Un singur week-end cu emoţii duble, 11-13 iunie 2011

Cu admiraţie pentru Cristi U., un luptător adevărat,

care are acum atât de multă nevoie de încurajare şi sprijin.

Un week-end în care trebuie să stau resemnată pe acasă, deşi aş fi avut ocazia să plec în Deltă alături de prieteni. Cu părere de rău a trebuit să renunţ, însă se pare că nici de data aceasta, programul pe care mi l-am propus nu mă va ţine în casă prea mult.

Duminică dimineaţa m-am trezit destul de greu pentru că toată noaptea m-am foit visând alternativ momente în eram în competiţia de cros şi momente în care trebuia să demonstrez cât de bine stăpânesc tehnicile de aikido necesare pentru Kyu 3, adică centura verde.

Despre cros nu ştiam mai nimic decât cele aflate dintr-un scurt anunţ într-un ziar local. Mai mult nici nu aveam nevoie, oricum dacă stăteam pe acasă aş fi ieşit la o alergare şi dacă de data aceasta avea să fie sub forma unei competiţii, atunci cu atât mai bine.

Şi uite aşa pe la 8.30 ne amestecam şi noi printre cei care aşteptau startul în Parcul Monument. Spre bucuria mea, deşi preponderenţi erau copiii, am văzut că erau cam toate vârstele reprezentate. Organizarea era oarecum bună în sensul că ne-am înscris relativ repede, am primit imediat un tricou care făcea referire la eveniment si la cei care l-au iniţiat: Comitetul Olimpic Român şi Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret.

Foiala de dinaintea "furtunii"

Ce nu prea ne-a fost clar era traseul pe care aveam să-l parcurgem: fiind vorba de cros bănuiam că nu va fi lung, însă nu ştiam pe unde şi ce distanţă are. Acest lucru nu a fost rău pentru că ne-a dat prilejul să mai socializăm între noi, concurenţii, şi astfel să mai dăm deoparte emoţiile care într-o măsură rezonabilă, începuseră să-şi facă simţită prezenţa.

După ce au intrat copiii, grupaţi de diverse categorii: fete/băieţi, gimnaziu/liceu, amatori/performanţă au intrat şi „veteranii”. I-am numit astfel în sensul că sigur nu mai erau elevi, însă vârstele erau foarte variate de la 20 şi ceva de ani până la peste 60. Aici a fost un punct slab pentru că în aceste situaţii era foarte clar că se mai cerea o subîmpărţire. Dar miza acestei competiţii în primul rând a fost participarea şi apoi un loc pe podium, deci totul a fost privit cu o detaşare pozitivă din acest punct de vedere. Asta nu însemna că în ochii celor care urmau la rând nu se citea o uşoară încordare şi concentrare asupra momentului de start.

S-au aliniat fetele la start pentru o probă de 800 m. Ştiam traseul, am alergat de atâtea ori pe el şi mi se părea foarte scurt faţă de alergările de rezistenţă pe care le făceam în mod obişnuit. Pe de altă parte, crosul nu era ceva cu care eram familiarizată, nu ştiam cât pot şi dacă ştiu să-mi dozeze forţele. Cu aceste gânduri am sărit ca un arc atunci când s-a dat startul. Chiar şi aşa era cam a treia, ceea ce mi se părea cam ciudat pentru că evaluându-mi din ochi concurentele am observat că unele sunt foarte-foarte bune şi mult mai antrenate decât mine. În curând aveam să aflu şi răspunsul la întrebările mele legate de dozarea efortului: după o treime din cursă simţeam oboseală şi din spate au început să intre cele pe care mă aşteptam să fie deja în faţă. Deci mai am de învăţat zdravăn cum să porcedez şi mai ales mai trebuie să mă antrenez, mai mult şi mai mult.

Am ajuns a şaptea, ceea ce nu a fost tocmai rău totuşi, dar ştiam că se poate şi mai bine. Nu am fost supărată pentru că în faţa mea au fost alergătoare foarte bune, unele care făceau acest lucru  cu dezinvoltură.

Ciuful blond si epuizat din planul doi imi apartine

Deşi a fost un efort de scurtă durată, a fost intens şi am tras din greu, mai ales spre finish. Apoi, aşteptându-l şi pe Alois să termine, mi-a părut rău că a fost numai atât. Competiţiile, deşi sunt solicitante din toate punctele de vedere, au un farmec al lor, adrenalina şi dorinţa de a învinge (măcar pe tine însuţi, dacă nu pe ceilalţi) te atrag să mai participi din nou şi din nou.

