat, acest nor, ca o ciupercă atomică a aruncat supărat fulgere în toate direcţiile (foto: Lucian Bălănică)

Dimineaţa am observat că o parte din carpatişi s-au trezit cu noaptea în cap şi au plecat cu vopsele şi pensule să mai dea nişte marcaje. Noi, leneşii, am lenevit pe lângă corturi, am mâncat, s-a băut cafeaua (cine bea aşa ceva) şi, cu părere de rău, a trebui să strângem totul în rucsaci pentru drumul de întoarcere.

La revedere, Ţara Vrancei! (foto: Lucian Bălănică)

Pornim spre casă (foto: Lucian Bălănică)

Din fericire, am lăsat o parte din bagaje, la un 4×4 cu care urcase ieri Laurenţiu. Astfel nu prea am avut greutate, doar apa şi uneltele bune la marcat, dacă am fi observat că pe traseul de întoarcere este nevoie.

Era un moment de mare curiozitate pentru mine. Aveam să văd pe unde merege traseul BR pe care ar fi trebuit noi să venim cu o zi înainte, dacă desigur, l-am fi găsit. Însă cum zona, nu prea a fost marcată, mai ales pe parte de intrare în traseu, nu am avut cum să-l urmăm. Acum nici nu îmi părea rău pentru că negăsindu-l am avut ocazia să mergem pe firul Cozei şi să vedem şi altceva.

Din poiana cu multe indicatoare am început să observăm marcajul BR pentru drumul de întoarcere, pe care nu ajunsesem ieri. Poteca merge prin pădure, prin fâneţe şi păşuni, prin proprietăţile localnicilor, care totuşi şi-au dat acordul ca traseul omologat să treacă pe acolo, pe sus, pe marginea pereţilor care străjuiesc Daihăţaşul, un afluent nervos al Cozei.

Deşi ieri am trecut de confluenţa lor, m-am felicitat că am ales să merg pe apa Cozei, blândă, nu prea adâncă şi oarecum însorită. Dăihăţaşul abia trecea prin pereţi strâmţi, cu praguri repezi şi fără posibilitate de a te refugia pe undeva. Nici nu ştiu dacă m-ar fi scos bine, în cazul în care aş fi ales să îl parcurg.

Valea Dăihăţaşului (foto: Lucian Bălănică)

Am găsit cireşe amare, mere sălbatice, frăguţe şi tot felul de roade ale verii. Am gustat din fiecare şi ne-am bucurat că natura este atât de darnică. O fi şi iarna frumoasă, dar parcă vara este o zână mult mai iubitoare cu drumeţii.

Poteca ne îndruma încet către apa Cozei, unde la capatul Strâmturii. Tare eram curioasă să ştiu pe unde se poate coborâ, pentru că în jurul apei erau pereţi netezi şi înalţi de grohotiş.

Din loc în loc s-au mai refăcut din marcaje şi s-au adăugat altele noi acolo unde ar fi fost nevoie. S-au mai tăiat câteva crengi, acolo unde ele împiedicau vizibilitatea marcajelor.

Muncă de echipă (foto: Lucian Trufin)

Într-adevăr, exista o potecă, pe un făgaş tocit de ape, pe unde cu atenţie se putea coborâ, pe un drum sinuos, care ducea fix în albia Cozei. Noi, ieri, neştiind de el, nu l-am observat şi am mers mai departe. Însă, aşa cum deja am spus, nu regret hotărârea luată.

Coborarea spre albia raului (foto: Lucian Trufin)

Ajunşi aici am lămurit şi misterul traseului marcat şi totul devenea foarte simplu, pentru că eram la o aruncătură de băţ de sat.

Meandrele Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Puţină răcoreală, chiar şi numai la picioare, nu strică (foto: Lucian Bălănică)

Era şi cazul pentru că aerul era de nerespirat din cauza căldurii. Ne-am recuperat maşina, Marius a apărut şi el şi ne-am deplasat toţi la sediul Parcului Naţional Munţii Vrancei din Tulnici, unde am mai tras nişte concluzii, am făcut tradiţionala fotografie de grup, am udat revederea noastră cu nişte bere şi ne-am întos spre casă.

(foto: Lucian Bălănică)

(foto: Lucian Bălănică)

Mici concluzii:

-          Mă simt ca un căutător de comori, avid de bogăţie. Însă comorile pe care le doresc şi pe care, de cele mai multe ori, le primesc, sunt de altă natură. Mă îmbogăţesc la fiecare ieşire pe munte, de fiecare dată când deschid dimineaţa tenda cortului şi respir aerul tare al munţilor. Şi, contrar celor care caută averi din aur sau alte obiecte preţioase, eu, când le găsesc, simt că trebuie să le împărtăşesc cu ceilalţi. Numai aşa simt că totul capată şi mai multă valoare.

Altfel de comori (foto: Lucian Bălănică)

-          Acum, când aceşti munţi ai Vrancei au fost marcaţi, merită să ne îndreptăm atenţia asupra lor. Sunt foarte sălbatici, foarte frumoşi şi dau satisfacţii nebănuite drumeţului.

