Mai zic ei si o mica poveste:

Concertul de la Sydney Opera House a adunat 2700 de oameni. Acest blog a fost vizionat de 8800 ori in 2011. Daca ar fi un concert la Sydey Opera House s-ar vinde de trei ori mai multe bilete la cat public ar fi venit sa acolo. Asta este concluzia domnilor din echipa WordPress si voi fi politicoasa si nu o sa o combat, insa nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce legatura o fi intre Opera din Sydney si apasifoc :))

Click aici ca sa vezi raportul complet.

Soarta merge inainte fara sa tina cont nicio clipa de toate aceste povesti de sezon cu care ni se impuie mintea inca de cand suntem copii. Si atunci, evident, ca esti pus in fata unor momente pentru care nu esti pregatit, pentru ca… este Craciunul, Anul Nou, acele zile in care mananci turta dulce si astepti un mos gras sa alunece pe horn. Chiar daca nu ai horn!

Cand se intampla sa ti se darame casuta cu papusi si spiritul Craciunului se ascunde, nu stiu pe unde naiba, ramai putin perplex. Deh, nu este usor sa sa realizezi ca daca exista cai verzi, apoi aceia circula numai pe pereti si nicaieri in alta parte!

Ce poti sa faci in aceasta situatie? Lasi povestile nemuritoare deoparte si te retragi cat poti de mult. Astfel castigi timp suficient sa-ti revii si sa alegi daca te intorci la punctul de unde ai lasat totul balta, ca sa repari, desigur, sau mergi mai departe fara sa te mai uiti in urma.

Ca de obicei, nu am scris lucruri stralucitoare si inteligente, aceasta consider ca s-au spus deja de foarte mult timp, acum nu pot decat sa-mi dau cu parerea si sa sper ca, daca exista unii in situatii similare, vor fi multumiti sa gaseasca un raspuns atunci cand se gandesc la continuitate. La finele unui an si la inceputul altuia este cel mai potrivit prilej sa ne gandim ca panta rhei…

Prin urmare, a trecut ceva timp de când m-am întors de la Balvanyoş dintr-o aventură de patru zile pline şi frumoase şi nu am fost în stare să scriu un rând despre această plecare. Nu am fost mulţumită de inactivitatea mea, pentru că sunt atât de multe de povestit şi, la un moment, dat a trebuit să trec la treabă în faţa monitorului. Uite aşa, s-a născut povestirea de mai jos.

1 decembrie:

Joi dimineaţă plecăm la drum către Balvanyoş pe la Focşani, Oituz, Târgu Secuiesc, Balvanyoş. O vreme foarte frumoasă, un drum liber, fără trafic deosebit, şi, după ce am trecut de Oituz, locuri necunoscute pentru mine. Nu prea îmi aduc aminte să fi trecut pe acolo sau, dacă am fost, au trecut ani buni de atunci.

La un moment dat, după ce am trecut de localitatea Turia, am intrat pe un drum cam prăpădit şi am ajuns undeva unde era o răspântie şi vreo două-trei clădiri. Suntem în Balvanyoş! Foarte rapid ne sare în ochi şi pensiunea Cetate, locul unde aveam rezervare. Pensiunea este simpatică foc şi aceeaşi impresia ne-am păstrat-o până la finalul excursiei noastre.

Ca să fac o scurtă caracterizare pensiunii, ea sună cam aşa: camere modeste ca preţ, personal amabil, un restaurant cu multe opţiuni în ceea ce priveşte mâncarea şi un ambient pitoresc şi specific secuiesc.

Ajunşi acolo, după ce ne-am cazat, nu ne-a rămas mare lucru de făcut decât să ne aşteptăm tovarăşii cu care ne vom petrece aceste zile. De la Târgovişte, Ana-Maria deja a ajuns, dar gălăţenii, majoritari, au mai zăbovit pe drum.

Seara se lasă în această perioadă cu repeziciune, prin urmare, când echipa s-a întregit nu ne mai rămas prea mult timp decât pentru o scurtă plimbare de recunoaştere a împrejurimilor. Am ajuns pe o potecă, lătraţi de câinii din curţi, la un prim „obiectiv” turistic: o mofetă. Mofeta este un bazin amenajat, unde te poţi îmbăia în ape termale, sulfuroase, minerale etc. Aici era o apă preponderent sulfuroasă, nepotabilă, unde vara te putea scufunda să stai atât cât să nu te sufoci cu gazele pe bază de sulf, care, de la o anumită concentraţie încolo, devin toxice, chiar mortale.

Foto: Adi P.

Mofeta. Foto: Lucian B.

Se pare că am păşit într-o altă lume, aceea a unor munţi plini de surprize pe ei şi în ei. O zonă de sorginte vulcanică, aşa cum nu sunt prea multe prin ţara noastră, avea să ne fie terenul de joacă în aceste zile.

Am devenit foarte curioasă, dar plimbarea de seară nu a avut rolul să mă liniştească, ci să mă facă să aştept cu mai multă nerăbdare ceea ceva urma. Lucian, bun cunoscător al acestor locuri ne spune de cetăţi, peşteri, vulcani stinşi, mlaştini. Extrem de interesant şi dacă mai punem la socoteală şi denumirile stranii cum ar fi Puturosul, Ucigaşul şi altele, mai secuieşti, vă daţi seama că se anunţau nişte zile pe cinste.

Gălăţenii, oameni aşezaţi, au plănuit cam aşa: ziua, balaureală, mai mult sau mai puţin controlată pe coclauri, iar seara, întrunire culturală cu grătar şi udătură diversă şi asortată.

Paprika, un simbol autentic. Foto: Adi P.

A fost un mod de viaţă ideal, aş putea spune. Mişcare, munte, aer, nu curat, ci sulfuros şi, apoi de-ale porcului, tărie şi vin şi multă muzică, nu toată românească, dar care nu pot spune că mi-a displăcut. Au şi cântecele ungureşti farmecul lor, pentru că la chef şi ei devin sentimentali sau vijelioşi.

La socializare. Foto: Kya

2 decembrie

Mi-a plăcut faptul că programul a fost relaxat. Vineri, pe la 9.30, ne strângem să plecăm spre primul traseu şi anume circuitul Muntelui Puturosu. Marcaj: Punct Albastru. Durata aproximativ 3 ore cu opririle de rigoare la obiective şi fotografiat. Plecarea s-a făcut de la Hotel Best Western Balvanyoş – Peştera Puturosu – Peştera cu Alaun – Tinovul Buffogo – Cimitirul Păsărilor – Peştera Ucigaşul – Hotel Best Western Balvanyos. Până la Best Western am mers cu maşinile, am scutit câţiva kilometri de şosea şi apoi am intrat în traseu.

Intrarea in circuitul muntelui Puturosu. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Tot muntele ăsta miroase a hidrogen sulfurat de îţi mută nasul din loc. Aşa am aflat şi eu de ce îi zice Puturosu şi nu pentru că ar fi vreo legătură cu vreun leneş de prin partea locului, aşa cum am crezut iniţial, ci pentru că pute îngrozitor.

Dupa cum arata indicatorul asta ai voie sa faci orice pe muntele asta: sa-l devastezi complet, daca vrei. Foto: Adi P.

Comunitatea din zonă obişnuia să exploateze pucioasa de suprafaţă, care se poate zări destul de des pe aici. Despre peşterile întâlnite Lucian ne tot povesteşte lucruri numai de el ştiute, pentru că speologia nu este ceva străin pentru el.

Prima pesterica mirositoare. Foto: Kya

La peştera Puturosu facem o oprire cu gândul clar să ne sufocăm de bună voie cu vaporii urât mirositori.

Grota sulfuroasa. Foto: Kya

Se pare că atmosfera din acea cavitate mică are nişte efecte destul de ciudate asupra bărbaţilor, anumite zone încălzindu-se în mod inexplicabil, cel puţin pentru noi, ăştia mai neştiutori în cele medicale.

Peretii sunt galbeni de la sulf. Foto: Kya

Grota Sulfuroasă (galeria unei foste mine de sulf) se află pe versantul sud-vestic al Muntelui Puturosu la o altitudine de 1052 m. A fost amenajată pentru vizitare cu 120 de ani în urmă de către Apor Gabor. Prin gura grotei iese la suprafaţă o cantitate imensă de gaz mofetic (3000 mc/zi), fiind emanaţia postvulcanică cu cel mai mare debit din Europa. Gazul mofetic conţine hidrogen sulfurat respectiv dioxid de sulf, care, la contactul cu condiţiile atmosferice, precipită sulf pur pe pereţii grotei. Dreptul asupra sulfului respectiv asupra valorificării gazului aparţinea comunei Turia, apoi familiei Apor. După primul război mondial devine proprietatea sanatoriului TBC, fiind folosit la tratamente.

După ce ne-a trecut hlizeala, am pornit mai departe pe o brână destul de îngustă, pe care am trecut-o cu atenţie, dând roată Puturosului.

Ne apropiam de tinovul Buffogo şi aşa am aflat că tinov este un fel de mlaştină, o turbărie, care în această perioadă era destul de înghetaţă, deci nu am avut de unde să ne dăm seama cât este pământul de instabil prin aceste lucruri şi poate a fost mai bine.

In tinovul Buffogo. Foto: Kya

Poza de grup in tinovul Buffogo. Foto: Lucian B.

Pauza de orientare. Foto: Kya

Odată ce am trecut şi pe la tinov, traseul ne duce către peştera Ucigaşul şi Cimitirul Păsărilor. Aceste locuri, aşa cum am spus, au de numiri destul de sumbre, muntele Puturosul pare o lume de poveste, dar o poveste cu smârcuri, miesme şi spirite ale vietăţilor moarte. Peşterea se numeşte astfel dintr-un motiv foarte simplu: este poziţionată într-un loc unde vaporii ucigaşi de sulf, pur şi simplu intoxică păsările care zboară prin acea zonă, iar ele cad ca trăznite la pământ, fără să mai aibă forţa să se salveze. Destul de sinistru, nu? Dar şi fascinant pentru cei care află povestea acestor locuri.

Pestera Ucigasul. Foto: Kya

Aceste două fenomene postvulcanice ale Muntelui Puturosu se află pe panta estică a acestuia, aproape de vârful acestuia. Cimitirul Păsărilor se prezintă sub forma unei depresiuni umplute cu gazul emanat prin roci. Şi-a primit denumirea datorită faptului că multe animale îşi pierd răsuflarea după intrarea în gaură. Gazul având greutatea specifică mai mare decât a aerului, stagnează pe fundul depresiunii cu dimensiunile de 15 cm în diametru respectiv cca 3 m în adâncime. Cele mai frecvente animale găsite aici sunt rozătoarele, liliecii, păsările şi căprioarele. Foarte puţine semne ne arată prezenţa gazului nociv: culoare diferită a frunzelor uscate sau lipsa totală a vegetaţiei verzi pe fundul depresiunii.

Grota Ucigaşă reprezintă urmele galeriilor minelor vechi de sulf. A primit acest nume datorită faptului că este diferită de celelalte grote şi emanaţii de gaze din areal. Gazul din grota ucigaşă umple aproape în totalitate galeriile din grotă. Pe pereţii grotei nu se regăsesc depunerile specifice de sulf sau alaun, deci nu există semne clare care să ateste prezenţa gazului nociv. Cele mai frecvente victime ale grotei sunt liliecii.

Circuitul muntelui Puturosu mi-a plăcut, pentru că aşa cum am spus mai sus, spre deosebire de potecile senine ale munţilor prin care am mers, acum totul era nefiresc de liniştit, cerul plumburiu întregea atmosfera şi poveştile muntelui dădeau o încărcătură specială peisajului.

Pauza la final de traseu. Foto: Lucian B.

Ne-am întors la pensiune, am mâncat şi am pornit către ruinele cetăţii Balvanyos pe marcaj bandă albastră.

Gulas de fasole in paine. Foto: Kya

Traseul consta dintr-o urcare destul de pieptişă, iar la 1056 m se afla ceea ce a mai rămas din cetate.

Ce zi frumoasă a fost...

Urcuşul a cam scos prânzul din noi, însă cetatea a meritat acest lucru. Nu prea mai era mare lucru din ea, însă aerul medieval, cavaleresc parcă nu dispăruse cu totul.

După cercetările arheologului Ferenczy Istvan cetatea Balvanyos a fost construită în secolul al XI-lea ca şi celelalte cetăţi din secuime.

Istoricul Engel Pal spune că cetatea Balvanyos a fost construitp după invazia mongolă şi cetatea a fost construită de familia Apor. Prima atestare documentară despre cetate datează din 1360 sun numele Castri Baluanus în urma împărţirilor de teritoriu între baronii secui. Acest teritoriu a fost întotdeuna sub conducerea aceleiaşi familii nobile, familia Apor.

Din cauză că cetatea este greu accesibilă, a fost afectată de mai puţine evenimente, iar de-a lungul istoriei nu prea apare în documente. La începutul secolului al XVII-lea cetatea era încă locuită, dar ne întâlnim cu mai multe înscrisuri despre părăsirea cetăţii, unul de la 1674, când apor Ilona a părăsit cetatea Balvanzos în tinereţe, iar cealaltă versiune a acestui înscris spune că nobilul Apor MiKlos a fost învins de către Szekely Mozes, în lupta de la Braşov, iar văduva nobilului, Lazar Borbala a părăsit cetatea în favoarea unei cetăţi renascentiste din Turia. La sfîrşitul  secolului al XVII-lea cetatea a fost abandonată şi s-a ruinat cu timpul.

Ruinele cetăţii Balvanyos se află pe Muntele Cetăţii care se înalţă deasupra Băilor Balvanyoş având altitudinea de 1056 m.

Foto: Kya

Şi mai aveau o calitate aceste ruine: puteai să le explorezi în voie.

Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Imi place aceasta fotografie. Foto: Lucian B.

Si asta imi place. Foto: Adi P.

Te urci pe ici sau pe colo, admiri un turn tocit, zidăria veche şi simţi că aparţii pentru câteva minute acelei lumi.

Poza care se vrea artisticoasa. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Frumoasă mica cetate Balvanyoş!

Foto: Kya

Pentru o primă zi totul a fost cum nu se poate mai bine. Seara ne-am strâns toţi pe poveşti în sala spaţioasă a pensiunii, am mâncat un grătar preparat ireproşabil de Adi, am ascultat muzică românească, dar şi ungurească şi mi s-a părut o zi reuşită în care am văzut lucruri noi. Acest ţinut a început să-mi placă!

3 decembrie

Timpul trece repede şi mai avem doar azi de cutreierat de dimineaţă până seara, prin urmare, ne-am mutat la Tuşnad, în zona muntelui Ciomat. Şi aici aveam câteva obiective de trecut în revistă şi trebuia să fim iuţi ca să facem tot ceea ce ne-am propus.

La Tuşnad am oprit în prima parcare care ne-a fost indicată de nişte rangeri ce păzeau efectiv trecerea către Lacul Sfânta Ana. Am plătit 10 lei pentru staţionare şi am fost întrebaţi la modul foarte direct unde avem de gând să mergem. Rangerii pe care i-am întâlnit aici pot spune de la bun început că îşi iau munca foarte în serios. Dialogul a început cam aşa:

-       Unde aveţi de gând să mergeţi?

-       Păi, la tinovul Mohoş, apoi pe Ciomatul Mare, pe Cetate…

-       Staţi aşa, pentru că la tinov nu mergeţi voi cum credeţi!

-       ?!?…

Deoarece avântul nostru a fost curmat cam brusc, rangerul mai în vârstă ne-a lămurit că tinovul se vizitează numai în prezenţa unui ghid, în grup organizat, la anumite ore, contra cost. Nu am înţeles atunci care este rostul acestor rigori, ni s-au părut nişte mambo-jambo create pentru fraieri care nu au pus în viaţa lor piciorul în locuri mai izolate.

