Chicago, here we go! (VIII)

Joi, 31 martie 2011

Dimineaţă, cu un mic bagaj alături, aşteptam călătoria promisă la Chicago. Aşa cum procedez de obicei, nu-mi fac planuri, nu-mi fac vise, aştept să văd ce se va întâmpla. Drumul până acolo va dura cam trei ore, timp în care Susan ne studia opţiunile care le stabilisem fiecare pentru Conferinţa din Texas. Mai vorbind, mai uitându-ne pe geamul microbuzului, am ajuns în suburbiile marelui oraş. Aici nimic nu amintea de zgîrie-norii pe care deja îi zărisem de la distanţă traversând pe una din arterele care înconjurau Chicago.

Prima oprire a fost în Oak Park, aşa cum am precizat una din suburbiile oraşului, unde ne-am oprit, evident, la Biblioteca Publică. Aici gazda noastră a fost Rebecca Teasdale, cu care deja făcusem cunoştinţă pe parcursul cursului de Stabilirea nevoilor publicului. Era încântată să ne prezinte locul unde-şi desfăşura munca, de care era extrem de mândră.

Fotografiile vă vor arăta cât de frumoase sunt bibliotecile americane. Nu vor fi foarte relevante în ceea ce priveşte mulţimea celor care trec pragul lor, pentru că aşa cum am mai precizat, am evitat să fotografiez persoane. Nu am putut să imortalizez entuziasmul bibliotecarilor şi amabilitatea lor. Vorbind cu ei şi întrebând dacă nu le este greu vei auzi aceeaşi replică spusă din toată inima: I love my job! E tonic să-i auzi vorbind despre profesia lor şi despre tot ceea ce fac pentru comunitate.

Ce mi-a atras atenţia în mod special la această bibliotecă: bunul gust cu care era decorată şi mobilată. Peste tot aşa cum am precizat mai sus erau citate alese cu grijă şi opere de artă minuţios executate, ca nişte bijuterii din hîrtie sau alte materiale uşoare şi dantelate.

Mi-a mai plăcut modalitatea ingenioasă prin care au împărţit zonele din bibliotecă. Fiecare zonă era însemnată cu o bulină mare , la vedere. Bulina verde ne indica o zonă în care se putea vorbi pe un ton normal, fără a deranja pe cei din jur. Bulina galbenă atrăgea atenţia asupra faptului că se poate vorbi în şoaptă, fără a face prea mult zgomot. Şi, desigur, mai exista şi o bulină roşie care desemna o zonă de linişte absolută. În acest fel isteţ s-a dat posibilitatea tuturor să-şi aleagă zona care-i interesează şi unde se pot simţi cel mai bine.

Am părăsit Oak Park o zonă cu multe case în stil englezesc cu cărămidă roşie şi intrare direct din stradă ca să mergem spre down town, în Chicago.

Casele roşii din cărămidă lasă locul puţin câte puţin clădirilor din ce în ce mai înalte. Microbuzul se deplasa destul de greu către hotelul unde aveam rezervare. Cu uimire am observat că este chiar în „buricul târgului” şi, din nou, am apreciat atenţia gazdelor de a ne oferi tot confortul, să nu fim nevoiţi să venim din cine ştie de capăt de oraş către centru. Deci, ne-am cazat la Club Quarters un tower perfect integrat în peisaj. Camera mea a fost la etajul 29, cu o vedere superbă către Chicago River şi podurile lui.

După ce ma scăpat de bagaje am coborât în grabă să prindem un apus de soare în Sears Tower sau Willis, cum mai este denumit, celebrul turn al oraşului. Astfel am avut un prim contact mai direct cu Chicago. Înconjurată de imensele clădiri, în mod ciudat, am avut un deja vu, unele îmi erau chiar familiare. Explicaţia este simplă: am văzut de atâtea ori acele construcţii la televizor încât nici nu mai ştiam dacă eram eu într-un film sau era realitate.