Ţara Vrancei (foto: Lucian Bălănică)

-          Nu am pus umărul la marcare, nu pentru că nu aş fi vrut, dar nu pot să nu scriu despre dăruirea cu care echipele au dus la bun sfârşit treaba. Ştiu însă că vor mai fi ocazii şi timp să fie, pentru că muncă…  e berechet.

Una din şedinţele de organizare (foto: Lucian Trufin)

-          Deşi nu mi-am propus, a ieşit o tură foarte reuşită, inedită, care m-a ţinut în priză tot timpul, cu peisaje pe care nu le-am mai întânit până acum şi aici mă refer la aspectul pereţilor din Strâmtura Cozei.

-          Mulţumesc lui Lucian Trufin din Focşani şi lui Lucian Bălănică din Galaţi pentru că mi-au pus la dispoziţie fotografiile cu care am ilustrat acest jurnal.

-          Deoarece încă mai studiez de ce nu pot să inserez în textul traseul parcurs, voi posta doar un link:  http://www.wandermap.net/route/1148783?131196230111773

Povestea “salvatorilor” cu picioruşe scurte

Live the life you love… Love the life you live.

O nouă pagină în istoria pinguinească s-a scris în week-endul trecut: pinguinii au vrut la şcoală. Şi nu la orice de fel de şcoală: au vrut la cursul de prim ajutor. După ce, pe rând, au fost speologi, manelişti sau bececlişti, acum pinguinii şi-au dorit să devină şi salvatori.

Visul pinguinilor

Cursul de prim ajutor a fost anunţat încă de la Întâlnirea carpati.org din septembrie şi mi s-a părut o iniţiativă foarte bună. M-am gândit că aceste cunoştinţe nu sunt valabile numai pe munte, ci în multe alte situaţii. Când în vară am avut acel accident de maşină, odată cu mine a fost lovită mult mai tare o colegă şi, din fericire, a fost în preajmă un medic rezident care a ştiut cum să procedeze până a sosit ambulanţa. Eu nu ştiam absolut nimic despre cum să acţionez şi atunci mi-ar fi prins bine să cunosc ce trebuie făcut în primele clipe pentru un om accidentat. Deci, nu am stat deloc pe gânduri şi m-am înscris ca să învăţ mai multe. M-am bucurat foarte tare să vad că şi de data aceasta, pinguinii au aplicat metoda coalizării şi s-au grăbit să crească numărul participanţilor la curs.

Marius era şi el într-o mare măsură convins că trebuie să participe la acest curs, nu pentru că nu ar fi avut carenţe deosebite în acest sens, ci pentru că vremea care se anunţa în acel week-end nu îi permitea să facă altceva mai tentant. Pe de altă parte participarea care se anunţa a cântărit şi ea destul de mult. Şi atunci ne-am hotărât să plecăm împreună din Focşani sâmbătă dimineaţa către Sinaia.

În concluzie, alături de câţiva carpatişti de nădejde: Ionica (ionica_mushu), Adi (adiciociu), Alex (2_ceaiuri), George (enderb), Marius (mariusadx), Andrei (ad078), Irina şi Laviniu, au venit următorii pinguini: Mike, Muha (frg), Kya, Cristi (vintila), Vali (valentin_c), Em (xemax), Alois (aloys) şi Radu (griz). Au mai urcat mai mult sau mai puţin cu noi, fără legătură cu Atelierul carpati.org, însă cu staţionare la Centrul Salvamont Padina: Viorica, Octavian şi Cătălin. Gabi (varverica) a ales alt traseu şi a ajuns înaintea noastră la destinaţie.

La ora 9.30 am plecat de la Cota 1400. Vremea era exact aşa cum mă aşteptam: senin şi frig. Din când în când, până la cota 2000 am simţit şi câteva pale de vânt, însă nimic deosebit. Am urcat pe drumul de vară, acoperit cu un strat destul de fin de zăpadă.

"Depăşeşte-ţi limitele"

Mă gândeam la zilele trecute când prognoza se anunţa destul de neplăcută şi la cum se prezenta acum vremea. Device-ul Muhăi arăta -10 grade (temperatură „reală” se anunţase mult mai jos, sub -20 grade) însă eram foarte bine îmbrăcată şi deşi plecasem de acasă cu un început de răceală m-am simţit foarte bine pe tot parcursul drumului, pentru că am avut echipament pentru orice situaţie.

Primele pauze

La început am pornit cu mănuşi şi supramănuşi şi simţeam vârfurile degetelor uşor înţepenite de ger, apoi am rămas doar cu mănuşile de polar. La fel şi la cap, unde la un moment dat aveam cagulă, căciulă dublată şi glugă, ca apoi să mai renunţ la câte ceva. Important este că am avut de unde să pun şi să dau jos de pe mine atunci când a fost cazul. Această reglare a confortului din echipament pentru mine este foarte importantă şi am fost foarte mulţumită că de data aceasta nu mi-a lipsit nimic. M-am mirat şi eu cum am reuşit.

Drumul de vară, iarna!