Reguli pentru vizitarea Tinovului Mohos. Foto: Kya

Nu am comentat, am strâns cei 3 lei care reprezentau taxa de intrare în tinov şi am asteptat preţ de 5 minute până a apărut ghidul nostru, un alt ranger, maghiar, excelent vorbitor de limbă română, care a apărut cu un teanc de pliante şi de planşe A4 la subraţ. A început să ne vorbească şi pe loc a cucerit întreaga audienţă. La rîndul lui şi el a fost plăcut impresionat de noi pentru că ne-a mărturisit că nu are ocazia prea des să vorbească unui grup de oameni echipaţi şi educaţi corespunzător mersului pe munte.

Primele informatii. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Despre tinov, povestea lui, în câteva cuvinte este următoarea. După ce, prin erupţie vulcanică, în craterul vulcanului a apărut lacul Sfânta Ana, o parte din el s-a acoperit cu vegetaţie, iar o parte a rămas apă limpede, aşa cum o vedem acum. Partea acoperită de vegetaţie, numai la suprafaţă pare teren stabil, de fapt, sub scoarţa destul de subţire, există mulţi metri de apă şi un teren mlăştinos. Acum, când am trecut noi, terenul era îngheţat, dar în anotimpurile calde, nu este bine să ieşi din potecile clădite din buşteni infipţi la 2 metri în solul moale. Cu multă răbdare, dar şi multă pasiune şi dragoste pentru meseria lui şi pentru acestă rezervaţie, ghidul nostru ne-a vorbit atât de multe despre flora şi fauna acelor locuri atât de speciale. Din acest motiv cărase după el planşele color, ca să ne arate ceea ce este specific acelor locuri. Ne-a vorbit de urşii de pe acolo, de munca lor în rezervaţie, de tristeţea cu care observa că pădurile se duc puţin câte puţin, deşi încearcă să le păzească cum pot. M-a impresionat ceea ce fac o mână de oameni, faptul că în fiecare zi golesc coşurile de gunoi din zonă ca să nu obişnuiască urşii să devină gunoieri, faptul că au în plan să refacă şi să diversifice potecile din tinov şi multe alte planuri pe care nici nu le mai ţin minte. Era supărat că lemnul din pădurile din zonă pleca spre o direcţie necunoscută, că acest lucru se realiza chiar cu sprijinul unor politicieni de origine maghiară şi că retrocedările au făcut ca 20000 de ha să ajungă în posesia unui conte de origine maghiară care trăieşte prin India şi care nu mai are nimic în comun cu aceste locuri din care au plecat părinţii lui cu mult timp în urmă. Era perfect conştient că protejarea mediului înconjurător trebuie să fie pusă înaintea oricăror interese.

Potecile fara de care nu poti traversa tinovul. Foto: Kya

Foarte multe explicatii, glume si o atitudine profesionala. Foto: Kya

Vegetatia s-a adaptat la solul mlastinos. Foto: Kya

Un mic ochi de apa care incet-incet se va acoperi. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Pinii desi sunt maturi si chiar batrani unii dintre ei sunt pitici pentru ca solul instabil nu le permite sa se dezvolte mai mult. Foto: Kya

Alta oglinda de apa amenintata sa fie inghita de mlastina. Foto: Kya

 Am aflat multe despre tinov şi, povestit de el, acel loc a căpătat mai multă importanţă pentru mine, iar glumele şi felul prietenos îmi vor aduce multă vreme aminte de rangerul maghiar de la Lacul Sfânta Ana.

Foto: Lucian B.

Ne-am întors la punctul de unde am plecat şi de data acesta am schimbat direcţia şi am mers către Ciomatul Mare. Ne-am depărtat sub privirile atente ale rangerilor, care încă ne mai dădeau indicaţii ce să nu ratăm să vedem pe unde ajungem.

Intrăm pe triunghi albastru, mergem ce mergem, trecem de un punct de belvedere de unde lacul se putea vedea mai bine şi ratăm intrarea către Ciomatul Mare.

Je. Foto: Adi P.

Acest lucru nu ne descurajează şi mergem mai departe către vârful Cetate. Hmmmm, altă cetate! Câtă treabă au mai avut şi oamenii aştia pe aici: pe toate culmile au plantat astfel de citadele. Ziua frumoasă ne-a făcut să nu ne dăm seama cum trece timpul, am ajuns la o ramificaţie cu punct albastru, am plecat pe el şi, destul de rapid, ne-am văzut la Cetate.

Foto: Lucian B.

Treaba merită puţin povestită. Sus, pe vârful Cetate, era cam împădurit şi doar nişte indicatoare. Unul ne anunţa să facem turul cetăţii, iar altul promitea să ne ducă la un punct de belvedere. După câteva minute de indecizie am hotărât să ne îndreptăm către belvedere. Printre atâţia copaci, era într-adevar un loc unde se putea zări ceva mai departe şi peisajul era chiar frumos. De aici am ieşit în circuitul zidurilor cetăţii şi am decis să-l urmăm. A fost destul de nemotivant, am dedus că mergem chiar pe ceea ce mai rămăsese din acest ziduri, pietre acoperite destul de bine de pământ şi vegetaţie, încât dacă nu ţi s-ar fi spus în prealabil pe unde păşeşti nu ai fi avut de unde să ştii.

Ceea ce am vrut să subliniez este următorul lucru: deşi acest vârf nu are nişte puncte de interes deosebite, cei care au marcat culmea au reuşit să-l facă atragător creând locuri care să dea impresia că dacă ai urcat până aici nu ai făcut-o degeaba. Şi au reuşit într-o măsură destul de bună. Modul în care au organizat acest lucru este demn de luat în seamă. De multe ori, din cauza marcajelor insuficiente, trecem pe lângă obiective mult mai interesante decât cel unde am ajuns acum.

Am coborât după ce am cutreierat puţin pe acolo, am văzut şi „turişti” care au făcut focul, deşi era interzis şi fără surse de apă necesare pentru stingerea lui şi care trăgeau cu nădejde din nişte sticle. O distracţie nevinovată, nu?

La coborâre ne-am propus să nu mai ratăm drumul către Ciomatul Mare şi atât de hotărâţi am fost că am plecat spre prima potecă care ni s-a părut nouă că s-ar contura. Astfel am ajuns la Ciomat, dar cel Mic.

Pe Ciomatul Mic. Foto: Lucian B.

Când ne-am prins, deja o parte din noi erau plictisiţi de căutarea fără succes. Astfel că atunci când traseul spre Ciomatul Mare a fost, în sfârşit, identificat, o parte au dorit să-l bifeze, iar alţii au decis că nu mai merită şi au coborât direct spre intrarea în traseu. Cum frigul îşi făcea simţită prezenţa am plecat şi către Lacul Sfânta Ana într-o mică plimbare. Am ajuns destul de repede şi apa rece şi destul de îngheţată a lacului ne-a oferit un peisaj de iarnă geroasă şi gri.

Lacul Sfanta Ana. Foto: Adi P.

Deşi ne propusesem să facem turul lacului, ne-am dat seama destul de repede că, în afară de ceva efort, nimic spectaculos nu am fi câştigat. Lacul este circular, iar malurile lui sunt asemănătoare cam în orice punct te-ai afla, deci am rămas să bem nişte ceai fierbinte din termos şi să îi aşteptăm şi pe restul să vină alături de noi aici, la lac. În final, ne-am întors pe şosea, am urcat la punctul de belvedere care aruncă o perspectivă interesantă asupra lacului.

Foto: Adi P.

Tot la întoarcere am văzut o maşină care a derapat şi a ajuns în râpa din care se străduiau alţii s-o scoată. Viteza şi pojghiţa fină de gheaţă de pe drum au avut un mare rol în această întâmplare.

Când am ajuns la maşini, rangerul-ghid din tinov ne-a zărit şi ne-a ieşit în întâmpinare zicând că se tot gândea la noi dacă am ajuns cu bine unde ne-am propus. Când i-am povestit că am făcut cam tot ce ne interesa a fost mulţumit. Ne-am luat rămas bun şi am plecat grăbiţi pentru că seara se lăsa repede şi drumul avea porţiuni mai delicate unde era nevoie de atenţie mai mare. Până la pensiune, căldura şi Phil Collins din playerul maşinii m-au adus într-o stare de visare. Chiar mi-au plăcut aceste locuri pe unde am fost în aceste zile, mi-am zis pentru a nu ştiu câta oară! Another day in paradise, una din sintagmele mele favorite, se pare că se întâmpla. Zile frumoase, în care am mers, am mers, am admirat, am visat şi seri pline de veselie, dar şi de oboseala plăcută a lucrului îndeplinit. Fără gânduri, fără apăsări, doar detaşare!

4 decembrie

Duminica, fiind ziua în care trebuia să ne rezervăm timp pentru drumul de întoarcere, organizatorul nostru Lucian, a planificat două trasee scurte cu plecare din staţiunea Băile Tuşnad. Şi aşa am ajuns şi pe aici! Primul traseu era una din cele şapte cele mai frumoase poteci tematice din România (http://eco-romania.ro/doc/brosura-7-poteci-final.pdf)  şi anume traseul triunghi roşu către Piatra Şoimilor. Până sus a fost ceva urcuş, uneori destul de solicitant, dar frumos pus în evidenţă, din loc în loc cu panouri care descriau flora, fauna şi alte particularităţi ale zonei.

Foto: Kya

În zona de stâncărie sunt câteva locuri de belvedere de unde staţiunea şi împrejurimile se pot vedea în toată splendoarea. După sedinţele foto de rigoare trebuie să ne întoarcem. Mai avem un mic drum de realizat şi vremea trece cu viteză.

Piatra Soimilor. Foto: Kya

Baile Tusnad. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Pe Piatra Soimilor. Foto: Adi P.

O parte din noi decide să plece pe punct roşu către Turnul Apor „cel mai simplu şi mai scurt traseu” aşa cum ne anunţă panourile răspândite prin staţiune. Pornim dinspre Dealul Ludmilla, convinşi că, de oriunde l-am aborda, acest traseu va fi prea simplu pentru noi. Din cauză că nu prea am găsit marcajul, iar cel care se mai vedea era foarte şters, am pornit mai mult după intuiţie. Nu ne-a ajutat prea mult timp, poteca era pierdută printre multe alte poteci croite pe acolo complet aiurea şi printre copacii tăiaţi fără niciun fel de noimă. Hmmm… turnul ăsta Apor, se cam juca cu noi. Nu i-am dat de cap traseului, după vreo oră în care pur şi simplu ne-am învârtit în cerc, în căutarea traseului corect, am decis să intrăm pe la izvoarele Apor şi Mikeş, cealaltă intrare. Aproape că nu ne venea să credem cum, după atâtea zile de umblat pe coclauri mult mai pustii, acum ne-am rătăcit chiar la marginea staţiunii fără să reuşim să dăm de acel Turn Apor, pe care îl simţeam foarte aproape, dar de neatins.

Din sensul celălalt am ajuns imediat la Turn.

Foto: Lucian B.

De acolo ne-am dat seama că la prima încercare am fost destul de aproape, dar nu am putut intui aceea bucăţică de traseu care mai rămăsese până la el. Este aproape incredibil, dar aşa ni s-a întâmplat. Dacă aş posta trackul GPS ar fi teribil de amuzant să vedeţi cât de mult ne-am rupt picioarele pe „cel mai scurs şi uşor traseu din zonă”. Dar şi aceste întâmplări fac farmecul drumurilor noastre uneori…

Cautatul Turn Apor. Foto: Kya

Obosiţi, mult mai obosiţi decât am fi preconizat, am devenit şi flămânzi şi Hanul Secuilor s-a nimerit la fix în drumul nostru. După o tochitură secuiască şi două beri cu lămâie mă declaram capabilă să suport lunga întoarcere către casă.

La Hanul Secuiesc. Foto: Kya

Nu a fost deloc uşor seara prin pasul Oituz şi apoi pe european până la Focşani, dar cu răbdare am ajuns cu bine şi cu tolba plină de impresii şi amintiri.

Am spus deja că mi-au plăcut mult acele locuri, aş mai vrea să le revăd, poate vara sau îmbrăcate în zăpadă. A fost o alegere inspirată pentru 1 Decembrie să vedem ţinutul secuiesc, deşi nu aş fi zis!

Voi incheia cu mesajul pe care l-am citit pe mai multe porti din zona, scris in doua limbi:

Vin, paine, pace! Foto: Kya

Oamenii au pierdut demult obiceiul să stea în frig, să suporte capriciile vremii şi, cum să fie altfel, atunci când căldura şi protecţia căminului devin atât de indispensabile. Cineva, chiar în această tură, îmi povestea că, pe vremea când lucra, nu simţea trecerea anotimpurilor şi am realizat că aşa este. Vară sau iarnă stau la o temperatură constantă şi nu mai ştiu cum se petrece vremea în jurul meu. Dacă nu ar fi ieşirile în natură aş zice că vieţuiesc într-un singur anotimp tot anul, un anotimp în care temperatura este aproape aceeasi.

Nu ştiu cum este să simt în fiecare dimineaţă cum trec anotimpurile, nu după cititul calendarului, ci după cum răsare soarele, după cum mi se răcesc mâinile sau după cum îşi schimbă vieţuitoarele obiceiurile. De văzut le văd şi acum, dar am atât de puţin timp să le privesc…

Am plecat într-o duminică spre Cerna, adică Măcin, refugiul de moment atunci când nu am alte destinaţii. Traseul ales ne ducea către nişte dealuri mici, de acolo de unde se naşte culmea de sud a Măcinului. Ce chef de mişcare şi de munte au mai avut aceşti 20 şi ceva de oameni, dacă au lăsat în urmă oraşul şi au plecat către Dobrogea pe la şapte dimineaţa pe frig şi ceaţă!

Am crezut că nu vom trece Dunărea pe aşa o pâclă cum a fost în această duminică. Ajunşi la trecere, nici bacul parcă nu se mai vedea bine, iar apa fierbea, creand un efect miraculos si insolit. Nu te simţeai în largul tău, pentru că nu ştiai prea bine dacă te deplasezi sau stai şi aburii, care te înconjurau din toate părţile, te izolau duşmănoşi de ţărmuri.

Cerna este o localitate ca multe altele din Dobrogea, destul de săracă, dar cu un farmec al ei, pe care nu îl descoperi prea uşor. După ce baţi potecile şi Măcinul îţi intră în suflet şi rămâne acolo prins cu ghimpi din aceia întorşi, de scaiete, ajungi să iubeşti şi satele răspândite prin colbul fin dobrogean. Înţelegi casele din chirpici, unele albastre, care te trimit la lipoveni sau turcii de pe aici, admiri gardurile care sunt ciudat alcătuite, jumătate din granit indestructibil, solid şi de neclintit şi jumătate din scânduri îndoite, prăpădite şi pe alocuri, lipsă. Ciudată socoteală! Câini, capre şi oameni care te petrec curioşi cu privirea. Dacă îi întrebi ceva pe localnici, devin vorbăreţi şi prietenoşi, parcă şi-ar fi dorit să nu pleci până nu le dai “raportul”.

De aici a pornit în viaţă Panait Cerna, scriitorul. Are şi o casă memorială veşnic închisă. Nu mă mai mir, parcă şi înţeleg, dacă stau să mă gândesc. Ce să facă îngrijitorul acestui muzeu? Oamenii îşi pierd din ce în ce mai mult interesul pentru a descoperi “cum a fost”. Câteodată se mai gândesc la “ce va fi” şi tot timpul doar la “ce este”.

Lăsăm maşinile la marginea unor vii pregătite să hiberneze. Pornim. Adică nu pornim. Întâi ne orientăm şi acest lucru durează pentru că nu vedem mai nimic în jurul nostru din cauza ceţii.

Avem GPS-uri, dar nu avem trackuri, avem hartă şi busolă, dar nu avem puncte de reper. Sigur, veţi spune, nu e cazul de vreun stres din această cauză, ne îndreptăm spre nişte dealuri blânde şi nu sunt pericole. Nu era vorba de vreun risc, însă organizatorul turei dorea să facem un anumit traseu şi nu unul care se nimereşte. Acest lucru ne-a produs ceva “probleme” în sensul că la fiecare mică răspântie de drumuri aveam sesiune de orientare în direcţii pe care numai le ghiceam. Deşi era duminică era un trafic de căruţe destul de animat pe acolo. Bănuiam şi destinaţia, spre pădurile din împrejurimi. Bănuiala a devenit certitudine mai târziu.