Mergeam mai mult cu gâtul sucit, încercam să fotografiez cât mai mult conştientă că farmecul lor nu va fi prins de obiectivul camerei în întregime. Peisajul era desprins dintr-un  film cu gangsteri, cu Al Capone, cu mafie şi detectivi sub acoperire.

Mie mi-a plăcut mult oraşul Chicago, cel puţin din calitatea mea de vizitator. Aerul caracteristic anilor 30, străzile unde se circula pe trei niveluri: metro în subteran, maşini pe asfalt şi trenuri uşoare pe nişte poduri suspendate metalice creau un decor desprins din Batman. Am ajuns la Sears chiar când noaptea se lasa asupra oraşului şi acesta strălucea sub ghirlandele de lumini cu care Chicago era împodobit din belşug. Să nu uităm ca este vorba de America unde energia electrică nu mai este o problemă de multă vreme. Lacul Michigan lucea şi el sub vraja lunii.

Aş fi stat mult şi bine pe acolo să privesc oraşul noaptea, însă supraveghetorii ne anunţau că e ora la care lifturile fac ultimele transporturi.

Se pare că nu eram într-un film totuşi. Chicago era real, strazile lui uitate în secolul trecut erau sub paşii mei, iar eu urcam cu liftul chiar la etajul 29 ca să mă odihnesc. Sus, cu păsările cerului!

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/13ChicagoIL

Vineri, 1 aprilie 2011

Dacă ieri a fost cum a fost, azi aveam un program încărcat. Dimineaţă am plecat în grabă pe malul râului Chicago către agenţia de marketing Upshot. Eram aşteptaţi ca să ni se explice în ce mod poate influenţa afacerile unei firme existenţa în incinta acesteia a unei biblioteci specializate. Firma Upshot este o firmă puternică de publicitate care are clienţi celebri pe piaţa americană, iar, de curând, au început să pătrundă şi în Europa.

Am aflat multe lucruri interesante aici, mai ales cum este să lucrezi într-un mediu dinamic, creativ, care oferă nenumărate provocări, dar şi situaţii de stres şi lucru „sub presiune”. Pentru noi, ca bibliotecari, consideraţi suficient de conservatori, este o lecţie interesantă. Ai nevoie de puţină nebunie, să laşi imaginaţia să lucreze şi atunci lucrurile iau o turnură diferită, mult mai plină de satisfacţii profesionale.

Angajaţii de la Upshot păreau o adevărată familie, aveau spaţii de lucru, de relaxare şi chiar de petrecere a timpului liber împreună. Se ştie cât de important este că pentru ca o echipă să dea randament maxim, ea trebuie să se formeze realizând şi activităţi de team building.

Ne-am pornit din nou la drum către sediul Asociaţia Bibliotecilor Americane (ALA). În Chicago este sediul principal, mai au unul în Washington DC şi altul mai mic în Philadephia. ALA întotdeauna pentru noi bibliotecarii români inspira respect, fiind o organizaţie despre care ştiam că este foarte puternică. Să reuneşti bibliotecarii de toate tipurile din US este o performanţă, în comparaţie cu eforturile noastre la nivel de asociaţii profesionale.

Însă când am ajuns acolo, mi-am dat că este mai mult decât mi-am imaginat. Stilul american în forţă, grandios şi puternic se putea vedea şi aici în structura acestei federaţii de asociaţii. Era de fapt vorba de un concern (aşa l-am numit eu) care lucra în folosul bibliotecarilor cu o eficienţă care nu era demonstrată decât de numărul mare de membri care susţineau şi erau susţinuţi de ALA. Existau departamente care tratau cu profesionalism relaţia cu presa, statisticile, problemele juridice, situaţiile de lobby şi câte şi mai câte. Nimic nu era lăsat în voia sorţii. ALA suportă burse de studii, editează cărţi de specialitate şi face publicitate bibliotecilor în campanii naţionale. Nu am spus mai nimic din activitatea desfăşurată, care este cu adevărat impresionantă. Ni s-a adus însă aminte că, în ultima parte a călătoriei noastre, vom avea onoarea să participăm la Conferinţa Anuală ALA a bibliotecarilor texani. Promitea să fie o adevărată desfăşurare de forţe.