Am ocolit cabana Mioriţa şi am pornit către Piatra Arsă. Ne temeam că pe platou vom găsi vânt turbat, deoarece vorbisem la telefon cu Gabi care ne-a transmis că în Buşteni telecabina nu funcţionează din cauza vântului. Ceva asemănător mi-a spus şi Andrei (andrei.st) care îşi propusese un traseu oarecum asemănător cu al nostru, dar care a trebuit să renunţe la partea care ducea spre Peştera – Padina tot din cauza vântului şi a ales altă variantă tot prin zonă.

Pe platoul ingheţat

Pe platou mi-a plăcut foarte mult, soarele strălucea puternic, amplificat de cristalele de zăpadă, se vedea foarte bine, deşi, în zare, erau câţiva nori care nu făceau decât să dea mai multă frumuseţe peisajului. Puteai face roată ochii, iar Coştila şi Crucea parcă erau la doi paşi de noi, atât de bine le puteam observa. Doar obrajii roşii ne aminteau că e iarnă.

Poza preferată a acestui jurnal

Releul de la Coştila si Crucea Eroilor

Deja zărim hotelul Piatra Arsă

La Piatra Arsă am făcut o mică pauză de un sandviş sau ceva dulce şi ne-am reluat drumul prin Plaiul lui Păcală.

Spre Padina peisajul este mirific

Potecă de iarnă

Totul a fost foarte bine şi frumos până am traversat de 5-6 ori prin apă folosind diverse tehnici, fiecare după îndemânarea şi echilibrul pe care îl poseda. Astfel s-au putut admira stilurile căproi, veveriţă, pinguin şi multe altele. Cert este că fiecare trecere ne dădea bătai de cap căutând zonele cele mai potrivite, cu apă mică, gheaţă mai groasă, maluri cât mai stabile sau trunchiuri ajutătoare.

Cum să treci apa ca veveriţele

Dacă nu, merge şi pinguineşte

Ultima pauză şi poza de grup aferentă

Am ajuns la Centrul Naţional Salvamont cam pe la 15.30. Mi-a plăcut foarte mult faptul că încet-încet se introduce şi la noi bunul obicei să laşi la intrare bocancii, beţele şi să porţi papuci sau încălţări comode şi curate puse la dispoziţie de gazde.

Am rămas foarte plăcut impresionaţi de cabană, am declarat că trebuie să devenim cât de curând salvamontişti la Padina şi am tras concluzia că astfel de condiţii ne strică bunele obiceiuri, obişnuindu-ne cu binele şi confortul mai mult decât este cazul.

Deci, numai cuvinte de laudă pentru cum arată clădirea administrată de Centrul Naţional Salvamont, unde se  poate mânca foarte bine şi dormi în camere curate şi încălzite. După o tură de acomodare prin clădire, după ce ne-am alimentat, nu am avut încotro şi am început instruirea deşi după atâta mers ne cam încerca o sfântă lene.

Instruirea a fost susţinută de George Cotinghiu şi Victor Ciortea, ambii salvatori montani, care, pe parcursul a patru ore, au încercat să ne facă un rezumat al unor noţiuni, care, după spusele lor, ar fi trebuit predate în 10-15 ore. Dar chiar şi aşa, la viteză, tot am prins câte ceva, pentru că trebuie să recunosc că în materie de prim ajutor cunoştinţele mele sunt destul de limitate. Şi dacă nu aş fi conştientă că în viaţă e posibil să te ajute, nu m-aş preocupa niciodată de ceea ce ţine de răni, accidente şi evenimente asemănătoare care îmi provoacă fiori pe şira spinării.

Cele patru ore au trecut foarte repede pentru că a fost o atmosferă foarte relaxată, am învăţat totul glumind pe seama lui Vali, care a fost pe post de victimă, accidentat pe rând oriunde o cereau interesele cursului: picioare, mâini, cap, coaste, de fapt, cam peste tot. Astfel am făcut tot felul de glume pe seama lui, iar el, cu răbdare, a rezistat la toate încercările la care a fost supus: bandaje, atele, masaj cardiac, transport cu targă improvizată şi fotografii din toate direcţiile.

Vali, după ce a scapat din mâinile "salvatorilor"

Faza este că, acolo, în timp ce explicau, părea logic şi uşor, însă am o bănuială că dacă nu vom exersa totul pe parcurs, într-o situaţie limită, sigur nu vom fi foarte capabili să aplicăm corect cele învăţate. Însă era greu de crezut că într-o jumătate de zi vom reuşi toţi să devenim specialişti în aplicarea primului ajutor. Măcar idee să avem şi tot e bine.

Pinguinii, aşa cum arată şi fotografiile, s-au implicat foarte conştiincios în a exersa sau, mai exact, în a-şi da cu părerea atunci când Mike îl „salva” pe Radu.

Radu, o victimă sigură în mânile noastre

Epuizaţi de atâtea informaţii, dar mai ales de drumul prin ger, ne-am retras în camere unde am stat la poveşti până când somnul ne-a gonit la culcare. Foarte plăcut ar fi fost somnul în aşternuturile curate şi în camera încălzită, dacă nu ar fi fost un grup destul de numeros, venit mai pe seară, care s-a foit în permanenţă pe holuri. Însă trebuie să recunosc că i-am auzit ca prin vis, oboseala fiind mai tare.