Ceaţa devenea mai înţelegătoare cu noi şi am prins câte ceva din farmecul acelei dimineţi. Eram atât de mulţi încât puteai face orice doreşti. Să socializezi, să taci şi să mergi, să fii deschizător de “poteci” sau să vii alene pe urma paşilor tovarăşilor tăi… În ciuda unor păreri contrare, grupul îţi oferă atât de multe, dacă ştii să mergi pe propriul tău drum, dar nu singur.

Ce-mi place fotografia asta!

Eu nu ştiu cum, dar am ajuns la un panou care ne anunţa că intrăm în traseul bandă roşie către “Crapcea Peak”. Ei, să văd dacă mai aveţi replică!

Ne ajunge din urmă şi un sătean bine înfipt într-o căruţă, se oferă să care câţiva dintre noi puţin mai încolo, se miră când înţelege că “excursia cu clasa” are ţeluri aşa de mărunte, adică numai vărful Echiştea şi ne lasă în plata Domnului. Îl reîntâlnim puţin mai sus, destul de relaxat şi el şi calul, care păştea deshămat lângă căruţă. În timp ce mai schimbam impresii, mângâia luciul toporului pe care îl ţinea în mână. Ne-am îndepărtat şi, puţin mai sus, dăm de alt individ răsarit pe potecă ca de nicăieri. Când ne întrebam în gând ce face ăsta de unul singur pe aici şi el, la rândul lui, formulează aceeaşi întrebare, dar cu voce tare. Nu era ceva obişnuit să vezi un şir aşa de mare de călători care străbat pe jos acele coclauri. Apoi am observat la câţiva metri mai încolo căruţa cu un tovarăş lângă ea şi am înţeles curiozitatea lui.

Un pinguin prin Macin

Ar fi trebuit să admirăm împrejurimile pentru că eram la înălţime, iar în Macin, 200-300 m chiar e altitudine. N-am văzut mai nimic pentru că pâcla nu se lăsa aşa uşor risipită. Acum putem vorbi şi de apariţia vântului, pentru că am ieşit în loc deschis. Acest loc nu degeaba este în planurile celor interesaţi de energia eoliană. E posibil în curând traseele să dispară înghiţite de interesele de acest tip. Îmi place să fiu optimistă, dar sunt cazuri când lacomia trece peste dorinţele unora ca noi, care nu vrem decât un colţ de natură de care să ne bucurăm în linişte. De fapt, nu e vorba chiar de un colţ de natură, am vrea cât mai multe astfel de colţuri, dacă este posibil.

Acum, pentru că am ieşit din pădurea plină de nuci, cu nuci îngropate sub frunzele ruginii, frigul a devenit mai puternic. Cu o bluză de corp din merinos şi cu windstopperul pe mine îmi este cam frig, însă am decis să nu-mi pun jacheta decât atunci când nu se mai poate. Nici căciuliţa mea de pinguin nu mai îmi oferă protecţie, devenind o sită pentru vânt ineficientă. Dar nu mă plâng, am venit să simt cum intră iarna în oase, iarna aceea care miroase a boabe de măceş şi a frunze bătute de brumă, nu iarna care aduce zăpada şi scârţâitul tălpilor pe ea. Am ceai cald în termos, îmi zic pentru încurajare, şi îmi frec puţin degetele unele de altele.

Aici, în Macin, poţi întâlni şi iarna turme la păscut. E mult mai cald ca în alte zone. Au venit primii câinii şi apoi ciobanii, curioşi, curioşi nevoie mare. Cum să nu te opreşti să le spui de unde vii, unde te duci şi, mai ales, dacă ai vreo ţigară la tine. Hei, oameni buni, ţigara a devenit şi pentru noi, ăştia mai pricopsiţi, un lux, dar pe munte nu poţi să spui că nu dai.

Ajungem pe Echiştea. Denumirile în Dobrogea sunt exotice, etimologia lor este deosebit de interesantă, venetică, de obicei. Nu stăm rău, se vede de jur împrejur, dar nu foarte departe, atmosfera este, în continuare, pâcloasă. Poză de grup, evident!

Foto: Lucian B.

Tovarăşii noştri, care au mai ajuns pe aici, ne spun: încolo este Niculiţel, Enisala sau: în partea asta e Mircea Vodă. Nu e plăcut când este ceaţă, e frustrant şi, dacă e ceaţă, devine regulă să îţi promiţi că vei reveni ca să te bucuri de peisajele ratate.

În primul loc în care găsim puţin adăpost de vânt, nu de frig, facem pauză de masă. Abia când ne oprim de-a dreptul îmi dau seama ce foame îmi este. M-am retras după nişte lame de stâncă şi am cotrobăit după sandvişurile mele. Aşezată pe pământul rece mă bucuram de această duminică şi de frigul de afară. Marius mă sună şi înţeleg că şi pentru el ar fi fost o bucurie frigul de afară, dacă ar fi fost lângă noi. Când îţi vine dorul de ducă este greu să-i faci faţă.

Îmi place să merg şi nu întotdeauna sunt atentă pe unde mă duc paşii mei. Pur şi simplu, nici nu contează, ci contează că merg şi este suficient. Deci, m-am ridicat pregătită din nou de drum.

Zările se limpezesc din ce în ce mai mult, dar nu suficient. Însă vedem de sus locul unde am lăsat maşinile parcate, ceva din traseul parcurs, parcă începe să se lege ceva şi nu mai pare totul un drum spre nicăieri. Toate acestea dau farmec suplimentar ieşirii de azi, care oricum era sub semnul toamnei, iar toamna este mereu seducătoare.

Mai urcăm şi coborăm câteva culmi şi urmează ultima pantă care ne duce între viile desfrunzite bine străjuite de măceşi înmuiaţi de ger. Întind mână şi, la primul fruct, mi se înfig în degete spinii ascuţiti. Aşa deci… renunţ la măceşe şi plec mai departe. Se pare că o să beau ceai de măceşe necules de mine.

De aici totul intră într-un final de tură clasic: îmbarcarea în maşini, oprirea la localul de la marginea şoselei de la Greci, la o ciorbă cu mulţi ardei iuţi, şi trecerea cu bacul pe înserat.

Ce oboseală plăcută se instalează în mine! O duc acasă alături de iarba înaltă plină de promoroacă, de nucile prinse în coaja lor uscată, de măceşele prăfoase şi acrişoare şi de soarele palid ascuns după ceaţa de noiembrie.

Cine zice că m-am dus doar ca să mă întorc? Din plimbările mele poate rucsacul se întoarce mai gol, dar sufletul mereu mai plin şi, de cele mai multe ori, ofer ceea ce am adus şi aici, vouă.

Traseul: http://www.wandermap.net/route/1345087

Foto: Kya, Alois si Lucian

Timp prea mult nu am la dispoziţie, ca de obicei, însă mi-am propus să-l folosesc cât mai eficient cu putinţă, astfel că am lăsat Clujul în urmă cu direcţia precisă spre Turda. Oraşul este în refacere de drumuri principale şi, după o întortocheată foială, am ajuns la salină, privind cu părere de rău la cetatea istorică pe care am ocolit-o cu grabă. Am aflat mai târziu că salina are două intrări, iar noi am ajuns la cea de la Durgău pentru că aşa ne-au îndrumat indicatoarele. Lucru care nu a fost foarte rău, pentru că, printre dealurile Turzii, să dai cu ochii de un soi de OZN prăbuşit este o adevărată surpriză. Stilul spaţial este păstrat şi în mină, decorarea fiind desprinsă parcă din Star Trek.

Programul pentru public începe de la ora 9, iar noi eram printre puţinii turişti interesaţi aşa de dimineaţă, lucru care mi s-a părut foarte convenabil, pentru că prefer să mă bucur în linişte de ceea ce vizitez. Mina este amenajată cu ceva fonduri europene, cu siguranţă astfel de amănunte se pot afla chiar de pe site-ul ei, însă eu nu de aceste chestii vreau să vorbesc, ci de faptul că totul a fost făcut extrem de bine, efectul este cu totul uimitor, pur şi simplu nu te poţi opri să nu faci ochii roată în permanenţă, cei care au realizat proiectul au fost specialişti şi nimic nu pare de prost gust, practic avem de-a face cu o îmbinare armonioasă între vechi şi modern. Semnele vechii îndeletniciri, mineritul, nu au fost îndepărtate, astfel că poţi zări inscripţii vechi în peretele de sare alături de inoxul lifturilor de sticlă, fără să te deranjeze, ci parcă pentru a se pune în valoare unele pe altele mult mai bine. Jocurile de lumini reci, de neon, în întunericul excavaţiilor crează umbre care aprind imaginaţia. Refuz să folosesc liftul şi cobor pe scările de lemn astfel încât să mă opresc la fiecare nivel să admir prima sala, sala Rudolf, cea mai mare, care conţine mai multe spaţii de recreere, sport, un mic amfiteatru şi chiar un carusel. De la o balustradă poţi privi în gol spre sala Maria Tereza. Distanţele sunt destul de mari pentru cei cu rău de înălţime.

Coborâm, tot pe scări, către sala Maria Tereza, unde este amenajat un lac pe care bărcile de agrement îşi aşteaptă clienţii. Îmi plac, aşa cum am spus, jocurile de neon în acel întuneric deplin pe care îl bănuiesc a fi în lipsa surselor de lumină.

Ne întoarcem în tunelul principal şi întâlnim mici săli în care există un crivac, o maşinărie cu care se extrăgea sarea şi apoi ajungem în partea superioară a sălii Iosif, numită şi Sala Ecourilor. Într-adevăr, ecoul vocilor se auzea din hăul întunecat de sub noi şi, ca de fiecare dată, auzul lui ne aruncă înapoi în timp, atunci când, copii fiind, râdeam fericiţi la întoarcerea sunetului strigătelor noastre.

Am continuat mersul prin tunelul Franz Iosif  şi, după câteva sute de metri, am ieşit în partea cealaltă, la Turda Nouă, dar maşina fiind lăsată la Durgău, am luat din nou traseul la picior şi destul de mulţumită, în final, am părăsit mina de sare de la Turda. Am mai adăugat o „piesă” la colecţia de amintiri din minele de sare şi piticul responsabil de salina de la Turda a plecat să zburde şi pe la alte minţi.

Ne urmăm drumul spre Mediaş. Cu o seară înainte am studiat o schiţă a bisericilor din această zonă şi cu mare tristeţe a trebuit să fac o selecţie dură asupra celor pe care mi le-am propus să le văd în ziua respectivă.

Din păcate, deşi selecţia a fost atentă, tot nu a fost realistă, propunându-mi mult mai mult decât era posibil. Dar atunci când goneam către Mediaş nu ştiam acest lucru, ci eram entuziasmată la gândul că voi vedea câte ceva din aceste bijuterii arhitectonice ale Ardealului. Frumoase locurile din Ţara Târnavelor… Am trecut rapid pe dealurile Târnăveniului, am trecut tangenţial, aş putea spune, pe la Mediaş, cu acelaşi regret ca şi la Turda pentru că las în urmă centrul istoric, şi am ajuns în Valea Viilor. Biserica evanghelică fortificată este chiar în buricul târgului, aşa cum au fost marea majoritate a acestor monumente pe care le-am vizitat. Ne învârteam în jurul zidurilor înalte, ca nişte motani, până când a venit un localnic pe o bicicletă şi ne-a întrebat pe cine căutăm. I-aş fi răspuns că noi căutăm umbrele celor care au pus temelia acestui loc, misterul secolelor care au trecut peste aceste pietre tocite de timp, însă m-am limitat la a răspunde politicos că dorim să vizităm locaşul. Au fost şanse mult mai mari ca să priceapă, dovadă că a umblat la porţile grele şi, plini de satisfacţie, ne-am văzut în curtea interioară, rotundă şi bine aparată de zidurile groase.

Biserica din Valea Viilor este pe lista monumentelor UNESCO, deşi cred că eu le-aş trece pe toate pe această listă, dacă aş putea. În ciuda frigului care îmi intra în oase, am amuşinat cu atenţie toate cotloanele unde ne era permis să intrăm. Era un loc atât de inedit pentru mine şi pereţii aceia groşi, turnul de observaţie, strugurii arşi de ger pe butucul de vie din curte exercitau o atracţie deosebită. Acolo, după acele ziduri, timpul s-a oprit în loc, nu aş putea vorbi de chiar de inerţie, pentru că secolele au lăsat urme serioase chiar şi în piatră, dar parcă nimic nu a evoluat de acum 705 ani de când a fost înălţată. Îngrijitorul, îmi spune cu resemnare, cu un accent puternic săsesc, că au mai rămas atât de puţini din cei asemeni lui în acea localitate, maxim şase persoane. Se pare că se duce o lume, o civilizaţiei a pietrei, a veşniciei, înlocuită de alta mult inferioară. Casele părăsite ale saşilor au fost ocupate de alte etnii, care împânzesc aceste sate, fiind foarte prezente pe străzi şi peste tot.

Ansamblul bisericii fortificate din Valea Viilor este caracteristic pentru tipul de fortificare a unei biserici preexistente, având amenajările cele mai complexe, cel mai bine organizate din localităţile de colonizare săsească din Transilvania, şi de un pitoresc remarcabil. Biserica gotică, menţionată documentar in 1414, a fost construită în secolul al XIV-lea pe locul unei biserici romanice. Era biserică-sală, cu turn pe vest, cor alungit şi absidă poligonală. Biserica avea tavan de lemn şi accese pe vest, sub şi nord şi era înconjurată de o incintă ovală. Între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, biserica a fost fortificată: deasupra navei a fost ridicată un nivel de apărare pe arcade şi contraforţi, accesele din sud şi nord au fost supraînălţate şi protejate cu norse, accesul spre vest a fost închis, turnul de vest a fost supraînălţat cu niveluri de apărare şi pază pe pază pe arcade şi contraforţi. Amenajările cele mai complexe au fost ridicate deasupra corului şi absidei: zidurile acestora au fost îngropate pentru a suporta turnul masiv cu trei niveluri de apărare de cărămidă şi un nivel deschis, pe arcade şi contraforţi; acoperişul piramidal este întrerupt de nivelul al cincilea, de pază. Tavanul navei a fost înlocuit cu o boltă în reţea, iar în cor a fost săpată o fântână. Incinta ovală a fost înălţată şi înzestrată cu drum de strajă pe arcade şi guri de tragere, iar spre est, sud şi nord, au fost construite turnuri, în vreme ce spre vest a fost construit un turn de poartă.

Pornim mai determinaţi către Moşna, să vedem mai mult, alte şi alte astfel de mici cetăţi. Nu vreau să ţin cont de faptul că am trecut de jumătatea zilei, că se înserează mult mai rapid şi că frigul îi alungă cam pe toţi în casele lor.

Puteţi spune că nu era timpul potrivit pentru o astfel de excursie, că vara poţi cutreiera mai în voie, însă nu am regretat nicio clipă decizia de a merge în noiembrie pe aici, mi-a părut rău doar că nu am putut să văd mai mult şi că multe localităţi nu mai erau pregătite să primească turişti la acea vreme.

Am ajuns şi la Moşna, trecând iar prin Mediaş şi apoi pe drumul spre Agnita. Aici, în centrul satului, biserica fortificată ne aştepta cu zidurile ei impunătoare. Am dat puţin roată până să găsim o intrare destul de micuţă spre curtea interioară. Pustiu, foarte pustiu, nici ţipenie de om în curtea destul de erodată de trecerea timpului. Apoi, când am încercat să mai trecem de un portal, ne-am dat seama că peste tot sunt schele şi că se auzeau glasuri de muncitori. Nu am mai înaintat pentru că am bănuit că numai de noi nu aveau ei chef pe acolo şi că, oricum, fiind lucrări de renovare, nici nu cred că era indicat să umblăm brambura pe un şantier. Am luat ceva imagini şi am plecat cu părere de rău că nu am văzut mai mult. Se pare că această biserică se mândreşte cu o piesă foarte valoroasă, un tabernacol realizat de un maestru renumit al vremii, Andreas Lapicida.

