Despre continuitate

Sarbatorile de iarna sunt un prilej sublim ca sa realizam cat de stupid de vulnerabili putem fi in aceasta perioada. Ne imaginam ca de Craciun nu are cum sa ni se intample nimic rau, ca acel spirit pe care toata lumea il invoca, dar nu prea il mai simti pe nicaieri, ne-ar putea proteja de dezamagiri sau alte prostii.

Soarta merge inainte fara sa tina cont nicio clipa de toate aceste povesti de sezon cu care ni se impuie mintea inca de cand suntem copii. Si atunci, evident, ca esti pus in fata unor momente pentru care nu esti pregatit, pentru ca… este Craciunul, Anul Nou, acele zile in care mananci turta dulce si astepti un mos gras sa alunece pe horn. Chiar daca nu ai horn!

Cand se intampla sa ti se darame casuta cu papusi si spiritul Craciunului se ascunde, nu stiu pe unde naiba, ramai putin perplex. Deh, nu este usor sa sa realizezi ca daca exista cai verzi, apoi aceia circula numai pe pereti si nicaieri in alta parte!

Ce poti sa faci in aceasta situatie? Lasi povestile nemuritoare deoparte si te retragi cat poti de mult. Astfel castigi timp suficient sa-ti revii si sa alegi daca te intorci la punctul de unde ai lasat totul balta, ca sa repari, desigur, sau mergi mai departe fara sa te mai uiti in urma.

Ca de obicei, nu am scris lucruri stralucitoare si inteligente, aceasta consider ca s-au spus deja de foarte mult timp, acum nu pot decat sa-mi dau cu parerea si sa sper ca, daca exista unii in situatii similare, vor fi multumiti sa gaseasca un raspuns atunci cand se gandesc la continuitate. La finele unui an si la inceputul altuia este cel mai potrivit prilej sa ne gandim ca panta rhei…

Anotimpul pentru alergat şi literatura japoneză

Cu stimă şi admiraţie, pentru toţi alergătorii, dar mai ales pentru Cristi U.

Prin februarie iarna se zbate în convulsii şi noi îi numărăm zilele nerăbdători. E timpul pentru reînnoire, e timpul pentru renaştere, pentru altfel de mişcare, pentru soare călduţ pe spatele nostru, pentru aer parfumat în nari de la copacii înfloriţi, pentru bucuria ochilor cu verdele crud, e timpul pentru alergare.

Veţi spune: se poate alerga oricând. Când alegi iarna cred că trebuie să ai mai multă voinţă şi ambiţie, dar să alergi când este cald e o plăcere sau cum spune Haruki Murakami, pe care îl veţi citi puţin mai jos, „beatitudine”. De aceea pentru mine există un anotimp pentru alergat pe care îl aştept cu mare nerăbdare. Nu voi mai lungi vorba. Se simte că abia aştept să alerg din nou.

Scriitorii japonezi contemporani sunt de câţiva ani o mare revelaţie pentru mine şi o pasiune constantă. Au un stil de o prospeţime şi o eleganţă specifică florilor de cireş sakura din Ţara soarelui răsare. De aceea vreau doar să vă invit să citiţi cartea lui Haruki Murakami Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă. Şi, ca să vă incit, voi continua direct cu gândurile lui din prefaţa romanului, care sunt mult mai fermecătoare şi captivante decât ale mele.

[...] Somerset Maugham a spus cândva că fiecare bărbierit are filozofia sa. Adică orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi, făcut zi de zi, capătă o latură meditativă. Iar eu sunt întru totul de acord cu Maugham. Prin urmare nu mi se pare deplasat ca, în calitate de scriitor şi de alergător, să aştern câteva rânduri modeste despre alergare, dând astfel o formă concretă gândurilor mele. Poate că sunt eu prea meticulos din fire, dar simt că nu pot să judec bine un lucru până nu-l pun pe hârtie, şi ca să înţeleg mai bine ce înseamnă pentru mine să alerg, a trebuit să iau stiloul în mână şi să scriu.