Seara culturală

Dimineaţă am pornit de la cabană pe la 9.30 timp suficient ca să putem mânca şi strânge la loc tot ceea ce aveam în rucsaci.

Micul dejun

După tradiţionala fotografie de grup am plecat de data aceasta prin Şaua Lăptici, avându-i alături de doi şi pe cei doi salvamontişti: Coti şi Victor.

Drumul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, poate chiar mai frumos, pentru că deşi gerul a rămas pe poziţii, soarele sclipea orbitor şi zăpada era numai bună de mers. Pe platou, pe cât este de frustrant să mergi atunci când este ceaţă, pe atât de frumos este atunci când e vreme bună. Bocancii şi beţele scârţiau puternic, iar albul ce ne înconjura era aproape orbitor. În zare, cât vezi cu ochii, numai culmi.

Am trecut destul de rapid platoul, Valea Dorului şi am început coborârea de la cota 2000 pe Drumul de vară. Marea aiureală cu acest drum, care nu pot înţelege cum poate servi drept pârtie. Mă pricep destul de puţin la schi, însă această „pârtie” prezintă foarte bine nivelul nostru în materie de sporturi de iarnă.

Spre Valea Dorului

Am ajuns pe la cota 1400 cam pe la ora 14 şi ne-am amestecat cu mulţimea dezordonată şi aiurită care-şi pierdea timpul pe acolo. Eram destul de îngrijorată de starea drumul până în Sinaia pentru că Renault-ul lui Marius avea doar pe faţă anvelope de iarnă, iar pe spate cauciucurile erau destul de uzate, prin urmare ne-am grăbit să coborâm.

Aşa cum am bănuit, după prima curbă, maşina s-a răsucit poziţionându-se de-a curmezişul şoselei. Datorită şanţurilor mici îngheţate a trebuit să o împingem puţin ca să revină de-a lungul drumului. Până jos am mers cu 20 km la oră ca să nu mai avem suprize.

Am ajuns după ora 21 acasă şi deja trăsesem concluzia că a fost o tură foarte frumoasă, cu vreme superbă, peisaje alese şi tovarăşi cu care îmi era dor să mai cutreier.

Fotografii: Vio, Kya, Adi, Cristi, Marius, Radu

Alte variante: Mike si Radu

Intalnirea de vara Carpati.org 2010

O buna parte din viata mea inseamna si carpati.org:

http://www.tvmures.ro/emisiuni-video/detalii-emisiuni-video/article/emisiune-orizont-17102010.html.

Multumim, Ovidiu, si felicitari pentru TV Targu Mures fiindca promoveaza muntele!

Bucăţele de Făgăraş

Well, well! Într-o lună de zile, pentru a doua oară în Făgăraş: întâlnirea de iarnă carpati.org, organizată la cabana Sâmbăta.

Un efort mare pentru noi, cei din estul ţării, dar dorinţa de a fi acolo a învins comoditatea.  Ne-a găsit Cătălin din Galaţi şi astfel am devenit trei care plecam din Brăila către Sâmbăta, vineri dimineaţă. Un drum făcut de zeci de ori, la care am învăţat fiecare detaliu, un drum care, în continuare, îmi place să-l parcurg. Pe rând, trecem de Buzău, Ploieşti şi urcăm spre Braşov. Încercăm, dar nu reuşim să ne sincronizăm cu Vio şi Octav, care rămân la o distanţă apreciabilă după noi.

Pe la 4 pm plecăm de la Complexul Sâmbăta, echipa mărindu-se cu doi câini.

Manastirea Brancoveanu (foto: Alois C.)

Pregatiti de drum (foto: Alois C.)

Nu-mi plac câinii fără stăpân, nu-mi plac animalele domestice lăsate de izbelişte, dar se întâmplă câte unul să îmi intre sub piele. Aşa s-a întâmplat cu Câinele Roşu, care alături de un căţel negru, creţ  şi tembel, ne-a însoţit până la cabană. Câinele Roşu e mare, deosebit de frumos, cuminte, blând şi discret. Şi, desigur, are blana ca o vulpe.

Cei doi tovarasi necuvantatori (foto: Daniel B.)

Zăpada scârţâie plăcut sub tălpi, ştim ce înseamnă acest lucru. Dar mai bine să scârţâie decât să simţim efectul glisării pe porţiunile de gheaţă, ce se pot întâlni peste tot pe potecă. Nările ni se lipesc şi, cu toate acestea, eu zic că vremea este frumoasă, cu un traseu pe măsură.

Ne oprim des, îi sunăm pe Octavian şi Vio, care se apropie, dar nu suficient cât să ne întâlnim. Mergem pe o vale pe care am străbătut-o şi astă vară şi încerc să alătur cele două peisaje care se pare că nu prea au multe puncte comune. Îmi aduc aminte de această piatră sau de acest podeţ, care atunci era compus doar din doi buşteni, iar acum este consolidat cu scânduri, uite băncuţa de pe care nu atingeam cu picioarele solul, iar acum este afundată bine în zăpadă…

Unul dintre podete (foto: Viorica C.)