În secolul al XIV-lea a fost construită o basilică gotică, transformată la sfârşitul secolul al XV-lea şi începutul celui următor, de meşterul Andreas Lapicida, în biserică hală. Aceasta se asemănă cu biserica din Cristian, reconstruită anterior de acelaşi meşter. În interiorul lăcaşului impreionează cele patru perechi de coloane dintre nave, bolţile cu nervuri, elementele de sculptură în piatră, precum şi mobilierul pictat din epoca barocului. Corul a fost prevăzut cu un nivel fortificat, iar intrarile de sud şi de nord sunt apărate de turnuri cu metereze. Incinta, aproximativ rectagulară, include numeroase elemente de apărare.

Odată cu creşterea pericolului otoman, fortificarea bisericilor devenise o necesitate. Deşi prioritate au avut elementele de apărare, satele bogate nu au neglijat nici latura estetică. Era o mândrie pentru comunitate dacă angajau un meşter renumit pentru împodobirea bisericii sale. Edificiul de cult din Moşna este foarte bogat în lucrări de sculptură în piatră. Amvonul, portalul sacristiei, o strană şi un tabernacol, toate realizate de Andreas Lapicida, constitue adevărate capodopere ale artei goticului târziu transilvănean.

Cu ceva regrete am plecat către Agnita, deşi destinaţie principală ar fi fost Biertan. Am gândit eu că nu mai are rost să mă întorc în drumul spre Sighişoara, mai bine să cobor către Agnita şi de acolo să urc din nou la Biertan. Astfel, deşi ocoleam ceva, aş fi văzut şi alte locuri. Însă, al un moment dat se face o bifurcaţie şi un indicator ne arată că putem să facem o scurtătură către Biertan.  Alois mă întreabă dacă să mergem pe acolo. Fără să stau nicio clipă pe gânduri am luat-o pe acel drum de pământ care şerpuia printre dealuri. Sunt un bun copilot, atent, dar neprevăzător. Deşi era ca vai de capul lui, îngust, sinuos şi neasfaltat, am amintiri frumoase din acea zonă destul de necutreierată. Mi-a plăcut cum am plutit pe marea de ruginiu, galben şi fire de verde. Vegetaţia era peste tot şi totul îţi amintea, dacă ai fi putut uita, cât de frumoasă este toamna românească. Am ajuns la Biertan, o localitate mare, înstărită, unde, ca un deja vu, în centrul satului,  se afla uşor înălţată biserica fortificată. În zidul cetăţii lipită o pensiune renovată sclipea de la distanţă în contrast cu zidurile întunecate ale cetăţii ţărăneşti. Existenţa pensiunii nu era rea, însă vecinătatea ei atât de intimă cu zidurile cetăţii nu era de natură să mă încânte prea tare. Dar poate aşa era şi pe vremuri pe acolo, cine ştie? vreun han gata să-şi primească oaspeţii obosiţi. Partea bună a fost că totul era dichisit astfel încât să nu strice specificul locului şi să se integreze oarecum firesc în peisaj. E de apreciat acest lucru.

La Biertan, am întâlnit o situaţie nouă. La poarta cetăţii era un anunţ prin care turiştii erau puşi în temă că biserica nu mai poate fi vizitată până în primăvară. Oups! Pe asta încă nu o ştiam. Ne scărpinăm puţin şi decidem să dăm o roată în jurul zidurilor, să o admirăm măcar în exterior. Mi-a plăcut foarte mult şi cu cât am admirat-o mai tare cu atât ne-am dorit să aflăm cum este şi în interior. Are mai multe ziduri de apărare, turnuri, creneluri şi totul este aşezat ca nişte foi de ceapă menite să protejeze ceea ce aveau mai sfânt aceşti locuitori: credinţa, reprezentată în mod concret de spaţiul oferit de biserică. Ştiau că dacă clădirea bisericii ar cădea în mâna necredincioşilor, a musulmanilor, atunci ei ar dispărea cu siguranţă.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din Biertan aparţine tipului de fortificare cu amenajări defensive amplasate pe biserică şi incintă, fiind una din cele mai mari şi mai cunoscute biserici forticate din Transilvania. Este o biserică-hală gotic târziu, cu trei nave, cor cu absidă poligonală, sacristie şi nivel de apărare, fiind ultima biserică hală construită în ţară. Păstreză remarcabile piese de sculptură, pictură şi mobilier gotic târziu, cu influenţe de Renaştere (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea): portalul vestic, portalul sacristiei cu uşa intarsiată şi mecanismul de închidere al acesteia, amvonul, sculptat de Ulrich din Braşov, altarul poliptic, stranele. Fortificaţia, cu două incinte concentrice şi o a treia parţială, cu şapte turnuri şi două bastioane, există în nucleu la 1468, fiind extinsă în secolul al XVI. În incinta anterioară, parţial demolată, sunt de remarcat turnul sudic, care are la parter fosta capelă catolică, cu picturi murale din secolul al XVI-lea, turnul vestic – fostă primărie, turnul nord-estic, azi lapidariu şi care adăposteşte remarcabile lespezi funerare din secolele XVI-XVII.

Plecăm către Saschiz, următorul reper de pe lista mea. Am observat că, deşi nu zăboveam prea mult, totuşi timpul trecea prea repede şi mai aveam multe localităţi pe listă. Cu părere de rău a trebuit să mai tai căteva din ele recunoscând că dacă aş opri la ele sigur, la acea oră nu ar mai fi nimeni dispus să ne deschidă să le vizităm.

Saschiz, de asemenea, este o localitate mare, unde multe din case au fost renovate, lucru destul de rar aş spune eu, în localităţile în cea mai mare parte părăsite de populaţia săsească. De aici nu am multe amintiri, decât faptul că nu am găsit pe nimeni căruia să ne adresăm. Se vedea că biserica a fost renovată, însă turnul cel mare, nu, poate şi din cauza faptului că avea o crăpătură serioasă pe lungime, ceea ce ar fi presupus lucrări mult mai ample de restaurare.

Ştiam că Rupea, Homorod, Feldioara şi ce mai aveam eu în cap nu mai erau posibil de vizitat, cel puţin de data aceasta, şi am propus ca ultima biserică pe acea zi să fie cea de la Viscri. Deja se înnopta şi trebuia să ne gândim pe unde să rămânem până a doua zi.

Habar nu aveam la ce să mă aştept de la această localitate, atât de celebră peste noapte, după ce prinţul Charles şi-a îndreptat atenţia asupra ei. După Biertan şi Saschiz, mă gândeam că voi găsi ceva asemănător, mai ales că în zonă oamenii par destul de înstăriţi.

Ajungem la Buneşti, care este pe drumul care leagă Sighişoara de Braşov şi un indicator ne abate de la acest drum către Viscri. Curiozitatea este mult mai mare şi pornim pe înserat pe un drum tare prăpădit cu urme de asfalt alternând cu pietriş. Dealuri şi dealuri şi nici urmă de vreo localitate. Pare foarte pustiu pe aici. Mi-a plăcut foarte mult vâscul din copacii aproape desfrunziţi: întotdeauna vâscul din copaci îmi place mult mai mult decât cel folosit prin case pentru Sărbătorile de iarnă. Vălătucii rotunzi din copacii dau un aer atât de interesant, încât o alee cu copaci cu vâsc devine irezistibilă pentru mine.

Aproape fără să ne dăm seama, ieşim din secolul XXI şi suntem cel mult prin secolul XIX. Nişte săteni trec alene pe mijlocul uliţei (se uită destul de curioşi la maşina noastră), iar noi mergem cu atentie pe un drum lat, pietruit, care nu a văzut niciodată asfalt.

Totuşi avem nişte indicatoare spre cetate, nişte pensiuni şi o atmosferă de sat vechi ardelenesc. Casele sunt modeste, aici lumea nu pare prea bogată, din contră. Recunosc că sunt destul de uimită: cum o fi ajuns prinţul Charles aici, tot pe drumul acela de căruţă sau a fost adus direct pe calea aerului? Ce-o fi zis el de acest sat într-adevăr rupt de civilizaţie? Se pare că dorinţa lui este tocmai ca totul să se păstreze intact, pentru că este o mărturie vie a satului autentic românesc, deşi, aruncând o privire pe Wikipedia, aflu că este populat majoritar de ţigani (lucru care nu mă miră prea tare) şi foarte puţini români şi saşi.

Urcăm până la cetate. Mă mir că suntem întâmpinaţi de un câine vesel şi cerşetor, care ţâşneşte pe poarta bisericii, iar în curte de un cârd agitat de curcani, curci etc. Sincer, nu mă aşteptam nici măcar ei să mai fie prin preajmă la ora aceea.

Urcăm o alee cu trepte până la biserică însoţiţi doar de câinele clar interesat de ceva de mâncare. Proastă socoteală şi-a făcut.

Biserica fortificată de la Viscri nu este poate cea mai impresionantă ca mărime sau arhitectură, însă mie mi s-a părut cea mai frumoasă. O atmosferă romantică perfectă, locul unde ai fi putut să visezi ore în şir sau să faci un legământ pe viaţă. Ne-am mulţumit să-i dăm roată pe afară, să răscolim frunzele de pe poteca îngustă, să stricăm liniştea unui stol imens de vrăbii care se cuibăreau în prunii rămaşi neculeşi din curte. Fiind amplasată pe o colină putea privi aşezarea ancestrală de la poale. Din nou zidurile vechi au oprit timpul în loc pentru mine. Parcă vedeam umbrele celor ce au fost proiectate pe ele ca într-un poem. Merită un drum până la Viscri, dar fără forfota din sezonul turistic, atunci când ai timp să te bucuri în tihnă de liniştea acestor locuri uimitoare.

Plecăm cu noaptea pe urmele noastre. La ieşire din sat, parcă special ca să ne aducă aminte de lumea atemporală în care am fost pentru puţin timp, suntem blocaţi la intrare pe un pod de o turmă de vite care se întoarce de la păşunat. Tehnica a dat înapoi în faţa tradiţiei şi am aşteptat răbdători până a trecut şi ultimul animal ca să putem pleca. Nu am încercat să ne opunem rostului acestor locuri şi nici să-l deranjăm.

Nu ne mai rămâne timp decât să ne îndreptăm spre Prejmer, locul unde aranjasem deja de cazare, la Pensiunea Silvia. Am găsit-o pe Internet, din nu prea multele oferte convenabile şi, abordat telefonic, proprietarul a fost de acord să rămânem acolo. Nu am regretat alegerea, a fost o cameră foarte bună şi curată, la un preţ rezonabil. Am căzut laţi de oboseală şi la câte am făcut în acea zi nici nu este se mirare.

*

Soarele bate în geamul camerei. Este doar o iluzie pentru că afară este mai frig decât ieri. Un vânt tăios trece parcă prin haine şi mâinile îţi îngheaţă instantaneu. Înainte de a ne lua rămas bun de la aceste locuri, mai avem două popasuri de făcut, deci întoarcem maşina şi ajungem în faţa cetăţii de la Hărman cam pe la 9.30. Nu prea a fost inspirată graba pentru că îngrijitorul nu a fost deloc bucuros să ne vadă, programul pentru public începând pe la ora 10. Nu ştiam acest lucru, ne-am simţit puţin vinovaţi şi ne-am retras în maşină până s-a pregătit să ne primească. Totuşi, ne-a deschis şi am intrat în curtea interioară a bisericii. Am fi vrut să urcăm treptele de lemn care îţi asigurau accesul la zidurile de apărare, însă peste tot erau mici semne care îţi blocau trecerea. Biserica este renovată, o operaţiune care dura de ceva vreme şi se pare că nu era încă terminată, şi, ca şi celelalte, deţine piese de cult valoroase.

La ieşire, la întrebările noastre, ni s-a explicat în câteva cuvinte cum au apărut aceste biserici pe teritoriul românesc, care era rolul lor, pentru că acolo nu se trăia în mod firesc, ci serveau doar ca punct de retragere al comunităţii ţărăneşti în vremuri de restrişte, fiind un loc unde îşi ţineau proviziile necesare pentru a rezista în cazul atacurilor armatelor otomane. Dacă nu ar fi fost atât de reale aceste ziduri, gândul la vremurile acelea atât de dure, de crude, în care viaţa era cu adevărat o luptă pentru supravieţuire, îmi pare mai mult ficţiune.

Puternica cetate ţărănească din Hărman, a fost construită în jurul basilicii menţionate pentru prima dată în documentul regal din 1240, prin care mai multe biserici din Ţara Bârsei şi domeniilor erau conferite ordinului călugărilor cistercieni.

Basilica romană trinavată, dedicată Sfântului Nicolae, păstrează absida semicirculară şi ferestrele originare cu urme de picturi murale vizibile la exterior. Sub influenţa arhitecturii gotice de factură cisterciană, în partea superioară a pereţilor navei centrale au fost practicate ferestre polilobe, iar corul pătrat a fost flancat de capele rectangulare. Capela sudică, astăzi lapidariu, păstrează bolta semicilindrică, în timp ce în interiorul capelei de nord, transformată în sacristie şi acoperită cu o boltă în plasă în jurul anului 1500, se află mai multe console figurative şi piscina petru obiecte liturgice.

Turnul clopotniţă de pe latura de vest a fost construit a fost construit în secolul al XIV-lea. Incinta inelară a cetăţii din jurul bisericii a fost întărită în secolul al XV-lea cu turnuri prismatice care dau ansamblului expresia volumetrică specifică cetăţilor medievale, amenajările defensive incluzând un şanţ inundabil şi un zwinger pe sud-est. La interiorul zidului de incintă, cămările de provizii au fost dispuse perimetral pe două niveluri şi, ca particularitate, deasupra navei laterale de sud a basilicei.

La parterul turnului de est al cetăţii se păstreză capela funerară din secolul al XIV-lea, ce adăposteşte valoroase picturi murale în stil gotic târziu, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea. Frescele, alcătuind unul din puţinele ansambluri medievale păstrate integral în Transilvania, ilustrează trei teme iconografice majore: Judecata de Apoi, Răstignirea şi Glorificarea Sfintei Fecioare Maria.

Lăsăm în urmă Hărman şi ne întoarcem la Prejmer. Custodele acestui loc, o doamnă destul de suprinsă că batem la poarta imensă a bisericii, ne deschide şi ne lasă să umblăm prin curtea interioară şi prin biserică. Ne explică, că, din punctul ei de vedere, ar trebui ca preotul să închidă biserica pentru turişti în această perioadă a anului, pentru că nu se mai justifică acest lucru, venind din ce în ce mai puţini în vizită. Şi la Hărman şi la Prejmer, cei care aveau grijă de cetatea ţărănească, locuiau chiar în incinta ei, ceea ce mi se pare foarte interesant. Este clar că nu e un loc tocmai obişnuit de a-ţi face căminul.

Cetatea de la Prejmer este cea mai mare din toate cele pe care le-am văzut. Nu pot spune acest lucru cu precizie, însă asta a fost impresia de ordin vizual pe care mi-a lăsat-o. Curtea, mult mai mare, era împrejmuită de aceleaşi ziduri în care existau ca alveolele de fagure, multe cămăruţe, ca nişte chilii. De fapt prin unele din acele uşiţe se ajungea către partea dinspre exterior a zidurilor, prin culoare care formează un adevărat labirint în care puteai circula de-a lungul zidurilor sau urca şi coborâ niveluri. Rostul era simplu: se asigura o mare libertate de mişcare pentru cei care avea rolul de apăra aceste ziduri. Sub protecţia lor te puteai mişca în voie de colo-colo, cărând, ajutând sau luptând.  Acum, într-o parte din aceste încăperi, erau amenajate mici expoziţii cu obiecte din casele ţărăneşti săseşti, o sală de clasă, ateliere cu unelte de fierărie, agricultură, creşterea vitelor etc. S-a încercat alcătuirea unui tablou cât mai complet al societăţii din acele vremuri.