Cam obosiţi, am plecat către Chicago Public Library. Am fost „bombardaţi” cu multe informaţii şi este uneori mai epuizant decât efortul fizic.

Această bibliotecă are, cu siguranţă, multe lucruri demne de povestit, însă cel mai impresionant lucru este mărimea ei. Ca să vă faceţi o idee, are colecţii de peste 10 milioane de unităţi, practic urmând ca mărime după Biblioteca Congresului, Biblioteca din New York şi Boston. Are 10 etaje, peste 80000 m² suprafaţă (http://en.wikipedia.org/wiki/Harold_Washington_Library) si este trecută în Guiness Book, ca fiind cea mai mare bibliotecă publică din lume din punct de vedere al suprafeţei..

Au o secţie pentru adolescenţi Youmedia care mi-a plăcut la nebunie. Tinerii erau într-un spaţiu în care putea să vadă filme, să se cunoască între ei, să compună muzică la diverse instrumente sau să se joace tot felul de videogames şi desigur să răsfoiască o carte. Eu am urmărit cum un grup se juca Guitar Hero şi efectiv mi-aş fi dorit să mă alătur lor. Acea secţie era foarte diferită de ceea ce ştiam eu că se petrece într-o bibliotecă. Era mai mult un fel de spaţiu unde adolescenţii găseau tot ceea ce i-ar fi interesat. Prezenţa bibliotecarului era discretă şi numai cu rolul de a pune la dispoziţia adolescenţilor şi alte materiale menite să le trezească interesul. Aceastea sunt adevăratele secţii pentru tineri, unde nu ţine nimeni să-i educe cu orice preţ, acest proces desfăşurându-se în mod firesc, de la sine, prin mediul creativ şi controlat în care adolescentul este invitat.

Am vizitat toate etajele bibliotecii până la nouă unde totul era acoperit cu un tavan de sticlă sub care erau diverşi arbuşti, numele etajului fiind Grădina de iarnă tocmai din acest motiv. Acolo se puteau ţine diverse acţiuni cu public şi se putea închiria chiar şi pentru nunţi.

Fiecare etaj avea un domeniu mare pe care îl gestiona: literatură, ştiinţe exacte, limbi străine, artă, istorie etc. Ce am observat? În bibliotecile foarte mari bibliotecarii am senzaţia că sunt mult mai distanţi. Poate a fost doar o părere. Spre deosebire de bibliotecile mai mici unde bibliotecarii ies mai mult printre rafturi şi public, aici marea majoritate erau în spatele pupitrelor lucrând preocupaţi la calculatoare. Asta nu înseamnă că dacă ai fi avut nevoie de ceva ai fi stat ca un fraier în faţa lor până catadicseau să-ţi arunce o privire. Erau la fel de amabili şi de atenţi ca toată lumea care lucrează cu publicul în America.

Ce nu m-a mai entuziasmat, dar am înţeles rostul, a fost multitudinea de agenţi de ordine existenţi în toate secţii, chiar şi la cele de copii. Acest lucru mă facea să nu mă simt în largul meu. Este o senzaţie neplăcută să vezi că toate mişcările tale sunt urmărite de tipi în uniforme, dotaţi cu bastoane. Dar, probabil că experienţa lor de locuitori într-un oraş atât de mare şi-a spus cuvântul şi aceşti agenţi chiar erau necesari ca totul să fie ok.

Pe seară am ajuns acasă şi, dacă acum când povestesc am obosit deja, atunci eram praf. M-am aruncat în pat cu gândul la ziua următoare.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/14ChicagoIL

Brăila, 21.06.2011

(Va urma)

Cate ceva despre mentalitatea americana (IV)

Marţi 22 martie 2011

O nouă zi în care, pentru început, mai avem de rezolvat câteva chestiuni administrative.