Timpul trece pe nesimţite şi se lasă amurgul peste noi. Când ieşim în golul alpin, noaptea ne învăluie de-a binelea, tăcută, aducând cu ea magia. Frigul este din ce în ce mai puternic, poate şi din cauză că oboseala şi-a înfipt deja colţii în noi, însă, deasupra noastră, se deschid cerurile. Privirile ne sunt atrase de lumina fără cusur a lunii ce mângâie culmile mute care străjuiesc valea. Jos, lângă noi, sunt  brazii întunecaţi, călugări cerniţi şi posaci, iar deasupra lor, vârfurile munţilor albăstrui cu vinişoare strălucitoare de zăpadă.

Privirile caută fără încetare Fereastra,  cu conturul ei hipnotizant. O urmărim pe după brazi, o studiem cu pauze,pe îndelete, când avem priveliştea liberă în faţa ochilor şi, acolo, din leagănul ei, mă privesc cu ochii de astă-vară. Da, eu sunt acolo şi mă uit mirată în vale, la silueta care urcă din ce în ce mai greu, cu privirile aţintite în sus. Cât aş vrea în zilele ce vor urma să urc până în braţele Ferestrei,  să mă reîntâlnesc cu mine…

În vale, unde suntem noi, întunericul deplin este stăpân. Ne oprim la fiecare 10 paşi aşteptând să vedem cabana. Nu vedem nimic. Doar indicatoare deprimante: 20 de min, 15 min etc. Se insinuează miros de fum de lemn de brad, dar iniţial nu-l iau în seamă, neînţelegându-i rostul. Dacă ar fi fum, aşa cum pare, eu ar trebui să fiu măcar în curtea cabanei, mi-am zis. Într-un  final, îl accept ca pe al şaselea tovarăş de drum. Şi intru în reverie.

Afară a fost poezie şi mister. Ajunşi la cabană ne-am trezit aruncaţi în plin prozaic. Locul care ar fi trebuit să-l găsim cald şi primitor era mai îngheţat şi distant decât un congelator de măcelarie. Ne-am găsit singuri o cameră rece, rece, în care, în zadar, am sperat să rezist fără mănuşi în mâini. Băieţii, obosiţi şi ei, şi-au lăsat rucsacii şi au plecat imediat să taie lemne pentru că, deşi cabanierul ştia că va avea cabana plină, nu a pregătit nimic pentru drumeţii care aveau să-i calce pragul.

"Hruba" (foto: Catalin F.)

Eu am rămas în cameră, unde frigul îmi îngheţa încet, dar sigur, spatele încălzit de mers şi de rucsac. Urmarea? O stare de răceală şi un tremurat care nu m-au lăsat toată seara. Am mâncat în frig, într-o sală de mese semidezmorţită şi am dormit la zero grade sub un morman de pături, echipată ca şi cum aş fi putut ieşi în orice moment afară fără probleme.

O seară în care, în jurul sobei, am stat înfriguraţi şi cu multe întrebări despre cum se poate ca o cabană să se prezinte astfel oaspeţilor care au nevoie de adăpost. Eram împărţită între dorinţa de a mă întoarce sâmbătă acasă şi ambiţia de a nu ceda.

Ne incalzeam prin autosugestie (foto: Alois C.)

Dimineaţa a venit aşa cum vin toate dimineţile pentru mine: cu pace, cu linişte, mirare şi, mai ales, cu putere de a merge mai departe.

O imagine relevanta: speranta patrundea timida prin ochiul ferestrei (foto: Octavian C.)

Am râs când am văzut termometrul care arăta limita de îngheţ şi am ştiut că voi rămâne aici până la sfârşit.

Initial arata zero grade, apoi a inceput sa creasca usor (foto: Octavian C.)

De un optimism şi o energie debordantă era şi Octav, care dorea să urce pe Colţul Bălăceni, traseu de alpinism. Cred că el mai bine încerca la Bălăceanca, pentru că Bălăceni era nebunie curată, după cum se va vedea.

Pentru a scăpa de frigul din cameră ne-am zis că trebuie să ieşim afară.

O bucatica de Fagaras (foto: Catalin F.)

Am pornit spre Fereastră, fără să ştim până unde vom putea ajunge. În unele zone bătea vântul, gerul era destul de pronunţat şi zăpada era aşezată pe straturi, aşa cum a prins-o vremea: când pulver, când îngheţată, sub formă de plăci.

Spre creasta (foto: Viorica C.)

Valea Sambata si dincolo de ea (foto: Viorica C.)

Am mers până la primul indicator care arată vreo două ore până în creastă şi urcarea pe prima muche ne-a convins, pe o parte dintre noi, să renunţăm, pentru că zăpada era instabilă şi dădea semne că ar vrea s-o ia la vale, deci ne-am întors.