Castigatoarele de la sectiunea mea

Aşteptând premierea am îndrăznit şi am apelat o doamnă care lua instantanee din timpul competiţiei. Pur şi simplu am rugat-o să-mi trimită câteva fotografii din timpul întrecerii şi spre marea bucurie a acceptat. Azi am primit în poştă pozele promise şi am fost tare fericită pentru că am retrăit puţin acele clipe şi, mai ales, pentru că e greu de crezut, dar mai sunt oameni amabili şi calzi, care fac gesturi fără măcar să îi cunoşti. Acestei doamne care a rămas anonime îi mulţumesc foarte mult, dar şi lui Mircea Cărbunaru (DJTS Brăila) care a acceptat şi el şi mi-a trimis imagini.

Echipa organizatorilor

De la o competiţie poţi pleca plutind de fericire pentru că ai câştigat un loc de frunte sau poţi pleca dezamăgit şi trist că nu ai învins sau poţi pleca, aşa cum am plecat eu, cu sufletul plin. Am fost mândră de mine, faptul că am fost acolo a fost de ajuns ca să mă simt mulţumită şi să-mi propun mai mult pentru o dată viitoare.

Linistea de dupa "furtuna"

Bucuria a fost de scurtă durată. Am dat deoparte un target, dar mi-a mai rămas încă o provocare: luni seară trebuia să particip la examenul de grad aikido. Aici era vorba de altceva, de munca (cu oarecari pauze, e drept) de un an de zile, de faptul că ştiam că execuţia mea va fi analizată cu mare atenţie şi de data aceasta simpla mea participare nu îmi va mai fi de ajuns. Din cauza acestui examen am sacrificat cele trei zile de Deltă pe care chiar mi le doream destul de mult. Dacă totul ar fi mers bine nu aş fi regretat că dau Delta deoparte, însă dacă nu aş fi luat examenul sigur m-ar fi durut foarte tare.

Prin urmare, mai aveam ceva timp să pun la punct ceea ce nu stăpâneam suficient. Însă toate aceste „rectificări” trebuia să le fac în deplasare pentru că, imediat după cros, am plecat la Bacău. Duminică şi luni până la prânz, când ne-am întors, am tot rememorat procedeele, am studiat toate schiţele din manualul de aikido şi mulţumită lui Marius, nepotul meu, am avut chiar şi un partener ca să dau o raită prin programa de examen. Nu era totul perfect, dar măcar mi-am dat silinţa tratând totul cu mare seriozitate. Luni, m-am întors la Brăila cu sentimentul că nu a fost timp pierdut, ci am mai îmbunătăţit câte ceva din procedeele pe care trebuia să le cunosc.

Examenul a fost exact cum mă aşteptam să fie, chiar dacă nu ştiu dacă am performat aşa cum mi-aş fi dorit. Imperfecţiunile sunt datorate într-o oarecare măsură stăpânirii insuficiente a tehnicii, care de multe ori se dobândeşte prin antrenamente şi în timp şi, o parte, datorită emoţiilor. Din fericire, nu am fost singura care avea emoţii, am observat că ele există indiferent de vârstă.

...adica eu

Deşi gradul de exigenţă al evaluării a fost ridicat se pare că am reuşit să trec de furcile caudine ale instructorilor noştri. Sunt conştientă că am avut şi ezitări şi stângăcii, dar am fost totuşi împăcată pentru că am muncit şi m-am străduit să fac faţă cât mai bine. Ştiu că o treaptă în plus este de fapt un nou început care mă obligă şi mai mult şi nu o răsplată pentru nişte performanţe deja realizate.

