Un singur week-end cu emoţii duble, 11-13 iunie 2011

Cu admiraţie pentru Cristi U., un luptător adevărat,

care are acum atât de multă nevoie de încurajare şi sprijin.

Un week-end în care trebuie să stau resemnată pe acasă, deşi aş fi avut ocazia să plec în Deltă alături de prieteni. Cu părere de rău a trebuit să renunţ, însă se pare că nici de data aceasta, programul pe care mi l-am propus nu mă va ţine în casă prea mult.

Duminică dimineaţa m-am trezit destul de greu pentru că toată noaptea m-am foit visând alternativ momente în eram în competiţia de cros şi momente în care trebuia să demonstrez cât de bine stăpânesc tehnicile de aikido necesare pentru Kyu 3, adică centura verde.

Despre cros nu ştiam mai nimic decât cele aflate dintr-un scurt anunţ într-un ziar local. Mai mult nici nu aveam nevoie, oricum dacă stăteam pe acasă aş fi ieşit la o alergare şi dacă de data aceasta avea să fie sub forma unei competiţii, atunci cu atât mai bine.

Şi uite aşa pe la 8.30 ne amestecam şi noi printre cei care aşteptau startul în Parcul Monument. Spre bucuria mea, deşi preponderenţi erau copiii, am văzut că erau cam toate vârstele reprezentate. Organizarea era oarecum bună în sensul că ne-am înscris relativ repede, am primit imediat un tricou care făcea referire la eveniment si la cei care l-au iniţiat: Comitetul Olimpic Român şi Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret.

Foiala de dinaintea "furtunii"

Ce nu prea ne-a fost clar era traseul pe care aveam să-l parcurgem: fiind vorba de cros bănuiam că nu va fi lung, însă nu ştiam pe unde şi ce distanţă are. Acest lucru nu a fost rău pentru că ne-a dat prilejul să mai socializăm între noi, concurenţii, şi astfel să mai dăm deoparte emoţiile care într-o măsură rezonabilă, începuseră să-şi facă simţită prezenţa.

După ce au intrat copiii, grupaţi de diverse categorii: fete/băieţi, gimnaziu/liceu, amatori/performanţă au intrat şi „veteranii”. I-am numit astfel în sensul că sigur nu mai erau elevi, însă vârstele erau foarte variate de la 20 şi ceva de ani până la peste 60. Aici a fost un punct slab pentru că în aceste situaţii era foarte clar că se mai cerea o subîmpărţire. Dar miza acestei competiţii în primul rând a fost participarea şi apoi un loc pe podium, deci totul a fost privit cu o detaşare pozitivă din acest punct de vedere. Asta nu însemna că în ochii celor care urmau la rând nu se citea o uşoară încordare şi concentrare asupra momentului de start.

S-au aliniat fetele la start pentru o probă de 800 m. Ştiam traseul, am alergat de atâtea ori pe el şi mi se părea foarte scurt faţă de alergările de rezistenţă pe care le făceam în mod obişnuit. Pe de altă parte, crosul nu era ceva cu care eram familiarizată, nu ştiam cât pot şi dacă ştiu să-mi dozeze forţele. Cu aceste gânduri am sărit ca un arc atunci când s-a dat startul. Chiar şi aşa era cam a treia, ceea ce mi se părea cam ciudat pentru că evaluându-mi din ochi concurentele am observat că unele sunt foarte-foarte bune şi mult mai antrenate decât mine. În curând aveam să aflu şi răspunsul la întrebările mele legate de dozarea efortului: după o treime din cursă simţeam oboseală şi din spate au început să intre cele pe care mă aşteptam să fie deja în faţă. Deci mai am de învăţat zdravăn cum să porcedez şi mai ales mai trebuie să mă antrenez, mai mult şi mai mult.

Am ajuns a şaptea, ceea ce nu a fost tocmai rău totuşi, dar ştiam că se poate şi mai bine. Nu am fost supărată pentru că în faţa mea au fost alergătoare foarte bune, unele care făceau acest lucru  cu dezinvoltură.

Ciuful blond si epuizat din planul doi imi apartine

Deşi a fost un efort de scurtă durată, a fost intens şi am tras din greu, mai ales spre finish. Apoi, aşteptându-l şi pe Alois să termine, mi-a părut rău că a fost numai atât. Competiţiile, deşi sunt solicitante din toate punctele de vedere, au un farmec al lor, adrenalina şi dorinţa de a învinge (măcar pe tine însuţi, dacă nu pe ceilalţi) te atrag să mai participi din nou şi din nou.

Castigatoarele de la sectiunea mea

Aşteptând premierea am îndrăznit şi am apelat o doamnă care lua instantanee din timpul competiţiei. Pur şi simplu am rugat-o să-mi trimită câteva fotografii din timpul întrecerii şi spre marea bucurie a acceptat. Azi am primit în poştă pozele promise şi am fost tare fericită pentru că am retrăit puţin acele clipe şi, mai ales, pentru că e greu de crezut, dar mai sunt oameni amabili şi calzi, care fac gesturi fără măcar să îi cunoşti. Acestei doamne care a rămas anonime îi mulţumesc foarte mult, dar şi lui Mircea Cărbunaru (DJTS Brăila) care a acceptat şi el şi mi-a trimis imagini.