Pentru mine, azi, a mai fost un pas important şi anume a venit momentul să vorbesc cu Susan despre plecarea mea către Boston, în vizită la vărul meu, Daniel. Eram destul de emoţionată, pentru că nu ştiam cum va reacţiona, bănuiam că au o anumită responsabilitate în ceea ce ne priveşte. Am studiat programul cu atenţie şi nu am găsit decât un singur week-end în care aş fi putut pleca fără să perturb structura cursurilor şi a vizitelor de lucru pe care trebuia să le facem: 9-10 aprilie. Cu Daniel vorbeam în fiecare seară şi dorea să ştie şi el care va fi răspunsul pentru a face rezervările la avion şi alte pregătiri. Susan a fost de acord şi, brusc, am devenit enorm de fericită, atât de fericită încât am uitat să mă mai gândesc cum voi ajunge eu, singură, până la Boston. Ştiu că unii vor râde, dar pentru mine chiar a fost o mare bătaie de cap.

Am discutat despre proiectele noastre care puteausi trebuiau sa primeasca finanţare. În final am stabilit trei idei, respectiv trei grupuri de lucru: servicii moderne pentru public, pregătirea profesională a bibliotecarilor şi digitizarea în slujba prezervării memoriei culturale locale.

Am vizitat apoi prima bibliotecă americană.  Adică Biblioteca Universitară Principală (Main Library) care deţine un fond de carte specializat, destinat în special studiului, cercetării, însă cu acces liber pentru orice cetăţean din Urbana – Champaign.

Multe lucruri sunt comune în bibliotecile americane şi probabil că nu le voi relua pe parcursul povestirilor mele:

-          Amabilitatea bibliotecarilor şi interesul real pentru rezolvarea solicitărilor publicului. Într-un mod aproape şocant pentru mine afirmau cu gura până la urechi I love my job.  E adevărat în bibliotecile americane sunt mult mai multe posibilităţi financiare, însă nu numai de aici venea acea afirmaţie. Probabil că voi fi combătută pentru această afirmaţie, pentru că e greu de crezut că aceşti bibliotecari chiar iubesc această meserie aşa cum este ea şi le place mai  mult decât orice să lucreze pentru public, dar trebuie să relatez ceea ce am văzut peste tot pe unde am fost.

-          Spaţii foarte largi, imense, în care colecţiile conţin orice îţi trece prin cap. Spaţiile sunt amenajate astfel încât printre rafturi poţi sta liniştit să studiezi orice găseşti pe raft. Foarte rar, extrem de rar, accesul în bibliotecă este condiţionat de permis (doar la biblioteca Universităţii Harvard)

-          Multe din dotările din biblioteci sunt obţinute prin sponsorizare. Aici mai trebuie făcută o mică paranteză interesantă. În State după ce absolvi studiile superioare rămâi în legătură cu „alma mater”, oriunde în lume te-ai afla trimiţi chiar sume de bani sau susţii prin orice mijloace facultatea care te-a format ca specialist. Acest tip de absolvenţi se numesc „alumni”. După ce ei contribuie la propăşirea facultăţii de unde provin, aceasta se mândreşte cu ei şi le afişează numele în locuri de onoare. Un regim asemănător are orice cetăţean care doreşte să sponsorizeze facultatea, muzeul sau biblioteca din  comunitatea respectivă. Astfel, după valoare donaţiei, am văzut numele unor astfel de persoane generoase trecut începând de la o bancă din parc, un calculator folosit la informare într-o bibliotecă, la săli din muzee pline de opere de artă sau chiar frontispicii de universităţi, cum este Walker Memorial de la MIT. Cred că este o idee excelentă prin care se pot atrage fonduri private şi care poate fi aplicată şi la noi. Este foarte bine ca o sală de lectură să primescă numele unui mare clasic, dar dacă ar fi vorba de nişte fonduri cu adevărat generoase, cred că ar merita să fie botezată şi cu numele unuia care a contribuit la bunăstarea comunităţii donând bani.