Aceasta este, din punctul meu de vedere, diferenţa între cele două „examene” din acest week-end. Locul pe care l-am obţinut la cros a fost măsura, răsplata efortului meu: de atât am alergat, atât am primit, însă, la aikido, centura verde pe care am obţinut-o, înseamnă că nu mai am voie să lucrez sub acest nivel, cel puţin la modul ideal. În realitate, mai sunt multe de învăţat, pentru că aikido este perfecţionare continuă, niciodată nu termini să rafinezi şi să îmbunătăţeşti. De aceea este ARTĂ marţială şi de aceea mă atrage atât de mult. Probabil când nu voi mai simţi că am de pus ceva pentru propria dezvoltare, voi renunţa. Îţi dai seama mereu cât mai ai de lucru cu tine însuţi şi aceasta este marea provocare. Fiecare treaptă pe care o parcurgi te apropie de mai bine, însă îţi arată şi cât de mult mai ai până la un capăt care eu simt că nu poate a fi atins niciodată, dar spre care tindem.

Anotimpul pentru alergat şi literatura japoneză

Cu stimă şi admiraţie, pentru toţi alergătorii, dar mai ales pentru Cristi U.

Prin februarie iarna se zbate în convulsii şi noi îi numărăm zilele nerăbdători. E timpul pentru reînnoire, e timpul pentru renaştere, pentru altfel de mişcare, pentru soare călduţ pe spatele nostru, pentru aer parfumat în nari de la copacii înfloriţi, pentru bucuria ochilor cu verdele crud, e timpul pentru alergare.

Veţi spune: se poate alerga oricând. Când alegi iarna cred că trebuie să ai mai multă voinţă şi ambiţie, dar să alergi când este cald e o plăcere sau cum spune Haruki Murakami, pe care îl veţi citi puţin mai jos, „beatitudine”. De aceea pentru mine există un anotimp pentru alergat pe care îl aştept cu mare nerăbdare. Nu voi mai lungi vorba. Se simte că abia aştept să alerg din nou.

Scriitorii japonezi contemporani sunt de câţiva ani o mare revelaţie pentru mine şi o pasiune constantă. Au un stil de o prospeţime şi o eleganţă specifică florilor de cireş sakura din Ţara soarelui răsare. De aceea vreau doar să vă invit să citiţi cartea lui Haruki Murakami Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă. Şi, ca să vă incit, voi continua direct cu gândurile lui din prefaţa romanului, care sunt mult mai fermecătoare şi captivante decât ale mele.

[...] Somerset Maugham a spus cândva că fiecare bărbierit are filozofia sa. Adică orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi, făcut zi de zi, capătă o latură meditativă. Iar eu sunt întru totul de acord cu Maugham. Prin urmare nu mi se pare deplasat ca, în calitate de scriitor şi de alergător, să aştern câteva rânduri modeste despre alergare, dând astfel o formă concretă gândurilor mele. Poate că sunt eu prea meticulos din fire, dar simt că nu pot să judec bine un lucru până nu-l pun pe hârtie, şi ca să înţeleg mai bine ce înseamnă pentru mine să alerg, a trebuit să iau stiloul în mână şi să scriu.

Eram odată într-un hotel la Paris, întins pe pat în camera mea, şi răsfoiam International Herald Tribune, când am dat chiar peste un articol dedicat maratoniştilor. Conţinea interviuri cu mai mulţi maratonişti de renume, în care aceştia erau întrebaţi ce mantră incantau în gând în timpul curselor ca să-şi dea curaj. Mi s-a părut o idee extrem de interesantă. Am fost impresionat de câte lucruri le trec prin cap în vreme ce aleargă cei 42,195 km, fapt care demonstrează ce competiţie dură e maratonul. Fără o mantră pe care s-o incantezi în gând, ar fi imposibil să rezişti. Unul dintre aceştia îşi repeta pe tot parcursul cursei o vorbă învăţată de la fratele lui mai mare (şi el alergător): Pain is inevitable. Suffering is optional. Aceasta era mantra lui. Este greu de transpus în japoneză cu nuanţele exacte, dar o traducere simplistă ar suna cam aşa: Durerea e inevitabilă. Suferinţa e opţională. Să zicem că alergi şi la un moment dat îţi zici: Gata, nu mai pot, mă doare de mor. Durerea e o realitate inevitabilă, dar rămâne la latitudinea persoanei în cauză dacă mai rezistă sau nu. Cred că aceste cuvinte suprind cel mai bine esenţa maratonului.

Sunt vreo zece ani de când mi-a venit ideea să scriu o carte despre alergat, zece ani în care m-am tot sucit şi învârtit şi am lăsat timpul să treacă fără să pun mâna să scriu ceva concret.