Am intrat şi în biserică şi am admirat acelaşi stil gotic târziu care mie îmi place în mod deosebit la un locaş de cult, nu am cunoştinţe deosebite de arhitectură, însă este un stil care impune prin graţia arcadelor şi prin coloanele care par să ducă direct spre cer. Biserica are un altar de tip triptic, considerat cea mai veche piesă din ţară.

Această cetate este unul din cele mai importante monumente istorice medievale din Transilvania.

Ridicare Bisericii Sfintei Cruci a fost începută de Ordinul Cavalerilor Teutoni în anul 1218, construcţia având la bază un plan în formă de cruce greacă cu abside încheiate poligonal.

După alungarea ordinului de către regele ungar Andrei al II-lea, înălţarea bisericii a fost continuată în stilul goticului timpuriu burgund, un stil arhitectural pe care călugării cistercieni l-au introdus în Transilvania în secolul al XIII-lea. În 1240 comunitatea din Prejmer a trecut sub patronajul abaţiei cisterciene din Cârţa. Pătratele absidelor mai păstrează tipicul mod de boltire sexpartit, la fel cum şi consolele bolţii, arhivoltele ogivale, ferestrele ogivale geminate precum şi ferestrele rotunde („oculi”) prezintă forme tipice pentru goticul cistercian.

Adevăraţii constructori ai acestei cetăţi bisericeşti în totalitatea ei sunt ţăranii şi meseriaşii saşi, stabiliţi în acele timpuri şi în Ţara Bârsei, parte integrantă a Transilvaniei. Aici, la marginea estică a teritoriului acordat coloniştilor saşi, locuitorii comunei Prejmer au fost permanent expuşi năvălitorilor. Începând cu anul 1421, după prima invazie a turcilor în Transilvania, s-a început consolidarea fortificaţiilor cetăţii Prejmer.

Toate aceste biserici evanghelice sunt funcţionale, la fiecare sfârşit de săptămână comunitatea săsească, atât cât a mai rămas, îşi ţine slujbele. Bisericile sunt proprietatea privată a acestei comunităţi şi, prin urmare, sunt îngrijite şi renovate în cea mai mare parte din fonduri private. Dacă administraţia locală a câştigat vreun proiect atunci această refacere se desfăşoară mai bine şi mai chiar mai repede. Statul nu se implică prea mult în reabilitatea lor.

Au fost nişte ore magice cele petrecute în preajma unor astfel de minuni. Aici am avut cel mai intens senzaţia că oamenii au învins timpul. Zidurile mâncate de vreme au rămas de sute de ani semeţe şi privind către cer. Nu vorbim de ruine, ci de construcţii vechi, care se încăpăţânează să dăinuiască. Lemnul, fierul şi piatra sunt vechi, dar îşi duc la capăt menirea. Este o lecţie de dârzenie, iar cei care le-au ridicat au fost la fel fel de puternici ca şi materialele pe care le-au folosit, şi de mult dispăruţi, prezenţa lor se simte peste tot printre zidurile cetăţilor.

Sper să revin şi să văd mult mai multe din aceste cetăţi, deşi atunci când am aflat că sunt peste 500, planul meu s-a clătinat considerabil. Îţi trebuie mult timp să le treci în revistă şi, un aspect important, şi ceva bani, pentru că peste tot am plătit intrarea, chiar dacă nu am văzut niciun bilet în schimb. Mi-ar plăcea să revin la vară într-o tură cu bicicleta, pentru că sunt foarte apropiate unele de altele şi aşa m-aş bucura mai mult de frumuseţea acestor locuri. Dar toate sunt planuri şi cine mai ştie ce va fi până atunci… Important este că acum am trecut pe acolo, nimic din ceea ce am văzut nu m-a dezamăgit, din contră, interesul pentru aceste locuri parcă este mai mare, aş dori să descopăr frumuseţea care se ascunde după fiecare din acele ziduri groase, de poveste.

Fotografiile care însoţesc această povestire le puteţi găsi aici

Până la Suceava totul a fost deja vu, pentru că în diverse rânduri, cu diverse ocazii, am mai ajuns prin aceste locuri. De la Suceava a început partea inedită, am trecut prin pasul Rotunda si apoi prin Borşa spre Baia Mare. Drumul a fost superb, pur şi simplu am văzut nişte locuri de vis, însă şoseaua arata ca după bombardament. Dacă vreţi să treceţi pe acolo e bine să vă gândiţi de două ori înainte a lua a această hotărâre. Noi, în final, ne-am considerat câştigaţi pentru că am văzut în toată splendoarea lor şiruri întregi de munţi şi i-am străbătut dintr-o parte în alta. Mi-am promis că voi reveni acolo, dar să-i bat cu piciorul şi să-i admir mai pe îndelete. Deocamdată ţinta noastră era Maramureşul şi ne grăbeam acolo.

Zilele petrecute la Baia Mare au fost frumoase, pline de concluzii, însă trebuie să recunosc că o aşteptam pe ultima, care ne promitea o excursie în minunatele şi necunoscutele pentru mine, ţări ale Maramureşului şi Oaşului. Deşi am avut un ghid foarte priceput şi bun cunoscător al ţinuturilor, tot nu am reţinut care este graniţa firavă între cele două, care oricum nu se evidenţiază decât pentru cei care ştiu în amănunt cum stau lucrurile pe acolo.

Când ajungi în această parte a ţării te frapează localităţile cu case extrem de mari şi care ţin cu tot dinadinsul să impresioneze. Oamenii de aici parcă sunt într-o permanentă întrecere între ei şi, împreună, cu restul lumii. Casele, care de care sunt mai mari, mai înalte sau construite cu materiale de construcţie scumpe. Ni  se spune că aici oamenii “suferă” de nelcoşag, aşa numesc ei mândria cu care sunt caracterizaţi şi care îi motivează să fie mai cu moţ unii faţă de alţii. Trecând prin Negreşti aflăm că este un fel de capitală neoficială a Oaşului. Oşenii se disting prin faptul că au un port popular deosebit de frumos, iar ca o picanterie, suntem informaţi că sunt oameni iuţi la mânie, care nu terminau o petrecere fără scandal şi chiar bătăi în toată regula, folclorul lor fiind presărat cu trimiteri la cuţitele cu care se mai crestau în timpul chefurilor. Cuţitele erau special realizate cu lama scurtă, un fel de brişcă, astfel încât să nu omoare, ci doar să dea culoare, la propriu, dar şi la figurat, distracţiilor ca băieţii. În rest, se vede de la mare distanţă că sunt foarte gospodari şi că le place munca, locuinţele lor, pe lângă faptul că sunt opulente, sunt şi foarte bine administrate, curţile fiind pline de tot felul de acareturi.

Câtu-i Maramureşul,

Nu-i hore ca şuerul,

Nici fecior ca şi mândrul.

Din paşi bate cătuneşte,

Clopu-l poartă boiereşte,

Cine-l vede-l şi iubeşte;

Dară să nu-l iubesc eu,

Că m-ar bate Dumnezeu!

Că-i frumos ca o catană,

La faţă-i ca o icoană,

Clopuţu-i e ’nşinurat

De bumbuşte ’ncunjurat

Bumbuştele-s de argint,

Şinorul e împletit,

Ca la tist din reghemânt.

Deosebit este şi clincerul pe care îl mai găsim din când în când în faţa casei şi este un fel de ciot de copac care, pe ramuri în loc de frunze, are oale şi crătiţi de diferite mărimi şi culori. Cu cât sunt mai multe astfel de obiecte atârnate, cu atât familia este mai înstărită, spune obiceiul. Sigur că acum sunt alte criterii de măsurat bunăstarea, vezi etajele la casă, maşina scumpă din curte, însă unii n-au renunţat la clincer.

Nimica nu strică omul,

Numai mândrele şi somnul.

Casele acestea nu mai arată demult specificul acestei zone, însă, din fericire, din când în când, se mai zăreşte de după nişte vile mari, câte o căsuţă care ştii că este autentică şi te întrebi, cu părere de rău, oare câte zile o mai avea până va fi înlocuită cu una mare şi „modernă”. Cu toate acestea, pentru mine, călătorul venit din cu totul altă zonă a ţării, chiar şi aşa cu tradiţia pierdută pe zi ce trece, Maramureşul şi Oaşul sunt fascinante.

Cu ochii în toate părţile, ne apropiem de primul obiectiv al excursiei: Cimitirul vesel de la Săpânţa. Ştiam că nu are cum să lipsească din planul acelei zile şi abia aşteptam să-l văd pentru că era o dorinţă mai veche de-a mea. Biserica din curtea cimitirului era în renovare, însă celebrele cruci pictate cu albastru de Săpânţa ne aşteptau să ne dezvăluie amănunte din vieţile ironizate din plin ale săpânţenilor răposaţi. Şi, tot aici în Săpânţa, am avut ocazia să vedem un interior de casă autentic. Primăriţa din localitate a avut marea amabilitate să ne arate odaia mare, unde am văzut ce are mai de preţ un localnic: ţesăturile de casă, oalele şi farfuriile colorate şi poziţionate sus pe nişte poliţe, şi, desigur, icoanele, vechi, pictate manual, pe sticlă. În această odaie nu intră chiar oricine, însă gazda ne-a arătat şi invitat în camerele din minipensiunea ei care îşi aşteptau oaspeţii de oriunde.

Două sunt elementele tari ale cimitirului: unul este mormântul meşterului care a realizat primul astfel de cruci „haioase”, Stan Ion Pătraş, şi al doilea este al unui sătean care are cel mai mediatizat mesaj de pe acolo:

Sub această cruce grea 
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi cetea ea
Voi care treceţi pa aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Iarăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Stai aicea dragă soacră-mea.

La Săpânţa trebuie vizitată şi mănăstirea Săpânţa-Peri, care este încă în contrucţie, dar într-un stadiu al lucrărilor foarte avansat. Ce are deosebit acestă mănăstire? Pe lângă faptul că are clădirile construite cu puternic specific local, complet din lemn, biserica este cea mai înaltă construcţie de lemn din lume (78 m). Totul a fost reconstruit abia acum în urma unui incediu care datează din 1703.

Biserica este deosebită nu prin decoraţiuni, ci prin modul de construire, în întregime din lemn, cu îmbinări gură de lup, care fac bucăţile de lemn să nu se mai desfacă niciodată. În rest, e simplă şi micuţă în interior. Are scări exterioare şi diverse balcoane de unde se poate vedea pădurea care o înconjoară.

Codrule, frunză rotundă,

Pice bruma, nu te-ajungă,

Codrule, frunzuţă lată,

Pice bruma, nu te bată,

Că mi-ai fost mamă şi tată.

Ne îndreptăm către Sighetu-Marmaţiei. Destinaţia noastră este Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, un loc tulburător, pe care nu mi-aş fi dorit să-l văd, dar pe care, noi românii, trebuie să-l cunoaştem poate şi ca să ne explicăm de ce se întâmplă ce se întâmplă cu noi acum, ca societate, şi de ce etica şi valorile ni s-au distrus, cred eu, ireversibil sub unele aspecte.

Despre acest loc sunt multe spus, însă tăcerea clădirii care a înghiţit atât de multă suferinţă mă cutremură şi acum. Aici a fost îngropată cea mai mare parte a oamenilor noştri valoroşi, care au făcut cinste neamului. Au fost înlocuiţi cu nulităţi comuniste, cu uzurpatori de inteligenţă, morală şi spirit viu. Cu oameni pentru care nimic nu părea prea mult în luptă de a distruge tot ce a avut mai bun această naţie. După ce vezi ce a înghiţit lacomă închisoarea de la Sighet îţi dai seama de ce acest popor nu se mai poate vindeca, rămas ca un copac fără rădăcini. Am trecut prin celulele martore ale ororilor şi am plâns: câteva lacrimi pe faţă, însă în suflet, răuri. Oceane nu vor fi ajuns să şteargă răul făcut.

De-ar da bunul Dumnezeu,

Să fie pe gândul meu,

Să fie codrul birău

Şi frunzuca birăiţă,

N’ar mai fi robi în temniţă

Nici cealăi mulţi pe uliţă.

La Sighet mai este ceva care merită vizitat: Muzeul Satului Maramureşan. Muzeul care 30 de gospodării datând din perioada sec. XVI-XVII. Pe lângă case reconstruite în cadrul muzeului, aici au mai fost relocate şi anexele gospodăreşti, împreună cu instalaţiile aferente acestora (grajduri, garduri, fântâni, piue, războaie de ţesut, prese de ulei, căruţe), toate realizate din material lemnos.

Pentru cei care trec pe aici e bine să ştie să-şi aloce timp suficient pentru a vizita toate casele pe îndelete pentru că merită. Am avut o zi frumoasă cu mult soare şi căsuţele vechi de lemn, cu porţile acelea monumentale erau aşezate pe pajişti pline de păpădii şi floricele sălbatice, încât aş fi rămas mult mai mult pe acolo. Poate a fost şi o dorinţă de purificare după contactul cu răul şi suferinţa pe care tocmai le simţisem.

Am făcut cunoştinţă cu directorul muzeului. Există o metodă sigură ca să ştii dacă un om este îndrăgostit de profesia pe care o are: poate vorbi la infinit fără să mai aibă noţiunea timpul despre ocupaţie lui. Aşa ştii că meseria se transformă în pasiune şi ştii că aceşti oameni sunt fericiţi. Unul dintre ei este acest director de care vă vorbesc. Cu greu a fost de acord să mergem printre case fără să ne destănuiască din secretele lor şi din planurile lui de viitor. Porţile maramureşene au fost vedetele acestui muzeu, dar aş fi nedreaptă să nu afirm că este tot o bijuterie în aer liber. Şi ce este mai tare este că aici, la acest muzeu, se poate obţine şi cazare la căsuţe turistice, că să rămâi în acest decor însorit şi liniştit atât cât doreşti.

De aici am plecat către mănăstirea Bârsana, fără să ratăm o oprire în localitatea Bârsana, la casa atelier a meşterului Toader Bârsan, se pare că unul dintre ultimii mohicani producători de porţi autentice maramureşene.

M-am pierdut prin curtea mare în care meşterii lucrau de zor la cioplitul porţilor. Am intrat foarte uşor în vorbă cu ei, oamenii erau obişnuiţi cu gură-cască aşa ca noi, care să opreau nu neaparat să cumpere, ci doar să privească. Oricum de cumpărat este ceva mai greu, trebuie să ai ceva bani la teşcherea, nu numai pentru vreo poartă, ci chiar şi pentru alte obiecte de tot felul cioplite din lemn. Oamenii din curte, abia apoi am aflat că nu sunt doar angajaţi, ci chiar cei doi băieţi, licenţiaţi în matematică şi teologie, pun mâna şi susţin meşteşugul şi, la urma-urmei, afacerea familiei.

Aş fi rămas doar cu privitul, dacă unul din oameni nu m-ar fi întrebat simplu, dacă nu vreau să încerc să vad cum este să ciopleşti o poartă în lemnul dur de stejar. Şi aşa m-am trezit cu dalta şi ciocanul în propriile mele mâini şi acum ştiu că o poartă care va poposi în Iaşi are câteva cioplituri realizate de mine. Nu pot să vă spun cât am fost de mândră şi de emoţionată de ispravă şi cu câtă conştiinciozitate am încercat să mă achit de sarcină. Şi acum mă simt mândră şi mi-am zis că este o meserie frumoasă să încrustezi în lemn simboluri. Oamenii au râs când le-am spus că dacă au nevoie de două mâini muncitoare nu cer mult, doar ceva mâncare, un loc de adăpost, iar sâmbăta şi duminica liber să umblu pe dealurile care înconjoară Bârsana.