-          Multe dispozitive şi aparate care uşurează munca bibliotecarilor lăsându-i să se concentreze mai mult pe partea de informare, de rezolvare a cererilor venite din partea publicului. Astfel peste tot sunt cutii de returnare, adică nişte cutii amplasate de obicei chiar la intrare unde se lăsau cărţile de returnat. Ele de cele mai multe ori erau preluate de nişte linii automatizate care le sortau în funcţie de domeniu pentru bibliotecile mai evoluate sau chiar de bibliotecari pentru bibliotecile mai mici. Avantajul este că se degrevează pupitrul de „restituri”, chiar se desfiinţează aş putea spune şi publicul nu mai este nevoit să stea la tot felul de cozi. Dacă vă spun că astfel de cutii de returnare sunt amplasate chiar şi în puncte centrale ale comunităţii de unde cărţile se strâng din timp în timp şi unde se poate face returnare pe sistemul drive-in…

Am văzut sisteme automate de tranzacţionare, unde utilizatorul poate face împrumut sau scădere fără ajutorul bibliotecarului. Acesta este prin preajmă doar dacă utilizatorul întâmpină vreo problemă.

În cazul rezervărilor procedau astfel: când o carte rezervată se returna la bibliotecă ea poposea pe nişte rafturi de unde cititorul anunţat în prealabil se duce şi o lua fără intervenţia bibliotecarului. Apoi pleca şi o încărca singur la una din maşinile de împrumut automate.

-          Foarte mult public peste tot, în toate secţiile, în toate bibliotecile. Se spune despre americani că nu prea au cultură generală. E probabil real, însă dacă au nevoie de o informaţie, practici cum sunt, au inventat bibliotecile care funcţionează cu adevărat în slujba lor. Vin la bibliotecă să afle orice, să ştie orice. Biblioteca, prin bibliotecarii ei, îi îndrumă spre orice doresc să ştie. Şi citesc mult, mult, peste tot am văzut oameni de toate categoriile, de toate vârstele, cu cărţi tradiţionale sau electronice în mână.  Vin singuri sau cu copii în scutece sau pe scaune cu roţile şi umplu sălile bibliotecilor. Iubesc cărţile şi iubesc biblioteca. Cu adevărat! Aşa „inculţi” cum sunt ei!

În mare cam acestea sunt cele care mi-au sărit în ochi. Pe parcurs voi mai povesti şi altele pe măsură ce-mi vor veni în minte…

După vizita la Main Library a trebuit să ajungem la o agenţie care se ocupă de studenţii străini: International Student Services. Nu ştiu dacă am mai precizat, dar dau o atenţie deosebită străinilor în funcţie de regimul sub care intră în ţară şi încearcă să-şi ia toate măsurile de protecţie ca să fie respectate toate obligaţiile care ne revin ca non-imigranţi în America. Prin urmare, am asistat la un soi de instructaj despre ce avem voi şi ce nu avem voie, şi despre ce trebuie să facem astfel încât să avem o perioadă cât mai bună de şedere pentru noi, dar mai ales pentru ei, cei care trebuie să ne monitorizeze.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/05ChampaignIL

Miercuri 23 martie 2011

Discutăm despre Texas, unul din marile noastre obiective. La Austin vom ajunge în ultima săptămână de şedere în America şi vom participa la lucrările Conferinţei Asociaţiei bibliotecarilor texani, una din Conferinţele ALA la nivelul statului Texas. Acolo avem prevăzută o intervenţie în program. Noi nu ştim foarte bine despre ce e vorba, dar coordonatoarea noastră, Susan, ne asigură că e o reuniune de înaltă ţinută, unde trebuie să apărăm prestigiul României, dar şi al Centrului Mortenson care se presupune că pregăteşte bibliotecari cu adevărat valoroşi, cu reale calităţi de lideri şi inovatori în bibliotecile de unde provin. Deci, pentru noi este o dublă responsabilitate în ceea ce priveşte succesul prezentării din Texas.

Împreună cu Susan stabilim cam despre ce ar fi interesant să vorbim la Conferinţă şi ne lipim fiecare la prezentarea care ni se pare mai potrivită. De aici încolo urmează să lucrăm în echipă pentru a o realiza într-o formă cât mai reuşită şi originală cu putinţă.