[...] Însă într-o bună zi mi-am zis: Ce-ar fi să scriu eu ce simt şi ce gândesc, exact aşa cu îmi vine în minte? Oricum, alt punct de plecare nu văd. [...]Să scriu deschis despre alergat a însemnat într-o oarecare măsură să scriu deschis despre mine însumi. Mi-am dat seama de asta pe parcurs. Astfel, cartea de faţă poate luată drept un fel de volum de memorii centrat în jurul alegării.

Nu am abordat aici aspecte filozofice, dar am inclus ceva din experienţa mea. Poate că nu e mare lucru, dar cel puţin e ceea ce am învăţat eu punându-mi corpul în mişcare şi acceptând suferinţa ca opţiune. E posibil ca aceste lucruri să nu poată fi generalizate. Dar, în orice caz, acesta sunt eu ca om.

Nu-i aşa că parcă ne regăsim câte puţin în rândurile lui? Citiţi romanul şi veţi fi copleşiţi de rafinamentul şi eleganţa gândurilor, veţi respira în ritmul vieţii lui care veţi descoperi că, pe alocuri, este şi a voastră. Mulţumim lui Murakami pentru că ştie să scrie despre ceea ce noi numai simţim.

Ich will…

Cât de dragi îmi sunt cuvintele acestea…

Totul a început cam prin 2008 datorită unei întâmplări frumoase (aşa vine vorba, dar cred ca nimic nu este întâmplător, totul are un rost) când am decis să încep să alerg. Şi am început, iniţial o fugăreală de week-end atunci când mă mai găsea sâmbăta pe acasă şi nu pe munte. Apoi m-am încris la aikido. Altă frumoasă decizie, pentru că artele marţiale mi se pare că sunt ceva de care nu te poţi plictisi, atât de mult ai învăţat şi mai ales atât de mult te formează. Datorită aikido-ului mi s-au deschis porţi noi de cunoaştere asupra lumii, m-au schimbat într-un fel nou, care îmi place. Nu a trecut prea mult şi am intrat în trend: am luat bicla lui Tedi şi am încercat să aflu cum se vede lumea şi de pe două roţi. Nu mi-a părut rău, îmi pare rău doar pentru că nu am timp pentru toate aşa cum ar merita fiecare.

În august nu prea am mers pe munte. Am avut multe proiecte în derulare la serviciu şi am simţit nevoia să aloc timp suficient astfel încât să fac o treabă de care să nu-mi fie ruşine. Pe de altă parte, am simţit nevoia să ma refugiez în muncă şi, în final, satisfacţia lucrului binefăcut m-a făcut să uit de altele.

Totuşi,  într-o discuţie cu Mike, am dezbătut cum deschidem luna septembrie: triatlonul de la Mamaia sau duatlonul de la Braşov? Încă de la 2 Mai am promis că eu nu voi mai asista de pe margine la vreo competiţie. Măcar în echipa de voluntari şi tot voi participa. Amândouă am pus diverse în balanţă şi a ieşit câştigător duatlonul „Cetatea Braşovului”

Ce trebuie sa facem

După ce am luat această hotărâre au apărut nişte probleme. Era prima competiţie pentru mine. Sunt un biet amator, nu m-am antrenat, nu am rezistenţă, nici vârsta nu cred ca mă ajută foarte tare. Deci este clar că voi participa la categoria Hobby. Însă nici aici nu m-am simţit foarte stăpână pe mine şi m-am gândit că trebuie să lucrez în echipă, deci sigur voi fi la ştafetă. Se pare că entuziasmul meu a fost contagios şi, în final, am fost primii pinguini care s-au înscris, eu şi Cerasela fiind echipa Pinguinii 1. Eu urma să alerg, iar ea, care pur şi simplu nu înţelege această activitate de alergare, va face traseul de bicicletă.