Undeva prin Valea Sambetei (foto: Catalin F.)

Cu ochii spre culmi (foto: Catalin F.)

Nu se vedea prea bine pe sus, dar, după cum bătea vântul, nu era absolut deloc vreme de creastă. De data asta era clar că nu voi putea ajunge în Fereastră. Next time…

Intr-o pauza (foto: Catalin F.)

Octavian şi Viorica au continuat să urce, o parte din cei de pe traseu au mers cu ei, o parte au renunţat şi s-au întors la cabană. Încălziţi de mişcarea făcută am trecut la operaţiunea de îmbunătăţire a condiţiilor din cameră şi băieţii iar au tăiat lemne, dar cu un alt spor decât cel de aseară şi de data aceasta, în cameră se simţea un aer cald şi mult mai plăcut.

O buna metoda de a te incalzi (foto: Catalin F.)

Au apărut Andrei şi Claudia, proaspăt ajunşi la Sâmbăta, s-au întors din tură Viorica şi, la scurt timp, Octavian, povestind că au renunţat datorită unei căderi de zăpadă produse chiar lângă ei.

Carpatiştii au umplut cabana aşa cum au promis. Câinele Roşu nu a mai plecat, a fraternizat cu cel de la cabană şi, cuminte, a păzit colac uşa cabanei în aşteptarea unei vorbe bune şi a unor bucăţele de mâncare.

Cabana Sambata in forfota (foto: Catalin F.)

Pe seară am coborât în sala de mese, care a devenit neîncăpătoare, dar noi deja aveam un colţ al nostru unde ne-am pinguinit fără prea multe mofturi.

In coltul "pingunilor" (foto: Alois C.)

Micul campionat de table (foto: Viorica C.)

Pinguini (foto: Octavian C.)

Acum era mai cald în sală, locuri se găseau din ce în ce mai greu, chitariştii au creat o atmosferă boemă şi fiecare a încercat cum a putut mai bine să se integreze în „peisaj”.

Zona "artisticoasa" (foto: Octavian C.)

Noi ne-am integrat cu nişte sticle de vin, vorbăraia, din care îmi aduc aminte vag câte ceva, şi contribuţia noastră la spartul urechilor celor din jur când ni se părea că este cazul. Mike şi Radu au apărut în plină reuniune, după un concurs de ski de tură de pe la Zărneşti. Aşa cum era de aşteptat ei nu se dezmint şi rămân fideli mişcării sub toate formele.

Au fost cu noi chiar şi cei de departe. Mihai Tănase, zis şi Telemark (ştie el de ce), a însoţit urările lui de bine cu nişte ciocolată franţuzească care a dispărut rapid după un tur prin toată sala, pentru că se ştie că ciocolata este un lucru foarte greu de refuzat de montaniarzi. Eu aş fi preferat mai mult prezenţa lui, dar nu mi-am pierdut speranţa că ne vom tachina şi faţă în faţă, nu numai pe net.

Nu ştiu cum a trecut seara, dar, la un moment dat, ne-am uitat în jur şi am văzut că am rămas cam puţini în sala de mese. Atunci am urcat în camere şi, de data aceasta, într-o căldură aproape sufocantă (Alois a întreţinut focul cu mare conştiinciozitate) am căzut în braţele lui Orfeu.

Ultima azi a fost rezervată, ca de obicei, întoarcerii.

Pregatiti de intoarcere (foto: Alois C.)

Pinguini, pe locuri, fiti gata! (foto: Viorica C.)

Lungă şi obositoare, mai ales în a doua jumătate a ei. Însă, datorită nu ştiu cărei întâlniri PD-L, PSD, naiba să-i ia, am fost deviaţi de la Râşnov, prin Braşov şi, deşi nu ne-am propus, am mers prin Nehoiu, Buzău etc. Drumul prin Nehoiu a fost o mare bucurie pentru mine, deoarece munţii Buzăului nu vor înceta să mă atragă prin sălbăticia şi frumuseţea lor. Un peisaj unic, drumul suspendat prin munţi, barajul îngheţat de la Siriu, o masă cu bulz şi ciorbă fierbinte la o pensiune din Măgura, ne-au făcut să trecem mai uşor peste zona cea mai nesuferită, dintre Buzău şi Brăila, unde am mers printr-o ceaţă deasă şi o vreme cam câinoasă.

Lacul de acumulare de la Siriu

Concluzii (pentru că, uneori, se mai cer):

-          Am mai dobândit un prieten în ale muntelui: Cătălin.

-          Am verificat încă odată că nu trebuie să nu renunţi până nu este totul complet pierdut. După ploaie, întotdeauna vine soarele şi, deşi ne aflăm în plină iarnă, soarele ne zâmbeşte chiar şi după stratul gros de nori, chiar şi în pofida frigului care ne îngheaţă sufletul, până la indiferenţă. Mi-ar fi părut rău dacă aş fi ţinut cont doar de nemulţumirile pe care le-am avut şi nu aş rămas până la capăt la Sâmbăta.

-          Mă gândesc încă la Câinele Roşu, care, într-un mod absolut inexplicabil, a reuşit să mă facă să-l îndrăgesc.