Încântată de tot ce am văzut până acum, am ajuns şi la mănăstirea Bârsana. Aşa cum am spus acestor oameni mândri la plac spaţiile mari, casele mari, porţile mari, totul trebuie să fie mare şi fălos. Aşa este şi superba mănăstire Bârsana. O curte imensă, străjuită de o poartă mare, cu clădiri din lemn. Locul este liniştit aşa cum îi stă bine şi turistul calcă cu sfială întorcând capul în toate direcţiile spre construcţiile specific maramureşene. Biserica se aseamană destul de bine cu cea de la Săpânţa-Peri şi din balcoanele ei, am tras în plămâni aerul curat al acestei zone, privind cât mai departe peste culmile domoale.

Ce curţi îs aceste?

Curţi înalte minunate.

Înaintea curţilor

Sunt trei rânduri de pomuţi

La umbra pomilor

Şede Doamna curţilor,

C’un păhar galben a mână

Tot închină şi suspină

Scrisă-i raza soarelui,

Pe fundul paharului

Scrisu-i spicul grâului

Şi numele Domnului;

De unde ţine cu mâna,

Scrisă-i luna şi lumina.

Nu am mai avut timp şi nici nu a fost inclusă din acest motiv în program Valea Vaserului. Dar dacă aş fi văzut totul, vă întreb: oare ce imbold aş mai avea eu să mă reîntorc aici? O să vă răspund tot eu: toate motivele din lume, pentru că Maramureşul merită!

Şi ca să termin tot moroşeneşte, îmi voi zice singură:

Nici aceasta nu-i aşa,

Fără gura ta cea rea.

Nu-i de vin ’a cui e gura,

C’aşa merge strigătura.

Ţurai!

Versurile sunt selectate din lucrarea: Poezii populare din Maramureş, “adunate de Tit Bud”, Bucureşti, 1908, aflată în colecţiile Bibliotecii Universităţii Harvard

Fotografii: https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/ANBPR14Mai2011

02.08.2011

PS. Daca v-a placut nu uitati sa votati aici. Multumesc!

Champaign – Boston 8 aprilie 2011

Ziua în care trebuie să pornesc de una singură prin America.

Mă trezesc dimineaţă dintr-un somn greu. Mă culc târziu de ceva timp şi se resimte.

Însă starea de spirit este bună şi propice pentru o călătorie până la Boston, să-l întâlnesc pe Daniel. Până atunci mai am o zi de muncă în echipă la proiectul de istorie locală. Foarte tare această Kristin, cu o tehnică foarte bună de a conduce un grup de oameni spre atingerea unui anumit scop şi care ştie cum să scoată untul din noi. Ziua de ieri a fost şi ea destul de grea şi nu am nicio îndoială că aceasta va fi altfel.

După ce ne-am sfărâmat capul cu bugete, impact şi altele, într-un final, s-a terminat. Prinsă de emoţiile drumului, dar şi de somnul de la ora după-amiezii, de care tare mi-ar fi plăcut să beneficiez, mă urc în maşina lui Susan şi în maxim un sfert de oră sunt la poarta aeroportului Willard din Champaign.

Aici este o linişte şi o pace patriarhală. Sunt vreo doi-trei călători ameţiţi ca şi mine şi doi tipi destul de prăfuiţi la un ghişeu, care dădeau informaţii, evident cu amabilitate şi răbdare infinită, aşa cum fac toţi pe aici.

Trec de punctul de control şi ajung la poarta de îmbarcare. Călătorii zăceau căscând gura la un  televizor unde se transmitea un joc de golf. În mod ciudat erau chiar şi interesaţi de acesta.

Pe la vreo 17.30 când ar fi trebuit să plece avionul încă nu se schimbase nimic din acest peisaj pe care l-aş putea numi idilic. Foarte bine dresată de perioada petrecută aici, stau şi eu liniştită, fără să mă agit.

În sfârşit, la poarta 2 trage şi avionul cu pricina şi apare unul din tipii de la check-in. Tot agale şi mormăit anunţă că zborul de 17.30 va deveni de 19. Cam bolovănesc ochii în cap şi încerc să re-evaluez situaţia:

-          În America, pe vreme super, o cursă internă de 50 min, poate avea întârzieri ca şi cum ar fi trenul care mă duce pe mine la Braşov, ăla de ştie mereu să întârzie…

-          Aş putea să mă întorc acum la Champaign, cât încă mai am timp

-          O să fiu ruptă de oboseală după atâta stat prin aeroporturi

În final, îi dau telefon lui Daniel, fiind singura persoană, în afară de mine, motivată să găsească o rezolvare. Vorbesc şi trag concluzia că voi merge mai departe cu tot lanţul de întârzieri care am început să aflu că mă aşteaptă. Cursa spre Boston se amână şi ea din ce în ce mai mult, însă nu sunt decisă să renunţ aşa uşor, deşi intuiesc cam ce implică pentru mine acest efort.

Mă uimeşte foarte mult atmosfera calmă şi impertubabilă cu care este primită în continuare întârzierea avionului de către călători.

A apărut şi „echipajul” micului avion care ar fi trebuit de mult să ne ducă spre Chicago. Este perfect asortat cu atmosfera de aeroport de prerie în care mă aflu. Nişte domni de diferite dimensiuni, dar cu vârste bine trecute de prima tinereţe, de a doua ş.a.m.d. Şi relaxaţi până la Dumnezeu.

Când ceasul bate ora 19, tot nu se întâmplă nimic şi abia atunci încep să cad pe gânduri mai serios. Dar privesc în jur, îmi aduc aminte de cel de ghişeu care mă asigurase deja că totul merge ok şi mă rezum să mă foiesc pe loc, neliniştită. Închid şi deschid netbook-ul pentru ca aeroportul are wi-fi gratuit, din fericire.

Pe la 19.15 intru, în fine, în avionaş. Las trollerul, deşi este bagaj de mână, undeva în cală. Stewardul este un domn subţirel care bate lejer spre 70 de „bobocei”. Eu cred că încep să semăn cu Alice, pentru că la fel o uluia şi pe ea „realitatea” în care plonjase, dar făcea totuşi faţă situaţiei.

Între timp am aflat şi de nişte întârzieri masive ale cursei din Chicago, spre Boston. O’Hare airport strikes again! Ajungând la Chicago îmi confirm vestea bună că nu trebuie să schimb terminalul, însă aflu de alte întârzieri ale cursei spre Boston.

Mă minunez de stilul în care merg cursele aeriene pe aici. Sunt din ce în ce mai obosită, dar pe deplin conştientă de faptul că noaptea abia a început pentru mine, deşi este ora 22. Nu este wi-fi gratuit, încerc să depistez vreo priză de curent electric şi mai fac mici plimbări pe culoare kilometrice ale terminalului 3.

Cursa mea va pleca pe la 12.10 de la poarta L8. Când ajunge nici nu mai contează, dacă stau să mă gândesc. Marea provocare este să nu mă las doborâtă de oboseala, care de multe zile mă bântuie.

Bine că au mâncare, toalete, am văzut chiar şi o zonă de paturi pliante pentru cei disperaţi cu adevărat. Aud în jurul meu veşti mai alarmante: unele zboruri spre alte direcţii chiar s-au anulat. Al meu, deocamdată, susţine că va pleca tot la 12.10. Rămân pe poziţii, hotărâtă să-mi duc excursia până la capăt. Cel mai tare mă enervează că nu am net. Chicago nu are Internet gratuit pe aeroport.

În sfârşit, în avion. Nu a fost un zbor prea lung, a avut vreo două ore, însă am vrut să prind decolarea, care este partea care îmi place cel mai mult şi abia îmi ţineam ochii deschişi. Deci nu prea îmi aduc aminte mare lucru. Important este că am ajuns la Boston şi l-am găsit din prima pe Daniel la ieşirea din aeroport.

Îmi mai aduc aminte cu bucurie că am găsit pe pat o pernuţă ergonomică asemănătoare cu cea de acasă, ceea ce a însemnat un somn dulce şi cam scurt. Nu aveam timp de dormit, sâmbătă programasem zi de umblat prin tot Bostonul.

Boston 9 aprilie 2011

Nici nu ştiu pe unde n-am trecut în ziua respectivă. Daniel m-a dus pe malul răului Charles, am trecut pe la MIT, pe la Harvard şi apoi în downtown. Am petrecut o zi superbă, vremea a ţinut cu noi, am stat la soare în parcul din centrul oraşului, unde lumea stătea relaxată pe iarbă, pe bănci, peste tot. Am înţeles de ce Susan spunea că Chicago şi Boston sunt diferite, unul este plin de zgârie nori,iar altul parcă este copia unei Anglii victoriene. Şi denumirile de străzi reproduc locuri din vechea Anglie. Clădirile de cărămidă roşie iniţial te încântă, însă mă fac să cred că după o perioadă ar fi prea monotone pentru gustul nostru latin. Din loc în loc turlele şi arhitectura gotică a unor catedrale mai sparge simetria caselor. Are un farmec diferit de Chicago, e clar alt stil. Ajungem la biblioteca publică. Vărul meu s-a gândit că voi fi curioasă să o văd. S-a gândit foarte bine pentru că dacă nu aş fi văzut-o aş fi pierdut mult. Clădirea, mai ales aripa veche este atât de somptuoasă şi deosebită încât am simţit o mare bucurie vizitându-i câteva din sălile ei.

Am stabilit că am vizitat destul deocamdată şi am hotărât să mai colidăm puţin şi prin magazine. Mă interesa în mod deosebit unul de echipament sportiv aşa că am plecat spre el. Acolo am cam fost destul de nemulţumită de preţurile prea mari şi mai ales de faptul că nu aveau acel GPS pe care îl căutam şi care pe net apărea ca existând în magazin. Aceasta a fost marea dezamăgire, însă, din fericire se compensa cu locurile foarte frumoase pe care le văzusem mai devreme. GPS mai găsesc eu, dar plăcerea de a colinda pe aici nu ştiu dacă se va repeta prea curând.

Seara a jungem acasă obosişi morţi. Eu însă eram bucuroasă că a fost o zi plină. Am uitat de cât am zăcut prin aerogări până să ajung. Fotografiile vor vorbi mai mult decât mine pe unde am ajuns.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/19BostonMA

Boston 10 aprilie 2011

Dimineaţă am lucrat la o prezentare pe care trebuia măcar s-o încep, chiar dacă nu reuşeam s-o termin. Am ales fotografiile şi am însăilat-o, urmând s-o trimit unui coleg cu care lucram în echipă.

Până am făcut slide-urile, până am descărcat pozele de ieri din Boston, până am luat micul dejun a trecut ceva timp, aşa că pe la 10 şi ceva am ieşit în grabă pe uşă. Azi plănuisem să vedem,mai mult eu, mai puţin Daniel, oceanul, deci am plecat spre zonă de unde puteam să intrăm chiar pe plajă. În timp ce îmi udam mâna în apele Atlanticului, mi-a venit altă idee şi vărul meu se pare că era dispus să îmi cânte în strună, deci am plecat către Acvariu. Acvariul era o datorie încă din Chicago,unde nu reuşisem să intru. Am parcat la o parcare etajată din zonă şi apoi am privit toţi peştii, dar şi echipa de pinguinii care făceau atracţia acvariului. O activitate deosebit de plăcută, pentru că animalele, natura, în general, mă relaxează şi nu mă plictisesc să privesc cu atenţie totul.

La ieşire am fost foarte mirată că parcarea pentru 80 min a fost cam 35 de dolari. Dar ştiu că nu se joacă ăştia atunci când e vorba de luat bani! Ne-am plimbat puţin pe faleză, care mi s-a părut frumoasă şi pentru că mai aveam puţin timp până la ora de plecare către aeroport am mai dat o tură pe la vreo două magazine, fără prea mare succes la shopping.

Avionul către Chicago a venit la timp, a ajuns la timp. Începusem să cred că s-a spart ghinionul. Acum sunt tot în aeroport, scriu de zor ca să umplu timpul până vine avionul spre Champaign care evident că are întârziere. Nu ştiu ce să mai cred cu zborurile din America…

În curând va veni, totuşi şi zborul meu, şi voi ajunge înapoi la Ashton Woods după o călătorie cu peripeţii, dar cu o vreme superbă, cu soare de primăvară.

Trebuie să mai adaug ceva legat de aeroportul din Chicago. Cred că întârzierea noastră este legată de faptul că pe aici este o aglomeraţie grozavă de avioane. Pur şi simplu am stat la coadă pe pista de decolare si a fost un mic spectacol totul pentru mine. Păsările mari de metal aşteptau tăcute să-şi ia zborul stând în şir şi intrând una după alta pe pistă. Le priveam cu admiraţie cum îşi iau zborul şi cum li se văd doar luminile sclipind pe cerul întunecat. Eu zbor cu un avion mic şi nu-mi place deloc. Este uşor şi, din această cauză, parcă este mult mai instabil. Merge ca naiba, după părerea mea. E posibil să fie doar o impresie, dar tot nu-mi place. Bine că durează totul doar 50 de minute.

Nu aş fi putut povesti toate acestea fără invitaţia făcută de Daniel şi fără ajutorul dat de Susan şi Claudia, care m-au dus şi întors de la aeroportul Willard către Champaign. Un sprijin este important oricând, însă, aici, cu atât mai mult, ajutorul primit este mai preţios.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/20BostonMA

Boston – 9 aprilie 2011

(Va urma)

Cred că azi a fost singurul curs pe care l-am considerat slab şi sub aşteptările mele, cel puţin. Prezentarea ar fi trebuit să vorbească despre Abilităţile de conducere pentru sprijinirea bibliotecilor şi a fost susţinut de Meg Edwards, consilier coordonator la Şcoala postuniversitară de Bibliologie şi Ştiinţa Informării, Universitatea din Illinois. Mă aşteptam să aflu noutăţi despre managementul bibliotecilor sau ceva pe acolo, în realitate, cursul a tratat chestiuni  pe care în mare măsură le cunoşteam şi le aprofundasem cu alte prilejuri. Deci, din punctul meu de vedere a fost plictiseală maximă.

Până la masă a trebuit să mai trecem printr-o testare: Susan ne-a fixat prima vizionare a prezentărilor noastre pentru Conferinţa din Texas (TXLA). Şi-a luat rolul foarte în serios şi a apărut cu un cronometru după ea. Ne anunţase că trebuie să ne încadrăm în timpii stabiliţi, dar nu prea am crezut că trebuie să respectăm cu aşa mare stricteţe totul. Ea, însă, nu părea deloc să glumească şi liniştită, cu ochii pe cronometru ne-a spus că putem să începem prezentările. Am învăţat multe din aceste simulări pe care tot le-am repetat până am ajuns în Austin. Cum 12 minute, înseamnă fix 12 minute, nicio secundă peste, cum să ne sincronizăm prezentarea verbală cu ceea ce se vizionează, cum să mai reducem din emoţii ş.a. Practic, munca pentru prezentarea din Texas, mie şi cred că nu numai mie, mi-a fost de folos şi după ce m-am întors de acolo.

Susan a fost plăcut impresionată de creativitatea şi originalitatea prezentărilor noastre, ceea ce a făcut să fie primite criticile cu mai multă îngăduinţă din partea noastră. Am înţeles că mergem pe drumul cel bun şi ne vom prezenta aşa cum se cuvine în Austin.

După masă am început să lucrăm la proiectele pe care trebuia să le implementăm la întoarcerea în ţară. Aceste şedinţe se vor derula zilnic până vom pleca din Champaign. Aşa cum se observă, acum, spre sfârşit, apare scandenţa, trebuie să dovedim că zilele petrecute pe aici nu au fost în zadar. De la început ştiam că va trebui să avem nişte rezultate.