După masă, avem prelegere despre scrierea de proiecte cu Kristin Vogel, bibliotecar şi profesor agregat la Biblioteca Memorială Pius XII a Universităţii Saint Louis. Ne pregătim pentru partea în care ne vom scrie singuri proiectele propuse spre a fi finanţate în cadrul programului susţinut de Centrul Mortenson. Nu pot să afirm că a fost una din cele mai antrenante prelegeri, însă am acceptat rostul ei în desfăşurarea programului.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/06ChampaignIL

Brăila 6 martie 2011

(Va continua)

Intrăm “în pâine” (III)

Duminică 20 martie 2011

Mă trezesc la oră indecent de devreme, cel puţin pentru mine. Însă ceea ce văd pe geamul ferestrei îmi schimbă imediat mohoreala de dimineaţă. Vreo două veveriţe ţopăie fericite pe asfaltul din curtea imobilului unde stăm. Se duc spre tomberonul de gunoi unde cotrobăie după mâncare. E atât de reconfortantă imaginea încât mă echipez de o mică alergare de dimineaţă. Una foarte mică până la „ciupercă” cum spunem clădirii Assembly Hall. Mi-a cam ieşit sufletul (se vede lipsa de mişcare) şi am şi îngheţat zdravăn cu toată fugăreala mea. La întoarcere am trecut pe lângă micile cârduri de gâşte canadiene, care păşteau liniştite pe marginea drumului. Un gânsac a sâsâit ameninţător şi, studiind gabaritul lui, am zis că, pe viitor, să trec cu atenţie pe lângă ele. Probabil că deja am rămas cu sechele din ţară unde alergatul pe aiurea este un sport extrem, în urma căruia poţi rămâne oricând cu picioarele în colţii unui maidanez. Acum am început să mă uit cu respect şi la păsări ca la un potenţial pericol.

Trebuie să recunosc că fauna este încântătoare, nu ciori, nu vrăbii, nu câini, nu pisici (nici măcar pisici). Însă sunt veveriţe cenuşii, gâşte mari şi relaxate şi un fel de păsări mai roşioare care stau în iarbă şi scot nişte sunete interesante. Acestea sunt cele mai vizibile însă un cunoscător mai bun decât mine poate identifica mult mai multe dihănii cu pene.

Mă întorc destul de repede, gâfâind ca o locomotivă, dar extrem de bine dispusă, aşa cum mi se întâmplă mereu când alerg.

Urmează o plimbare de recunoaştere prin campus, ni s-au arătat diverse clădiri care ar fi trebuit să intre în zilele următoare în programul nostru şi pe care nu am reuşit să le reţin din prima. Ce familiare mi-au devenit câteva zile mai târziu…

Avem din nou întâlnire virtuală cu prof. dr. Hermina Anghelescu despre Managementul proiectelor. Nu va dura prea mult şi va fi în carne şi oase în faţa noastră, însă deocamdată mai aflăm câte ceva despre scrierea de proiecte şi modul american de abordare a lor, care este oarecum diferit de cel al Uniunii Europene. E necesar să ştim diferenţele pentru că în zilele următoare vom scrie trei proiecte după modelul american, pentru finanţatori americani.

După amiază suntem invitaţi acasă la Barbara J. Ford, directorul Centrului Mortenson, o doamnă foarte distinsă şi cu un gust deosebit pentru lucrurile de calitate. Casa este plină de obiecte din toate colţurile lumii, în cea mai mare parte confecţionate manual şi care dau spaţiului un aspect vesel şi prietenos. Sunt amintiri de la echipele de studenţi ai Centrului Mortenson. Nu se putea să lipsească şi ceva din România şi, într-o trăistuţă superbă de Bucovina, am pus deja nişte ouă încondeiate şi alte câteva mici obiecte specific româneşti.

Am purtat una din camaşile populare aduse de acasă şi am avut părul împletit cu multă măiestrie de Dorina, colega noastră de la Filiaşi, care în America mi-a făcut cele mai sofisticate codiţe pe care le-am avut vreodată. În decorul multinaţional din casa BArbarei mă integram perfect şi cu multă mândrie că provin din România, lucru care în Europa l-am realizat mai greu.