Cainele Rosu

-          Fereastra Mare a Sâmbetei  şi-a exercitat magia şi de această dată şi faptul că nu am ajuns până acolo, mă face să doresc şi mai mult acest lucru. Va deveni un fel de „acasă” şi fiecare întâlnire cu ea va fi, aşa cum am spus, o întâlnire cu mine.

-          Am avut parte de un puzzle cu Făgăraş: bucăţele aparent disparate, decizii sau sentimente contradictorii şi încă un week-end la munte.

Întâlnirea „crăişorilor”

Îmi doresc o zi şi-o lumină aşa de frumoasă
Ochii să-i închid, să mă văd plecat iar de-acasă
Şi prin munţi să hoinăresc cu o chitară şi un vers.
[cântec de munte]

Cu două săptămâni în urmă păşeam pe cărările înzăpezite şi bătute de vânt ale Ciucaşului. Drumeţia nu a făcut decât să ne trezească şi mai mult dorul de munte şi de potecile lui fără sfârşit. După relatarea turei din munţii Ciucaş am rămas datoare cu nişte concluzii de care e bine să ţinem cont atunci când intenţionăm să urcăm pe munte iarna:
- Pe munte este esenţial să ştii când să continui, când să renunţi, să-ţi evaluezi corect puterile.
- Iarna trebuiesc luate toate precauţiile, începând cu alegerea de ture cât mai sigure, evitând perioadele cu vreme rea, studiind buletinele nivometeorologice, care prezintă starea zăpezii.
- Cei care nu au experienţă montană să nu plece dacă în grup nu sunt persoane care au mai făcut traseul respectiv în condiţii de iarnă.
- Acelaşi traseu arată cu totul diferit iarna faţă de vara, schimbându-şi configuraţia terenului în cea mai mare parte.
- Echipamentul este esenţial. Iarna există pericolul de a intra în hipotermie, deci îmbrăcaţi-vă corespunzător.
- Studiaţi cât mai multă documentaţie montană.
- Alăturaţi-vă unei comunităţi montane virtuale, dacă nu aveţi la dispoziţie un club sau o altă formă de organizare cu specific montan. Acolo veţi afla răspuns la toate întrebările, veţi găsi tovarăşi de drum şi veţi putea învăţa din experienţa altora. Comunitatea montană este unită şi gata să-şi ajute membrii la nevoie. De asemenea, şi eu vă stau la dispoziţie cu informaţii pentru cei interesaţi.

Şi, uite aşa, am ajuns la pretextul pentru care am părăsit în week-end din nou Brăila: o întâlnire a montaniarzilor. Pentru noi, cei de la câmpie, găsirea unor tovarăşi cu care să împărtăşim pasiunea pentru munte, poate deveni o problemă. Din câte ştiu eu, cluburi de munte locale active nu prea mai există (auzisem la un moment dat de Proilavia, dar dacă mai există nu are, din păcate, vizibilitate în viaţa comunităţii).

Există multe feluri de montaniarzi. Unii preferă turele solitare, complet nerecomandate, deoarece riscul producerii unor evenimente nedorite este foarte ridicat. Însă se spune că astfel comuniunea cu natura este mult mai deplină şi că astfel te poţi bucura, în linişte, de tot ceea ce ţi se oferă privirii. Apoi, sunt persoane care pleacă de ani de zile cu câţiva prieteni pe care îi cunosc bine şi pe care îi ştiu că se pot baza în orice moment pentru că îşi cunosc reciproc potenţialul şi experienţa. Şi sunt persoane care dacă nu găsesc în cercul lor apropiat, de prieteni, oameni doritori de a merge pe munte trebuie să caute alţi montaniarzi dispuşi să împărtăşească din experienţa lor. Pentru cei din ultima categorie, voi scrie acest articol şi voi încerca să-i conving că dorinţa de a merge pe munte se poate realiza.

Căutând în urmă cu ceva ani pe Internet informaţii despre munte şi, de ce nu?, tovaraşi de drum, am ajuns să fac parte dintr-o comunitate montană virtuală pe care, de atunci, nu am mai părăsit-o.
Într-o astfel de comunitate poţi găsi sprijin în orice problemă legată de munte: informaţii despre trasee, hărţi, propuneri de ture, sfaturi despre echipament, versuri şi acorduri ale cântecelor de munte, galerie de fotografii, forum, adrese utile şi, mai ales, mulţi prieteni.
De două ori pe an, vara şi iarna, au loc întâlniri ale membrilor. Este încă un prilej să plecăm pe munte, să ne cunoaştem mai bine între noi, să ne vedem, ţinând cont că sunt mulţi cu care comunicarea este doar la nivelul virtual, prin intermediul Internetului.
În această iarnă s-a stabilit ca loc de întâlnire cabana Curmătura, din munţii Piatra Craiului. Munţii Piatra Craiului sunt visul oricărui montaniard. Nu foarte mari ca întindere, cu o înălţime maximă de 2237 m (vârful La Om sau Piscul Baciului), aceşti munţi reprezintă o atracţie irezistibilă. Creasta Pietrei Craiului este unul din traseele cele mai râvnite şi realizarea acesteia se face numai după dobândirea unei experienţe suficiente în mersul pe munte, aici întâlnindu-se pasaje spectaculoase şi uneori expuse. Pe lângă Creastă, mai există însă o multitudine de trasee de o frumuseţe deosebită, cu diverse grade de dificultate, peisajul calcaros al zonei formând adevărate minuni ale naturii.