Echipa organizatorilor

De la o competiţie poţi pleca plutind de fericire pentru că ai câştigat un loc de frunte sau poţi pleca dezamăgit şi trist că nu ai învins sau poţi pleca, aşa cum am plecat eu, cu sufletul plin. Am fost mândră de mine, faptul că am fost acolo a fost de ajuns ca să mă simt mulţumită şi să-mi propun mai mult pentru o dată viitoare.

Linistea de dupa "furtuna"

Bucuria a fost de scurtă durată. Am dat deoparte un target, dar mi-a mai rămas încă o provocare: luni seară trebuia să particip la examenul de grad aikido. Aici era vorba de altceva, de munca (cu oarecari pauze, e drept) de un an de zile, de faptul că ştiam că execuţia mea va fi analizată cu mare atenţie şi de data aceasta simpla mea participare nu îmi va mai fi de ajuns. Din cauza acestui examen am sacrificat cele trei zile de Deltă pe care chiar mi le doream destul de mult. Dacă totul ar fi mers bine nu aş fi regretat că dau Delta deoparte, însă dacă nu aş fi luat examenul sigur m-ar fi durut foarte tare.

Prin urmare, mai aveam ceva timp să pun la punct ceea ce nu stăpâneam suficient. Însă toate aceste „rectificări” trebuia să le fac în deplasare pentru că, imediat după cros, am plecat la Bacău. Duminică şi luni până la prânz, când ne-am întors, am tot rememorat procedeele, am studiat toate schiţele din manualul de aikido şi mulţumită lui Marius, nepotul meu, am avut chiar şi un partener ca să dau o raită prin programa de examen. Nu era totul perfect, dar măcar mi-am dat silinţa tratând totul cu mare seriozitate. Luni, m-am întors la Brăila cu sentimentul că nu a fost timp pierdut, ci am mai îmbunătăţit câte ceva din procedeele pe care trebuia să le cunosc.

Examenul a fost exact cum mă aşteptam să fie, chiar dacă nu ştiu dacă am performat aşa cum mi-aş fi dorit. Imperfecţiunile sunt datorate într-o oarecare măsură stăpânirii insuficiente a tehnicii, care de multe ori se dobândeşte prin antrenamente şi în timp şi, o parte, datorită emoţiilor. Din fericire, nu am fost singura care avea emoţii, am observat că ele există indiferent de vârstă.

...adica eu

Deşi gradul de exigenţă al evaluării a fost ridicat se pare că am reuşit să trec de furcile caudine ale instructorilor noştri. Sunt conştientă că am avut şi ezitări şi stângăcii, dar am fost totuşi împăcată pentru că am muncit şi m-am străduit să fac faţă cât mai bine. Ştiu că o treaptă în plus este de fapt un nou început care mă obligă şi mai mult şi nu o răsplată pentru nişte performanţe deja realizate.

Aceasta este, din punctul meu de vedere, diferenţa între cele două „examene” din acest week-end. Locul pe care l-am obţinut la cros a fost măsura, răsplata efortului meu: de atât am alergat, atât am primit, însă, la aikido, centura verde pe care am obţinut-o, înseamnă că nu mai am voie să lucrez sub acest nivel, cel puţin la modul ideal. În realitate, mai sunt multe de învăţat, pentru că aikido este perfecţionare continuă, niciodată nu termini să rafinezi şi să îmbunătăţeşti. De aceea este ARTĂ marţială şi de aceea mă atrage atât de mult. Probabil când nu voi mai simţi că am de pus ceva pentru propria dezvoltare, voi renunţa. Îţi dai seama mereu cât mai ai de lucru cu tine însuţi şi aceasta este marea provocare. Fiecare treaptă pe care o parcurgi te apropie de mai bine, însă îţi arată şi cât de mult mai ai până la un capăt care eu simt că nu poate a fi atins niciodată, dar spre care tindem.

One more time

Our greatest weakness lies in giving up. The most certain way to succeed is always to try just one more time.

(preluat de aici: http://www.facebook.com/profile.php?id=792764607&ref=pymk#!/JapaneseWeapons)

…

…

Desenez aerul cu o katana

Si timpul sufera

Printre ramurile inflorite ale ciresului.

“Confesiunile” unui kohai sau “apă şi foc” :)

Am reuşit încă odată să-mi uimesc cunostinţele, prietenii, neamurile, criticii, cu descoperirea unei noi pasiuni. Faza este că aceste „pasiuni” sunt din ce în ce mai neobişnuite, mai suprinzătoare pentru cei care mă ştiu şi se pare că nu mă voi opri aici. Periodic voi lua decizii cât mai stupefiante, dacă este posibil. Şi nu pentru că aş urmări neaparat acest lucru. De fapt, doar percepţia exterioară este de aşa natură, mie nu mi se pare decât că îmi urmez inima.