Când am decis să particip am început şi antrenamentele cu seriozitate. În fiecare seară în care puteam, mergeam în parc unde este o zonă unde se strâng alergătorii. Am încercat să urmez programul de antrenament de pe site-ul www.duatlon.ro Nu a fost tocmai simplu pentru că la început alergam foarte prost şi insuficient cât să mă încadrez în program. A urmat o perioadă foarte frumoasă: când nu mergeam la dojo eram în parc la alergare. Efort foarte mult, dar aveam zile în care adăugam câte o tură-două la cele pe care le făceam deja. Fiecare mică victorie mă făcea fericită şi parcă mă apropia mai mult de „momentul adevărului”. Nu a mers totul chiar aşa simplu. În week-end alergam dimineaţa şi în mod inexplicabil pentru mine mă descurcam extraordinar de prost. În timpul săptămânii alergam după o zi de muncă şi reuşeam să fac incomparabil mai mult decât dimineaţa. Acest lucru mă îngrijora pentru că ştiam că dimineaţa va trebui să alerg şi dacă mă prezentam atât de prost nu mai avea sens să mă înscriu. Nu se punea problema vreunui premiu, însă îmi doream să termin cursa. Şi îndoielile se strecurau pe măsură ce mi se confirma că dimineaţa este cea mai proastă perioadă de alergare din zi pentru mine. Ce era mai rău este că nu aveam explicaţie ca să pot trata cauza. Deci, nicio clipă nu am avut liniştea că va fi bine.

Am studiat cât am putut traseul, am citit orice informaţie care eu am crezut că mă va ajuta şi, cel mai mult, am alergat.
Între timp pinguinii au început să apară pe lista de înscrieri. La individual erau Mike, Radu şi Em, iar la stafeta: Pinguinii 1 (eu şi Cerasela), Pinguinii 2 (Alois şi Gabi) şi Pinguinii 3 (Claudia şi Andrei). În ziua competiţiei s-au înscris şi Muha şi Vali, la individual. Alegerile mi s-au părut echilibrate şi potrivite.

Pe grup nu se mai discuta decât de duatlon: traseu, dificultate, încurajări, disperări etc. Fiecare avea un pitic de care se ţinea cu străşnicie.

Voi spicui câte ceva, asumându-mi jumuleala că mai dau din casă:

Em: Io-mi pastrez optiunea: hobby oricum daca o sa fiu suficient de bun ca sa ajung in primi 5 anul urmator n-o sa ma pot inscrie decat la profi

Mike: Dupa mine sa fie moarte la traseul de alergat. Numai de urcare si cat mai multa

Em: Insa v-as sfatui sa sariti postul lui hcampian, “decat” glumeste, mai ales ca anu trecut a fost de 11.5 km iar anu asta este de 7.5 km:

“Pai luand dupa anul trecut, trebuie sa te pregatesti pentru: poteca taiata in stanca pura, noroi cu radacini cu inclinare laterala, podete tip “freeride” din busteni alunecosi (coborarea din varf pana in poiana e demna de un DH serios), drum mancat de ape cu pietris… All the good things in life… Asa ca ar fi bine sa pregatesti ceva aderent, ca de rulaj nu poate fi vorba (poate ar fi un 2 km in spatele Tampei inainte de urcarea spre varf). Eu zic ca traseul e mai greu tehnic decat tura lunga de la Sibiu, ceea ce il face cam cel mai greu traseu de MTB XC de pe la noi, daca ar fi sa incerci sa-l faci 100% in sa. Nu va lasati inselati de aparentele produse de lungimea mica a traseului, te rupe in doua. ” by hcampian

Andrei: Draga Em’,

Iti scriu pentru a-mi manifesta cateva sentimente ce m-au cuprins dupa lecturarea celor scrise de tine.

Intai, pai bine mai mon cher nu puteai si matale sa dai linkurile astea ieri? Ca sa nu faca omu’ baut greseli cand zice un lucru… Acu lucru fiind zis, inapoi cale de dat – nema.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Cu infinita stima, speranta ca exista viata si dupa duatlon si un “i kill you Radu” in coltu gurii,

te salut,

Cerasela: Andrei a sintetizat in cateva cuvinte minunate cam tot ce gandesc si eu de dimineata. Singurul lucru pe care l-as schimba este doar cuvantul Radu cu Corina. In rest sunt 100% si simtamintele mele. Sa ne revedem cu drag la duatlon.

Radu:  Mult prea tare mail-ul am inceput sa rad de unul singur la birou la munca si se mira colegii de ce In acelasi timp trebuie spus ca nici in cele mai indraznete inchipuiri ale mele nu-mi imaginam ca Andrei v-a participa vreodata la o competitie de anduranta….