Lucrul în grup la un proiect nu este ceva uşor, mai ales dacă echipa nu mai are experienţe anterioare. Mult mai târziu, când am ajuns în ţară, în cu totul alt context, am aflat că o echipă are propriile ei etape. Dacă aş fi ştiut atunci, în Champaign, acele etape, măcar aş fi înţeles mai uşor cum merge treaba. Însă, oamenii inteligenţi ştiu că atunci când au un scop comun trebuie să ţină cont, în primul rând de acesta. Aşa a fost şi în cazul nostru, când pentru binele proiectului nostru a trebuit să renunţăm la unele idei sau la diversele viziuni asupra aceluiaşi lucru. Kristin Vogel, cu care mai lucresem anterior a fost desemnată să se ocupe de coordonarea noastră astfel încât, în final, să avem cel mai bun rezultat.

Totuşi, nu pot să nu mărturisesc că această parte de lucru la proiectele noastre a fost printre cele mai solicitante şi anoste din toate activităţile pe care le-am avut de făcut.

Ziua, aşa cum deja ne obişnuisem, nu se va încheia aici. Mai aveam de participat la o prelegere organizat de Centrul Mortenson. Elizabeth Pierre-Louis, coordonatoarea unui program pentru biblioteci, din Haiti, a fost premiată cu titlul de Conferenţiar distins Mortenson. În această calitate susţinea o prezentare în care a vorbit despre schimbările prin care a trecut Haiti, din punct de vedere politic, cum au fost afectate bibliotecile de aceste schimbări şi  despre muncă ei de a forma o reţea de biblioteci puternice în Haiti. A avut o prezentare luuuuungă şi seacă. Ne gândeam ce diferenţă între cum ni s-a spus nouă să realizăm o prezentare: scurtă, antrenantă, interactivă şi cum a prezentat haitianca. Ne-am mai trezit după prezentare când, la mica recepţie de după, am gustat tot felul de bunătăţi cu specific mai mult sau mai puţin asiatic. Ghinion! Pe mese platourile cu sushi erau din belşug, iar eu abia dacă am putut gusta o bucăţică. Şi îmi place atât de mult! Nu prea am ocazia des să mănânc sushi şi nici răbdare să-l prepar, iar acum când erau întrunite toate condiţiile, mie nu-mi era foame deloc! Şi era singurul lucru care a meritat să fie consemnat de la acest eveniment J

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/18ChampaignIL

Joi 7 aprilie 2011

Abia am timp să mai pun la punct telefonic cu Daniel, amănuntele plecării mele la Boston. Suntem din ce în ce mai ocupaţi pe măsură ce se apropie sfârşitul staţionării noastre în Champaign. Avem de lucru simultan la proiectele pentru acasă, precum şi pentru prezentarea de la Austin. Pe de altă parte, deplasările noastre ne dau o serie de emoţii. Însă le tratez pe toate pas cu pas aşa cum fac de obicei, deci, deocamdată mă pregătesc pentru Boston şi apoi o să mai văd eu ce-o mai fi.

Acasă îmi ţin toţi pumnii să ajung cu bine la Boston. Sunt curioşi cu ce impresii mă voi întoarce. Îi înţeleg, pentru că şi eu simt la fel.

Toată ziua am „tricotat” la proiect. Kristin are o răbdare de fier cu fiecare echipă. Trece pe la fiecare, ascultă, corectează şi verifică. Şi noi avem multă răbdare, trebuie să ne punem de acord între noi şi să tot modificăm aşa cum ne cere Kristin. Şi asta se întâmplă la nesfârşit. Cu toate acestea progresăm, rând pe rând completăm toate cerinţele din aplicaţia de proiect.

Brăila 23 iulie 2011

(Va urma)

Mă simt ca în carusel: fermecată de senzaţii, culori şi joc, ameţită de vârtejul în care mă aflu. Nu vreau şi nici nu pot să cer să se oprească, pentru că e prea inedit totul şi atunci îmi zic să meargă până se va opri sau mă voi opri eu. Cam acesta este ritmul meu de viaţă aici. Rapid, colorat, spicy.

Timpul trece pe două piste: clipă de clipă, încet, luptând cu sarcinile pe care le avem de îndeplinit şi zi după zi, scurgându-se rapid, fără să îmi dau seama.

Nu prea am timp să vorbesc cu cei de acasă, decalajul de fus orar îşi spune cuvântul şi mereu pândesc ceasul în speranţa că voi prinde configuraţia optimă: eu să am timp, iar ei să fie treji.  Dimineaţa se pare că se întrunesc aceste condiţii ca să vorbesc cu Tedi. Las messengerul pe speaker, eu mă învârt în cameră îmbrăcându-mă şi, în acelaşi timp, îl interoghez, spre disperarea lui. Ce a făcut la şcoală, ce zice, cum merge cu chitara etc. El îmi face favorul şi îmi spune, citiţi „comandă” ce să-i aduc. Nu mă supăr, ci notez cu atenţie totul: el este cea mai importantă persoană din viaţa mea. Cu cât este mai trăznită pretenţia lui, cu atât îmi pun în cap s-o îndeplinesc.

V-aţi dat seama, poate, că am revenit in Champaign. După Chicago, Champaign nu mai este cea fost. Aştept evadarea de la Boston, pe cea de la Austin.  Aici, locul a devenit cam strâmt, pentru noi cei încă doritori să cunoaştem America mai bine.

Dar deocamdată nu avem încotro, ne întoarcem la cursurile noastre, la drumul zilnic cu autobuzul spre centrul campusului. Şoferii de pe traseul nostru deja ne cunosc: suntem grupul acela numeros de străini, care cât călătoresc nu prea le tace gura. Şi noi ne-am obişnuit să fim studiaţi cu priviri curioase de către restul  călătorilor. Şoferii ştiu că avem două destinaţii preferate: în campus şi la hipermaketuri şi ne zâmbesc complice la urcare şi la coborâre.

Ne întâlnim din nou cu Rebecca Teasdale. Mai avem câte ceva dezbătut legat de evaluarea nevoilor comunităţii astfel încât serviciile oferite să se potrivească mănuşă pe dorinţele lor. Rebecca e specialistă în astfel de chestiuni şi ne arată cum procedează ei. Cu mult profesionalism şi fără să lucreze după ureche, ei aplică chestionare, teste, din care extrag apoi ce au nevoie. Ne învaţă şi pe noi. Îmi vine în cap o analogie: a fost o vreme în literatura română în care nu prea aveam niciun fel de creaţii cu care să ne laudăm, nici bune, nici proaste, ci deloc. Şi atunci, Ion Heliade-Rădulescu a lansat un îndemn care suna cam aşa: Scrieţi băieţi, scrieţi orice, numai scrieţi! Cam în această etapă suntem noi în biblioteci. Trebuie să inovăm, să aducem noul cu orice preţ în bibliotecile noastre. Şi aşa s-a şi întâmplat: bibliotecile fac servicii de tip nou, după ureche, unele merg, altele, nu. În curând va veni momentul în care va trebui să fundamentăm ştiinţific orice nou tip de serviciu pentru comunitate. Sinceră să fiu nu cred că vom ajunge vreodată atât de sistematici şi eficienţi cum sunt anglo-saxonii. Cu siguranţă, ne vom pastra o latură idealistă, „poetică”, după care vom mai lua decizii în continuare. Dar, un pic câte un pic, vom mai importa şi din practica altora. Acesta este rostul acestor cursuri şi al acestor ieşiri în care putem cunoaşte şi alte sisteme de biblioteci.

Acum mi-am dat seama, pe măsură ce gândurile îmi circulă de-a valma, că nu am spus nimic despre echipa noastră de traducători. Este vorba de un grup de români veniţi pentru studii la Universitatea din Illinois, care au fost angajaţi pentru a ne facilita înţelegerea, acolo unde este nevoie, a limbii engleze. Coordonatorul grupului a fost Claudia Şerbănuţă, o româncă entuziastă şi sufletistă pe care am simţit-o aproape de noi, fiind mai mult decât un traducător. A fost prietena, sprijinul şi sfătuitoarea noastră. Însă aceeaşi impresie bună am avut-o pentru toţi românii care i-am întâlnit acolo. În măsura în care timpul le-a permis, fiecare ne-a dat o mână de ajutor atunci când am apelat. Le trimit de aici, din România, urările mele de bine, pentru că ştiu că nu este uşor să trăieşti atât de departe de ţara ta.

Marţi 5 aprilie 2011

Mai avem o săptămână şi vom spune „la revedere!” Universităţii din Illinois. Până atunci avem de lucrat la greu pentru prezentarea din Texas şi pentru proiectul care va fi finanţat în urma absolvirii cursurilor Centrului Mortenson. E cam greu să lucrezi la două capete. Avem termene şi sub nicio formă nu se admit întârzieri sau scuze. Americanii nu prea înţeleg chestiile astea. Nu-i interesează cum te organizezi, termenul este sfânt. Cred că de aia îi zic ei deadline.

Va fi o zi cu multe şi diverse de pus pe tapet.

Prima parte a zilei constă într-o întâlnire cu Jan Ison, director executiv la Lincoln Trail Libraries System. Dacă tot a venit vorba să spunem câteva cuvinte despre consorţiile bibliotecăreşti, aşa cum este LTLS.

La o ţară atât de mare e cam greu să vorbim de un sistem centralizat, însă tot au făcut mai mult decât nimic. Există posibilitatea aderării la diverse consorţii, unde o bibliotecă, contra unei sume rezonabile, îşi partajează resursele la o bază de date comună şi, în plus, mai beneficiază şi de o serie de alte servicii cum ar fi împrumutul interbibliotecar cu taxe incluse în abonament şi cu posibilitatea de transport cu maşinile consorţiului. Se foloseşte softul pus la dispoziţie de aceste consorţii, care nu este întotdeauna cel mai bun, însă avantajele unirii sunt mult mai semnificative şi atunci se trece peste. De asemenea, consorţiul pune la dispoziţie serverele pentru stocare a bazelor de date şi execută toate operaţiunile de întreţinere pentru acestea. Tot consorţiul pune la dispoziţie statistica şi raportările atât de necesare procedurilor de evaluare şi monitorizare a activităţii de bibliotecă. Poate organiza workshopuri, instruiri, oferă documentaţie etc. Şi, nu în ultimul rând, oferă servicii de catalogare, astfel încât bibliotecile să aloce mai mult timp şi personal spre activităţile cu publicul. Din câte îmi aduc aminte, în bibliotecile vizitate am întâlnit SWAN şi Lincoln Trail Libraries System.  LTLS deserveşte 119 biblioteci – 7 universitare, 52 publice, 43 şcolare şi 17 specializate. SWAN are ca membri 80 de biblioteci din statul Illinois.

Revenind la Ian Ison, aceasta a venit în faţa noastră nu ca să ne vorbească despre LTLS, ci despre ceva cu totul deosebit: Filosofia FISH! Nu voi descrie această filosofie din simplul motiv că am făcut deja acest lucru într-unul din articolele mele şi nu are rost să reiau informaţiile.

Ce aş mai dori să adaug este că această „filosofie” se înscrie perfect în observaţiile mele despre abordarea pozitivă, optimistă şi deschisă pe care am remarcat-o la americani şi care m-a frapat. Aceşti oameni au ales să treacă peste propriile probleme şi greutăţi (şi au şi ei destule) în cu totul alt mod: luptând şi având o mentalitate de învingători. Pentru noi este destul de greu de înţeles, spiritul mioritic ne îndeamnă altfel şi de aceea nu îmi fac mari iluzii că vor prinde toate cele povestite de mine.

La FISH! mi-a plăcut foarte mult modul în care au decis că trebuie să facă servicii pentru public/clienţi sau cum s-or numi ei. Să te apleci asupra nevoilor lor, să le dedici puţin din timpul tău şi să devii fericit dacă ei sunt mulţumiţi. Greu de înţeles cunoscând cam cum ne tratăm noi între noi în viaţa de zi cu zi, cu indiferenţă, uneori dispreţ, ostilitate şi chiar ură.

Poate greşesc, dar nu este zi în care să nu observ exemple care îmi confirmă ceea ce spun. Şi atunci cum să nu te impresioneze când vezi o teorie care pune omul şi nevoile lui pe prim-plan? În concluzie, prezentarea lui Ian m-a fermecat şi a rămas un vis la care nu ştiu dacă vom ajunge vreodată.

În pauza de prânz am dat o fugă să asistăm la un eveniment deosebit care se desfăşura în campus: ediţia a 6-a a Festivalului de cărţi comestibile (Edible Books Festival). Fotografiile pe care le veţi găsi în albumul anexat conţin imagini mai grăitoate decât o mie de cuvinte, însă, în mare, treaba stă cam aşa: partipanţii prepară diverse chestii mâncabile, care prin aspect au legătură cu diverse titluri de cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute. Acest festival se desfăşoară şi în alte locuri, există chiar un Festival Internaţional al Cărţilor Comestibile şi poate vreodată vom vedea aşa ceva şi în România.

De la privitul şi salivatul lângă acele bijuterii culinare, am plecat către Tolono, o mică localitate de lângă Champaign-Urbana, unde aveam în program să vizităm biblioteca publică. Ea mi s-a părut foarte asemănătoare cu cea din Arthur, chiar şi în ceea ce priveşte designul interior existau nişte similitudini. Deja serviciile din bibliotecile americane ne deveniseră familiare, nu am avut suprize să aflăm multe lucruri în plus, totul era, ca de obicei, mulat pe nevoile comunităţii, bibliotecarii interesaţi şi devotaţi muncii lor, iar comunitatea conştientă de importanţa acestei instituţii pentru ei.

Deşi trecusem de ora 18 ziua încă nu se terminase pentru noi. Mai aveam un hop de trecut, de data aceasta era un eveniment de socializare. Trebuia să participăm la cina oferită de Conferenţiarul Distins Morteson, Elizabeth Pierre-Louis din Haiti. Am fost anunţaţi că va fi o cină unde vor participa personalităţi din staff-ul Universităţii din Illinois, decanul Facultăţii de Bibliologie, directorul Bibliotecii Universitare, Paula Kaufman, delegaţia din Haiti şi cei doi fraţi Morteson, fondatorii Centrului Mortenson. Toţi invitaţii erau extrem de curioşi să cunoască echipa din România, să-şi dea seama dacă meritam sau investiţia făcută în noi şi să afle cât mai multe despre România. Deci într-o oarecare măsură am fost anunţaţi că este un mic examen pentru noi, unde nu vom fi întrebaţi despre ce cunoştinţe de specialitate avem, evaluarea fiind mult mai subtilă şi sub o formă agreabilă.

Cina a început la un pahar de ceva: vin, suc, apă sau altă băutură, în holul de la Levis Faculty Center. S-au purtat discuţiile de încălzire a atmosferei şi de cunoaştere a participanţilor între ei. După o oră maxim, am trecut în încăperea destinată mesei şi acolo am avut locuri prestabilite. Totul a fost gândit astfel încât grupurile să fie echilibrate şi plăcute. Personalul era bine pregătit, discret şi atent la necesităţile mesenilor. La masa unde am fost eu şi câteva din colegele mele, am discutat cu Susan Schnuer şi soţia unuia din fraţii Mortenson. Susan mi s-a părut o persoană perfect educată care a condus conversaţia astfel încât ea să nu-şi piardă din farmec şi să îi implice pe toţi. S-au vorbit subiecte uşoare, plăcute, amintiri şi obiceiuri din familia fiecăruia, întâmplări cu haz, fără să ne dăm seama când a trecut timpul. La un moment dat, grupul nostru a oferit şi câteva obiecte specific româneşti americanilor, mulţumindu-le astfel pentru primirea făcută. Barbara J. Ford, după un speach în care a tras nişte concluzii, a anunţat printr-o mică glumă că seara noastră împreună s-a sfârşit şi că e timpul  să ne retragem. Asta a fost cam uimitor pentru noi. Păi, cum să pleci de la o petrecere după numai două ore? Noi abia de atunci încolo ne gândeam că va începe adevărata seară… Dar multe au fost uimitoare pentru noi trecând oceanul!

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/17ChampaignIL

Brăila, 2 iulie 2011

(Va urma)

În acest articol sper să am ocazia să vorbesc mult mai mult despre Chicago şi America văzută din aceste locuri. Deşi pe program erau trecute ca zile libere, în realitate, pentru mine s-au dovedit pline şi foarte folositoare.