De câteva luni am descoperit aikido. Probabil că anumite lucruri sunt predestinate, pentru că altfel aş fi ajuns la şah sau la canoe sau la fitness. La fitness, ce-i drept, am ajuns la un moment dat, dar nu s-a întâmplat magia de care aveam nevoie ca să rămân.

Dar să povestesc, pentru că asta aşteaptă cei care mai bântuie pe aici.

Am ajuns la aikido fără să ştiu nimic despre aikido. Am intrat fără să înţeleg prea bine ce văd atunci când am căscat gura la câteva şedinţe. Cam multe buşituri şi un fel de balet…

Totuşi foarte tare, vă daţi seama? Două persoane se înfruntă cu mişcări graţioase şi, când te aştepţi mai puţin, unul dintre ei se adună cu greu de pe jos secerat într-o cădere mai mult decât zgomotoasă.

O femeie şi-ar găsi locul în această „peisaj”? Am gândit cu voce tare în spre sensei, anunţându-mi, cu sinceritate, dubiile. Şi el zice: Desigur! Probabil că toţi aţi ghicit că aşa va răspunde.

Îndoielile încă erau suverane, când Monica se apropie şi-mi spune: Îmi pare bine că suntem colege. Ce bine că vom lucra împreună! Oups! Se pare că deja eram ”în club”, dar eu nu ştiam. Ca de obicei, eu aflu ultima toate noutăţile…

A urmat o perioadă mai delicată… Eşti newbie… testată, mirosită (figurat, desigur) câţi bani faci. Nu cred că s-a terminat perioada nici acum, dar măcar m-am obişnuit cu „tratamentul”. În compensaţie, am fost ajutată, cu răbdare şi delicateţe chiar, să mă apropii de aikido.

Nu e uşor să pătrunzi într-o lume preponderent a bărbaţilor cum este cea a artelor marţiale. Şi mă voi opri aici cu consideraţiile, pentru că nu mi-am propus să tratez acest subiect etern şi, prin urmare, aproape plictisitor. Dar se poate, asta contează! Şi le mulţumesc tuturor, pentru că, de la fiecare, am de învăţat.

Acum despre aikido, aşa cum îl vede o începătoare, fără experienţă serioasă, dar cu multă bunăvoinţă. „Calea armoniei” încă este ascunsă pentru mine. Din când în când, ascultând explicaţiile şi aplicându-le cât mai fidel, am flash-uri şi înţeleg, şi atunci satisfacţia este mare. Apoi reintru în modul acela smuls de a exersa, puţin violent (aşa cum l-a etichetat Nigel) şi fără prea multă eficienţă.

E încă un sport plin de contradicţii pentru mine. Sunt sigură că practicanţii de aikido cu vechime vor simţi nevoia să contrazică multe din afirmaţiile mele. Nu sunt greşite, sunt doar percepţia unui începător care caută încă aikido: calea armoniei. Uneori poate dura o viaţă, probabil.

Armonie într-o confruntare între un atacator şi cel care se apără…  aparent nu poate fi acceptată ideea. Să porneşti la o luptă cu gândul de a o termina fără să înceapă… Să eviţi cât poţi de mult să-ţi răneşti adversarul… Mişcări rotunde şi graţioase, dar cu efecte fulgerătoare…

Nu voi descrie filosofia aikido, sunt alţii mult mai pregătiţi să o facă şi pentru cine doreşte să o afle, netul şi jdemii de cărţi îl aşteaptă. Dar este suficient cât să incite să te apropii, măcar din curiozitate, de aikido.

În Dojo ai momente în care simţi că baţi pasul pe loc şi momente în care crezi că le ştii pe toate. Cu toate acestea mergi înainte şi exersezi cu răbdare până reflexul ia locul controlului. Avansezi greu, dar fiecare progres îţi dă satisfacţii. Cunoşti maeştri care, cu modestie, se coboară la nivelul tău şi te învaţă, şi începători ca şi tine, care cred că e pierdere de timp să împărtăşească. În aikido e ca în viaţă, uneori

Dar mai presus de toate e armonia, lucru care ne lipseşte foarte mult în aceste vremuri nebune. De aceea, mă simt privilegiată: pe tatami mă desprind de vârtejul cotidian, după mokuso numai există decât aikido şi eu. Armonia este, deocamdată, doar în mintea mea, în timp, va fi şi prin mişcările mele.

E o experienţă şi, dacă puteţi, încercaţi-o!

Până atunci: arigato gozaimasu, pentru ca ati avut bunavointa sa treceti pe aici si, desigur, sayonara!

Linkuri către chestii, sper eu, mult mai lămuritoare decât rândurile mele dezlânate:

http://en.sevenload.com/item/yt/cyX0oeZ0avk

http://picasaweb.google.com/kyamemories/Aikido#

http://www.aikidobraila.ro/index.html

http://www.mizuno.ro/

http://www.obiectivbr.ro/component/content/article/34868.html