Sâmbătă dimineaţă am pornit spre munte. Pe drum ne-am mai găsit cu alţi prieteni din ţară şi am parcat la Motelul Gura Răului de la ieşirea din Zărneşti. Acolo maşinile deja staţionate ne anunţau că încet-încet lumea se adună la Curmătura.
Urcăm pe la Fântâna lui Botorog, prin poiana Zănoaga, până la Cabană, traseu marcat bandă galbenă. În poiană se vede creasta învăluită în nori groşi de ceaţă. Cu jind aruncăm priviri, în speranţa că perdeaua întunecată se va risipi şi noi vom vedea vârfurile acoperite de zăpadă.
Ne cazăm aşa cum suntem obişnuiţi: condiţii cazone, nu cum sunt cele dintr-o staţiune. Montaniardul se obişnuieşte cu puţin şi confortul e primul lucru la care renunţă. Restricţiile şi efortul sunt suportate cu stoicism pentru că răsplata de a ajunge la capătul traseului propus este cea mai mare satisfacţie.
Seara încep să se adune la cabană din toate colţurile ţării. Bucuria revederii sau a primei întâlniri este imensă: pe unii îi ştim pentru că am făcut ture împreună, de alţii doar am auzit din relatările drumeţiilor de pe site.
În cabană e cald, noi, cu obrajii roşii încă de efortul de peste zi, ne adunăm în jurul meselor. Soba aruncă valuri de căldură, cei doi celebri câini Saint-Bernand de la Curmătura dorm cu sforăituri zgomotoase şi încep să curgă povestirile de munte şi planurile de drumuri viitoare.

Un ceai fierbinte cu rom, un vin fiert sau o bere ne deschid pofta de cântec şi râs. De nu ştiu unde apar chitarele şi priveşti feţele fericite, cu ochii închişi care îngână unul după altul cântecele deja bine-cunoscute. Oameni veniţi din toate colţurile ţării îţi vorbesc ca şi cum te-ar ştii de o viaţă. Magia muntelui ne leagă pe toţi!
Fiecare rezistă cât poate, însă oboseala ne răpune şi, rând pe rând, ne retragem pe la cabană sau corturi.
Dimineaţa care a urmat este de vis! În ianuarie un soare strălucitor luminează crestele şi, deşi se vad încă urmele iernii, afară este cald ca într-o zi de vară mai răcoroasă.

Ne rotim privirile si vedem Bucegii, Făgăraşii până hăt în zare! Cerul este senin, iar la altitudini mari parcă stăm deasupra norilor! Afară este cald şi atmosfera contrastează cu urmele iernii pe care le găsim pe brazi, pe pietre, în pojghiţe fine de gheaţă şi în limbile de zăpadă care, pe măsură ce coborâm, dispar.
Imaginile, ca de obicei, sunt mult mai sugestive decât orice cuvinte.

Cu părere de rău părăsim Piatra Craiului, templul în care ne-am adunat vremelnic pentru a aduce laudă muntelui pentru că ne primeşte la el.
După prânz vremea însă se schimbă şi drumul către casă e însoţit de ploaie. Acesta este tributul pentru timpul frumos din week-end! Dar ce ne pasă? Sufletele ne sunt pline, purtăm în inimi soarele şi muntele şi acest lucru ne face să ne fie bine, dar şi uşor nostalgici după Piatra Craiului. Ne vom întoarce în curând!

Până atunci, citim şi scriem pe www.carpati.org gândurile şi impresiile pe care le-am adunat. Ne întoarcem astfel puţin pe munte chiar şi atunci când nu reuşim să-i cutreierăm potecile. Şi ne bucurăm că există un loc, fie el virtual, care este casa noastră, a celor care iubim muntele, până la următoarea plecare.
Cărări cu soare!

Foto: “diversi carpatisti” cum ar fi Cristina Moldoveanu, Viorica Cristea, Radu Diaconescu

Articol publicat în Monitorul de Brăila nr. 3952 (9 februarie 2009 )

Cântă “carpaţii”

Seară caldă, într-o iarnă,
Cabană de crai.
Am umplut Curmătura de râsete
Şi căni de ceai.

Bocancii au râmat
Spre Piatra Mică
Pioleţii au aruncat
Bucăţele de stâncă.

Poteca urcă,
Prin sufletele noastre,
Spre creastă, către Liviu,
Care zâmbeşte şi el.

Chitara-i cântată iar,
Din mână în mână.
Tricourile printate
Se-apropie încet.

„Iar mă duc… şi iar mă duc”
Strigăt stingher
Rămâne în amintire
Dinspre Bârnova