O zi întreagă să umblu prin acest oraş care îmi plăcea la nebunie! Ştiam că lacul Michigan este foarte aproape, că sunt muzee, parcuri care ieri, numai în fugă le-am zărit. Abia aşteptam să le cutreier la pas până seara, dacă se poate.

Din fericire, m-am însoţit cu Delia şi Mihaela care aveau cam aceleaşi planuri ca şi mine şi am pornit agale către Millenium Park, cel mai nou parc al oraşului Chicago. Nu mă săturam  să privesc în jurul meu, chiar şi acum tânjesc după străzile străjuite de zgârie nori. Aceste construcţii gigantice erau atât de graţioase şi sclipeau cu eleganţă în bătaia soarelui de dimineaţă, încât mă zgâiam fără încetare, fascinată de diversitatea formelor.

Cum ziua se anunţa însorită, nu ne grăbeam şi ne-am oprit pe îndelete la fiecare punct de atracţie din Millenium Park, am făcut fotografii şi ne-am bucurat şi noi alături de locuitorii oraşului, care atraşi de mirosul primăverii, umpluseră aleile parcului cu mic cu mare.

Cum ne doream să începem vizitele prin muzee cu Acvariul am pornit către faleza lacului şi am mers de-a lungul ei până în locul unde ştiam că este „muzeul pentru peşti”. Cel mai mult mi-a plăcut faptul că pe faleză era plin de alergători de toate vârstele şi mărimile. Ce-i drept mai mult de atât nu ţi-ai fi putut dori ca spaţiu de alergat: o lungime suficient de mare, circulată doar atât cât să nu te încurce, fără câini, fără obstacole de vreun fel şi fără să se holbeze careva la tine , ca făcând cine ştie ce activitate ciudată şi de neînţeles. Mă gândeam cât de norocoşi sunt cei care pot alerga pe aici, inspirând aerul curat al dimineţii şi privind lacul albastru şi fără capăt.

Nu a fost să fie Acvariul din Chicago şi pace! Erau nişte cozi de două ore numai pentru a procura bilete. Oricât timp am fi avut la dispoziţie nu aveam de gând să sacrificăm atât timp şi atunci am plecat cu părere de rău de acolo. Nu am renunţat la ideea să vizităm totuşi ceva şi următorul obiectiv spre care ne-am îndreptat a fost Muzeul de Artă.

Este momentul pentru o altă paranteză. Cred că la episodul acesta despre Chicago e cazul să mai scriu câteva impresii despre americanii de rând. Sper să nu mă repet, ştiu că riscul este mare pentru că articolele sunt scrise, unele, la intervale destul de mari de timp. Dacă ideile mele sunt reluate este numai o cauză la mijloc: faptul că m-a impresionat, deci am simţit nevoia să povestesc din nou şi este o confirmare că nu m-am înşelat asupra celor culese.

Am plecat cu ideea preconcepută că americanii sunt cam ca în filmele cu care tot ei ne bombardează: paranoici, plini de obsesii şi destul de violenţi. În scurtul timp în care am stat printre ei nu am avut nicio clipă ocazia să-mi confirm această părere. Americanii pe care i-am cunoscut, oameni de rând, din pătura de mijloc, sunt nişte persoane extrem de amabile, foarte vesele, cu un umor sănătos, de bun gust, sociabili şi simpli, cu frică de Dumnezeu.

În Chicago nu odată am interacţionat cu ei fără să intenţionam acest lucru, chiar pe stradă. Se ofereau să ne ajute din proprie iniţiativă să ne fotografieze atunci când doream o poză de grup, întrebau cu o curiozitate nedisimulată de unde suntem şi imediat doreau amănunte. Americanii, în general, de oriunde ar fi fost ei, habar nu aveau mai nimic despre România, decât că se află pe undeva prin Europa, dar întotdeauna găseau un cuvânt amabil şi amuzant cu care să te facă să te simţi bine. Cel mai mult îmi plăcea una din glumele lor, când îmi ceream scuze că nu cunosc suficient engleza, râdeau, întotdeauna îmi spuneau că mă descurc foarte bine (ceea ce nu era adevărat, dar mă ajuta mult) şi îmi replicau că ştiu mult mai multă engleză decât cunosc ei română. Îmi plăcea enorm gluma aceasta delicată, cu care mă protejau şi îmi arătau un soi de respect indirect pentru limba mea maternă, dând impresia că ar fi interesaţi de română, ceea ce nu era cazul, desigur.

Departe de adevăr nu eram totuşi. Uneori ne întrebau anumite cuvinte cum sună în româneşte şi chiar se străduiau să le folosească.  În general, ei sunt mândri că sunt americani, le este suficient acest lucru, însă atunci când au ocazia să intre în contact cu alte naţii devin curioşi şi doresc să afle cât mai multe.

Revenind la socializare, pe străzile din Chicago şi cerşetorii au un stil optimist de abordare. Deşi sunt destui, nu stau umili cu mâna întinsă şi privirea chinuită. La intrarea în Muzeul de artă era unul, de culoare, care striga în gura mare un fel de poante şi trăgea de cei care treceau pe acolo să cumpere o fiţuică care susţinea el că ajută cauzei celor fără adăpost. Am trecut cam în grabă şi destul de circumspectă pe lângă el şi l-am auzit cum bodogănea supărat în urma mea: se simţea jignit că nu m-am oprit să mă amuz de poantele lui şi l-am ignorat. Politeţea se pare că funcţionează chiar şi la aceste pături de oameni. Este greu de explicat pentru românii care trec indiferenţi şi chiar ostili la orice îi înconjoară, de ce acolo această atitudine nu prea există. Chiar şi când eram în America mă tot gândeam cum voi povesti aceste lucruri fără a părea că ţin cu orice preţ să exagerez şi să zugrăvesc totul în roz.

Sunt mult mai deschişi şi mai amabili. Nu se uită nimeni chiorâş la tine, se vorbeşte foarte politicos, nu începe nicio frază fără Please, atunci când te adresezi, şi nu se termină fără Thank you! Nu auzi tonuri acre nicăieri, nici în magazine, nici în autobuz, nici pe stradă. Dacă te adresezi civilizat, vei primi un răspuns amabil şi plin de atenţie. Cum să explici acest lucru, cînd la noi posomoreala este atitudinea care a devenit normalitate? Practic, nici nu ştim cum am putea altfel să procedăm.

Nu voi mai insist asupra acestui aspect, doresc doar să mai punctez ceva şi atât. Atitudinea relaxată şi amabilă este o atitudine care face bine în egală măsură şi celui care trimite mesajul, nu numai celui care îl primeşte. Dacă într-o zi ne propunem să fim încărcaţi negativ şi să trimitem asfel de energii şi celorlalţi, atunci primii care se vor resimţi vom fi tot noi. Dacă ne impunem să fim relaxaţi şi să nu lăsăm să ne afecteze toate prostiile din jurul nostru, atunci vom fi mult mai mulţumiţi în adâncul sufletului nostru. Americanii au o atitudine pozitivă şi acest lucru se vede pe faţa lor, în modul de gândire şi în modul în care trimit mesajele către ceilalţi. În condiţiile în care au şi ei propriile lor confruntări şi probleme în lupta de zi cu zi cu viaţa.

Am ajuns la Muzeul de Artă trecând prin parcul Grant, unde este celebra fântână Buckingham, care apărea la fiecare episod din Familia Bundy în generic. La muzeul treaba stătea mult mai bine decât la Acvariu, era o coadă rezonabilă, deci ne-am aşezat pline de speranţă. Muzeul de artă din Chicago este unul din marile muzee ale lumii. Deşi am stat în sălile lui peste patru ore nu am reuşit să-l parcurgem pe tot. Despre orice v-aş povesti din acest muzeu, tot este prea puţin şi nesemnificativ faţă de ce poate el oferi. Site-ul lor însă are nişte facilităţi impresionante, care pot crea o imagine asupra modernităţii organizării colecţiilor şi asupra diversităţii lor. Se poate căuta într-un catalog electronic si se pot gasi exponatele digitizate, astfel încât distanţa nu mai este un obstacol atât de mare pentru cei care vor dori să admire unele piese din acest muzeu.

Practic toate civilizaţiei lumii au expuse aici dovezi de artă inestimabile din toate timpurile. Nu cred că într-o zi ai timp să priveşti cam tot ce este acolo.

În incinta muzeului mai este o mică autoservire (foarte populare în America), unde, deja obosite, ne-am oprit să mâncăm ceva, să ne mai odihnim şi să prindem puteri. Mai există şi o zonă de magazine care oferă tot felul de obiecte foarte folositoare pentru turişti care doresc să ducă o fărâmă de aici şi pentru cei de acasă. Într-un astfel de magazin o vânzătoare mi-a pus o întrebare legată de ceasul pe care îl purtam şi de aici s-a pornit o discuţie pe care nu ştiam cum s-o mai închid, pentru că, fără să pot s-o opresc, mi-a spus de prietena ei Rodica din România, de durata călătoriei cu avionul şi totul ar fi continuat, dacă nu ar fi trebuit să-mi vad de ale mele. Totul pe un ton extrem de prietenos, ca şi cum ne-am fi ştiut de o viaţă.

Am mai fi stat şi în muzeu, dar se apropia ora 17, ora închiderii şi a trebuit cu părere de rău să plecăm. Am rămas doar cu Delia, ne-am oprit la un mic fast food şi, la o mică gustare, ne-am mai odihnit povestind despre cele văzute în muzeu, ea fiind atrasă de arta sud-americană, iar eu de cea asiatică.

La ora aceea nu ne mai rămâneau prea multe de făcut şi  colindând aiurea pe străzile oraşului, am intrat şi în Macy’s pe care până atunci l-am cam evitat. Până la urmă, cu toată indiferenţa mea faţă de shopping (am depăşit vremurile alea când credeam că e singur mod decent de a bucura de viaţă), trebuie să recunosc că a meritat vizita, magazinul fiind o adevărată expoziţie pe 12 etaje. Site-ul dedicat vă va releva câteva din lucrurile minunate care se pot vedea pe acolo, în afară de etajele întregi de îmbrăcăminte, încălţăminte, accesorii ale diverselor firme mai mult sau mai puţin cunoscute chiar şi peste ocean.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/15ChicagoIL

Duminică 3 aprilie 2011

Azi ar fi fost programată o zi de mers prin magazine pentru că aveam în cap să caut ceva echipament montan, acestea fiind singurele magazine unde chiar privesc cu interes produsele. Însă îi sunt recunoscătoare Deliei că m-a salvat făcându-mi o propunere cu totul neaşteptată. În România a lasat o bună prietenă americancă, Connie Goddard, care printr-un încurcat tare lanţ al slăbiciunilor, a organizat o mică adunare între Delia şi alte prietene ale ei, din Evanstone, o suburbie a oraşului Chicago. Prin urmare mai pe scurt Delia era invitată la brunch, împreună cu încă trei colegi. Disponibili am fost eu şi Valentin pentru această mică plimbare până acolo.

La ora fixată am fost preluaţi de la hotel de Virginia (Kerr) şi am plecat către Evanstone. Pe drum am convenit să facem o mică oprire şi la Northwestern University, o universitate privată, unde Virginia lucra şi dacă tot era în drumul nostru am fost curioşi să o vedem. Acolo am trecut pe la biblioteca universităţii, o clădire modernă constituită din trei corpuri ca trei piloni uniţi care simbolizau cunoaşterea.

Din vorbă în vorbă am aflat că gazdele spre care mergeam acum nu erau cunoscute nici de Virginia, singura legătură între noi, ea şi familia unde eram invitaţi fiind Connie, care culmea era în România. Era o chestie deosebită la care aveam să mai facem referire în acea zi.

În sfârşit, am ajuns şi acasă la Kathy Tate-Bradish, o locuinţă din Evanstone, din casele acelea amricane care seamănă atât de bine între ele, cu maxim un etaj, şi destul de modeste, cel puţin pe exterior.

Propunerea Deliei a fost o şansă nesperată pentru mine de a vizita o locuinţă americană. Mai fusesem la Barbara J. Ford, dar acolo era un interior atât de cosmopolit încât nu mi-am făcut o idee prea clară. Acum iată-mă în casa unei familii peste medie, a ţinut Kathy să sublinieze, pentru că soţul ei lucra pe un post important la o firmă destul de mare. Kathy a subliniat acest lucru, nu din infatuare, ci pentru că dorea să ne creeze o impresie corectă despre nivelul de trai al americanilor. Kathy era însoţită de încă două prietene Sylvia Alvino şi Iona (nu-i mai reţin numele de familie).

Aceste doamne ne aşteptau cu oarecare curiozitate, ştiind că suntem dintr-o ţară destul de îndepărtată unde încă nu ajunseserp, deşi erau destul de plimbate cam prin toată lumea şi când spun asta mă refer la continente destul de exotice cum ar fi Africa sau Asia. Aceste doamne m-au impresionat pentru că erau implicate în tot felul de mişcări care apărau diverse drepturi. De la Delia citire: Katherine lucreaza actualmente pentru Community Based Organisation, Kabras-Kenya, face educatie sexuala si informari HIV pentru locuitorii zonei, Sylvia a fost cu ea anul trecut in Kenya… Iona a fost bibliotecara in biblioteci scolare din zona, acum este pensionara si conduce Uniunea Femeilor cu drept de vot – sper sa nu fi inteles gresit… Cu Virginia am discutat despre digitizare, ne-a vorbit despre biblioteca la care lucreaza ea si ne-a facut un tur rapid al bibliotecii din Evanston, biblioteca care deserveste Northwestern University.

Deci, aşa cum am spus erau femei active implicate în viaţa comunităţii şi angrenate în realitatea socială şi politică. Conversaţia a fost iniţial destul de haioasă. Sinceră să fiu nu credeam că voi trăi să mă văd într-un living în jurul unei măsuţe de ceai, cu ceşcuţa în mână făcând o conversaţie politicoasă, englezească. Dar ele erau foarte serioase şi amabile în tot ceea ce făceau şi ne-am dat seamă că acesta este „ritualul”. Kathy ne-a anunţat că putem trece la masă, deoarece era gata. În week-end americanii obişnuiesc să ia o masă numită brunch, pentru că se trezesc la o oră la care nici micul dejun nu se mai poate lua, dar nici prânzul şi atunci recurg la ceva intermediar.

Casa lui Kathy era destul de veche, cam de 100 de ani, dar bine întreţinută, cu grădină şi cu casa căruţaşului (a lui a fost iniţial), care era o locuinţă mai mică, mai modestă, tare simpatică, care se putea închiria la nevoie, având tot ceea ce are nevoie o persoană ca să trăiască decent.

Era aşa cum am precizat o locuinţă peste medie, dar cu un aer vechi, plăcut şi funcţional. Americanii de rând nu prea se omoară după chestii avangardiste: le plac lucrurile de calitate, însă domină pragmatismul şi tradiţia.

Cele trei doamne ne-au „descusut” cât au putut de mult în legătură cu România. Era un schimb corect: noi am vrut să vedem o locuinţă americană, iar ele au vrut să ştie mai multe, pentru că, repet, erau femei cultivate, educate, interesate de tot ce le înconjoară.

Partea cea mai frumoasă a venit când am început o videoconferinţă pe skype cu Connie (aşa am cunoscut-o şi eu) şi am vorbit mult mai mult despre România, de data asta aşa cum a văzut-o ea. Nu toate observaţiile au fost foarte măgulitoare, dar au fost corecte.

Vizita s-a terminat pentru că la oră 16 trebuia să fim în autobuzul care ne duce înapoi la Champaign. A fost o experienţă pentru care şi acum sunt recunoascătoare că s-a întâmplat. Thank you, ladies!

Am ajuns din nou în micul meu cămin din Ashton Woods, mulţumită că am văzut o altă felie mică, dar autentică din America.

https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/16ChicagoIL

Brăila, 27 iunie 2011

(Va urma)