Barbara a ţinut să ne ofere specialităţi culinare mexicane, iar Susan Schnuer, directorul adjunct al Centrului, ne-a şi explicat cum se consumă, cum se combină între ele diversele amestecuri şi gusturi şi apoi am tot încercat din toate, plini de curiozitate, evident.

Pentru că autobuzul care ar fi trebuit să ne ducă în campus trebuia să vină peste 40 de min, am decis că puţină mişcare nu strică. Pentru că Delia a fost de acord, am plecat amândouă să găsim drumul de întoarcere prin orăşelul destul de necunoscut încă pentru noi şi astfel am făcut o primă explorare prin Champaign.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/03ChampaignIL

Luni 21 martie 2011

Mă trezesc din nou cu noaptea în cap. Deja începe să mă enerveze chestia asta. Pentru mine ore cum ar fi 4 sau 5 dimineaţa sunt ore doar de somn. Atunci nu am voie să fiu trează niciodată, decât dacă arde.

Vorbesc cu cei de acasă, mă hlizesc la veveriţele din drum şi mă pregătesc  să încep primă săptămână pe aici.

La Centrul Mortenson se spun câteva cuvinte care încearcă să cuprindă fraze de bun venit, combinate cu informaţii despre programul perioadei, precum şi cu întrebări şi răspunsuri foarte multe din latura administrativă. Eu cred că se străduiesc destul de mult să nu avem probleme deosebite, să nu avem neclarităţi şi, prin urmare, noteză cu grijă toate solicitările şi nelămuririle noastre.

În urma discuţiilor se conturează trei obiective principale care ne vizează direct:

-          Îmbunătăţirea pregătirii noastre profesionale prin cursuri şi schimburi de experienţă cu specialiştii americani

-          Elaborarea a trei proiecte de grup suficient de fundamentate ca să câştige finanţare (alte proiecte decât cele cu care am aplicat pentru selecţia iniţială)

-          Realizarea prezentării la Conferinţa ALA (American Library Association, va mai veni vorba de ei şi cu alte ocazii ) din Texas, unde grupul nostru va avea alocată o perioadă de timp pentru aşa ceva.

Eu aş mai adăuga şi al patrulea obiectiv, mai personal: să aflu cât mai multe despre stilul de viaţă american, despre oameni, despre orice…

Trecem prin furcile caudine ale evaluatorului de program Peggy Barber. Nu este prima oară când această doamnă, foarte simpatică de altfel, ne ia în particular la întrebări, cu atenţie, alcătuind pentru fiecare câte o fişă separată. E în firea lor practică să urmărească eficienţa oricărui lucru întreprins şi trebuie să ne obişnuim cu aceasta.

Apoi, Paula Kaufman, directorul Bibliotecii Universităţii din Illinois, ne prezintă munca ei. Ne vorbeşte cu o voce calmă din care răzbeşte multă voinţă şi hotărâre. Lucrurile pe care ni le spune sunt şi noi şi cunoscute în acelaşi timp. Problemele cu care se confruntă ei par similare, însă modul în care acţionează, posibilităţile materiale şi implicarea în ceea ce fac este diferită. La 25 de milioane de documente, din care 13 milioane numai cărţi, se pot mândri că sunt una din cele mai mari biblioteci din State. Însă şi problemele rezultate din gestionarea acestor fonduri sunt pe măsură. Facem o primă cunoştinţă cu mentalitatea bibliotecarilor americani la ei acasă. Am citit, am audiat prelegeri despre acest lucru, însă acum aveam ocazia să-i vedem în „acţiune”.

Astfel s-a terminat prima zi, prima dintr-un şir de zile cu un program încărcat. Seara pun capul pe pernă şi până să rememorez ce s-a petrecut în ziua respectivă, deja am adormit.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/04ChampaignIL

Brăila 5 mai 2011

(Va continua)