Kya: Fiecare cu stresul lui )
Io ca o sa ratacesc drumul si ca nu o sa termin cursa… tu cu vremea… vali, ca de ce sa alerge, ca nu-i place…

Si tot aşa, şi tot aşa…

Dacă putea fi asta o consolare, mă bucuram că mai erau pinguinii stresaţi. Sigur mai erau şi unii prea relaxaţi, ceea ce iarăşi nu era prea rău, pentru că ne dădeau curaj. Vă daţi seama dacă aveam toţi morcovul că nu mai ajungeam nici la start. Ne îmbătam de disperare şi gata!

Timpul trece foarte repede şi numărătoarea inversă a început demult. Gândurile mi se încurcau prin cap: ce-o să fac, cum o să mă descurc? Fără experienţă, fără să am vreo certitudine că voi face faţă, cu atâţia concurenţi mult mai buni…

Pinguinii m-au încurajat, Em mi-a cumpărat geluri energizante, mi-am pregătit echipamentul, am vorbit de cazare şi am avut mare noroc că am găsit sprijin pentru acest lucru. Locul unde urma să stăm în Braşov era undeva chiar pe traseul de alergare. Mai bine de atât nu se putea.

Vineri seara eram deja în Braşov. Am mers prin Siriu şi deşi drumul este foarte bun, are un anumit grad de dificultate datorat serpentinelor, care acum era mai serios pentru că am circulat pe întuneric.

Mi-am propus să mă odihnesc, pentru că sunt aşa cum am spus, adepta lucrului bine făcut. Nu tratez nimic cu superficialitate şi tot ce ţine de mine vreau să fie realizat, astfel încât să nu am ce-mi reproşa. M-am culcat cât de repede am putut şi chiar am reuşit să mă odihnesc, condiţiile de cazare ajutându-mă foarte mult.

A venit şi ziua pe care nici nu ştiu dacă o mai aşteptam. Aveam ceva emoţii, eram şi foarte curioasă pentru că era totul nou pentru mine… Sentimente noi şi foarte interesante.

Pentru că drumul nostru era chiar pe traseu nu am putut să nu observăm marcajul ce indica pe unde să mergem. Apoi am văzut locul de Start/Finish: atunci am simţit, ca şi Claudia, că totul este real şi că nu e o glumă. Chiar sunt acolo şi competiţia va avea loc. Am devenit şi mai nervoasă şi emoţionată.

Locul de adunare era foarte bine ales: mă impresionau concurenţii, priveliştea vechii cetăţi a Braşovului, iarba verde pe care se odihneau bicicletele, totul.

Superb locul ales pentru demararea acestei competitii

Sedinta tehnica pentru participanti cu ceva exemplificari

S-a făcut ultimele înscrieri, s-au dat cipurile şi tricourile competiţiei (nu l-am îmbrăcat pentru că încă nu îl meritam) şi ne-am adunat toti pinguinii. Totul se derula cu viteză prea mare pentru mine: şedinţa voluntarilor, şedinţa cu participanţii şi STARTUL!

Trei, doi, unu... START!

Haha! Deja alergam dusă de valul de concurenţi.

Pe aici era si o codita blonda

Îi vedeam în jurul meu pe pinguini şi distanţa între noi începea să se modifice.  Hmmm… începea şi rezistenţa organismului să nu mai fie aceeaşi. Când am ajuns la celebrele trepte de la Turnul Alb eram istovită deja.

De aici incepeau treptele care sunt aproximativ 160

Mi-a placut la nebunie zona numita Dupa ziduri

Ştiam cât mai am din traseu şi nu mă prindeam cum îl voi termina. Apoi am aflat repede, pentru că nevoia te învaţă: te grabeşti pe coborâre, pe urcare mai şi mergi şi uite aşa, cu limba scoasă de un cot, am ajuns la punctul de predare a ştafetei unde i-am dat cipul Ceraselei şi ea a plecat la biciclit.

La alergare când mă lăsau puterile începeam să merg şi parcă era un făcut, fotografii de ocazie atunci apăreau. Îmi părea şi rău de ei: doar veniseră să vadă oameni alergând. Atunci nu aveam ce face şi mai trăgeam de mine vreo câţiva paşi, aşa de impresie artistică…

Voluntarii împrăştiaţi pe tot traseul au fost extraordinari. Ne-au încurajat, au dirijat traficul, ne-au dirijat pe noi, au fost la fel ca publicul din terenul de fotbal: jucator neparticipant.  Îmi aduc aminte cu mare plăcere de ei.

Mă felicitam că am ales ştafeta. Nu doream decât să mă opresc  şi să-mi revin. Acum era treaba Ceraselei şi eu aveam cel puţin o oră la dispoziţie. Ştiam că traseul de biclă este foarte greu şi mă gândeam doar să-l termine cu bine.

Ceea ce credeam că este moarte lentă, adică proba de alergare, a trecut în nici jumătate de oră. Eram deja într-o stare foarte bună şi mă miram sincer unde s-a dus epuizarea aceea cruntă. După ce am mai stat vreo oră, deja îmi doream să vină Cerasela mai repede să plec din nou în a doua tură de 5,2 km.

Cerasela a întârziat mult. Tura de biclă într-adevăr e fost dificilă, s-a soldat şi cu ceva accidente pe traseu şi a avut porţiuni, unele, chiar horror.

Aici e foarte ok pe langa ce a fost pe alocuri. Acolo nici fotografii nu s-au facut.

În sfârşit, a apărut (destul de târziu) şi am plecat din nou, la tura a doua. De data aceasta a fost cu totul altfel: cunoşteam traseul, am ştiut să-mi dozez forţele şi am devorat şi un gel în prealabil. Eram atât de relaxată încât pe traseu am pierdut o grămadă de timp. Nu mai aveam rost de grabă. La trepte deja am admirat şopârliţe şi oraşul văzut de sus.

Am trăit şi senzaţia de la finish cand stii ca termini cursa, am trait si marea bucurie ca am dus la capăt această provocare şi că am putut… O mare bucurie te năpădeşte şi bucuria mea o citea în ochii prietenilor mei şi devenea mai puternică. Această fericire am mai trăit-o atunci când am dat examenele de centură.

Pinguinii ma incurajau pe ultima suta de metri

Ich will!

Faptul că am fost acolo şi că am participat m-a făcut să nu mai simt nici oboseală, nici nimic. Important a fost că mi-am evaluat forţele şi am văzut că pot.

Dulcea relaxare de dupa efort

Când mă antrenam alergam cu un sentiment negativ de luptă: cu mine, cu hazardul, cu viaţa. Alergam şi repetam,  cand nu mai aveam putere, frazele acestea pe care le-am scris acum câteva posturi mai în urmă: Our greatest weakness lies in giving up. The most certain way to succeed is always to try just one more time. La concurs, am alergat cu sufletul uşor, eliberată parcă. A fost un câştig atât de mare… Nu a mai fost încrâncenare, ci doar purificare prin efort. Cu cât eram mai obosită cu atât sufletul îmi era mai uşor.

Intre pinguini

Am rămas la festivitatea de premiere şi i-am aplaudat din toată inima pe cei care au fost mai buni. A fost o onoare să particip alături de ei şi rămân un etalon, în continuare.

Seara am mers toţi pinguinii la Sergiana, un restaurant la care eu am mai fost şi care mi-a plăcut foarte mult la vremea respectivă. Acum aveam aproape toţi tricourile primite de la competiţie: în sfârşit, le meritam, muncisem pentru ele, fiecare după puterile lui.

A fost un mare festin pentru mine, eu care am ţinut un regim mai serios în ultimul timp: jumări cu ceapă roşie, din partea casei, stropite cu ţuică, ciorbă de fasole cu ciolan afumat cu salată de ceapă şi bulz cu costiţă, alături de vin roşu la carafă. Dar nu am avut nicio remuşcare, aşa cum s-ar fi întâmplat în alte condiţii.

Cam asa se intampina oaspetii la Sergiana

Acesta a fost Duatlonul „Cetatea Braşovului”: intens trăit totul, la maxim. A fost rapid, parcă îmi pare rău că acele senzaţii, emoţiile acelea au trecut şi, din acest motiv, va trebui să caut să le retrăiesc ori de câte ori voi putea.

La revedere, Brasov!

Am doar motive să mă bucur că am fost acolo şi că am făcut un lucru considerat de mulţi din jurul meu o mare extravaganţă. Nu sunt decât felii de viaţă trăite din plin aşa cum m-am obişnuit să trăiesc eu, pentru că nu uit niciodată să-mi spun Ich will!

Fotografii: Bogdan Balaban si Mike Diaconescu