Eram odată într-un hotel la Paris, întins pe pat în camera mea, şi răsfoiam International Herald Tribune, când am dat chiar peste un articol dedicat maratoniştilor. Conţinea interviuri cu mai mulţi maratonişti de renume, în care aceştia erau întrebaţi ce mantră incantau în gând în timpul curselor ca să-şi dea curaj. Mi s-a părut o idee extrem de interesantă. Am fost impresionat de câte lucruri le trec prin cap în vreme ce aleargă cei 42,195 km, fapt care demonstrează ce competiţie dură e maratonul. Fără o mantră pe care s-o incantezi în gând, ar fi imposibil să rezişti. Unul dintre aceştia îşi repeta pe tot parcursul cursei o vorbă învăţată de la fratele lui mai mare (şi el alergător): Pain is inevitable. Suffering is optional. Aceasta era mantra lui. Este greu de transpus în japoneză cu nuanţele exacte, dar o traducere simplistă ar suna cam aşa: Durerea e inevitabilă. Suferinţa e opţională. Să zicem că alergi şi la un moment dat îţi zici: Gata, nu mai pot, mă doare de mor. Durerea e o realitate inevitabilă, dar rămâne la latitudinea persoanei în cauză dacă mai rezistă sau nu. Cred că aceste cuvinte suprind cel mai bine esenţa maratonului.

Sunt vreo zece ani de când mi-a venit ideea să scriu o carte despre alergat, zece ani în care m-am tot sucit şi învârtit şi am lăsat timpul să treacă fără să pun mâna să scriu ceva concret.

[...] Însă într-o bună zi mi-am zis: Ce-ar fi să scriu eu ce simt şi ce gândesc, exact aşa cu îmi vine în minte? Oricum, alt punct de plecare nu văd. [...]Să scriu deschis despre alergat a însemnat într-o oarecare măsură să scriu deschis despre mine însumi. Mi-am dat seama de asta pe parcurs. Astfel, cartea de faţă poate luată drept un fel de volum de memorii centrat în jurul alegării.

Nu am abordat aici aspecte filozofice, dar am inclus ceva din experienţa mea. Poate că nu e mare lucru, dar cel puţin e ceea ce am învăţat eu punându-mi corpul în mişcare şi acceptând suferinţa ca opţiune. E posibil ca aceste lucruri să nu poată fi generalizate. Dar, în orice caz, acesta sunt eu ca om.

Nu-i aşa că parcă ne regăsim câte puţin în rândurile lui? Citiţi romanul şi veţi fi copleşiţi de rafinamentul şi eleganţa gândurilor, veţi respira în ritmul vieţii lui care veţi descoperi că, pe alocuri, este şi a voastră. Mulţumim lui Murakami pentru că ştie să scrie despre ceea ce noi numai simţim.

întâlnirea cu tine însuţi

Ca orice rac, amintirile sunt foarte importante pentru mine. Deşi ştiu cât de nesănatos este să rămăi prea mult în lumea lor, nu pot să le tai din mine şi mă străbat, câteodată, fără milă. Poate şi pentru faptul că tot ceea ce rămâne acolo, în inima sau în mintea mea (nu ştiu sigur), îmi confirmă că a fost trăire reală şi nu doar amăgire, pentru că uităm doar ceea ce nu e important pentru noi, nu?

Imaginaţi-vă că vă întâlniţi cu copilăria voastră din nou. Cu visele acelea nevinovate, cu viaţa aceea în care nimic din ceea ce este important acum nu era la fel şi atunci.

Mi-am adus aminte de sute de ori de profesoara mea mea de muzică din şcoala generală. Nu mă întrebaţi de ce. Poate m-a influenţat mai mult decât îmi dau eu seama, însă au trecut atâţia ani şi raportul meu cu muzica este unul de simplu ascultător, fără să pricep mare lucru, de cântăreţ în propria baie, cu voce şi ureche muzicală fără valoare. Şi, cu toate acestea, cum se face de îmi aduc aminte ca prin ceaţă de cuvintele ei, de pasiunea cu care ne vorbea despre muzică, după atâta amar de vreme? După atâţia ani, ştiu că probabil sunt genul de amintiri care nu se vor mai şterge niciodată.

Cred că este un om de care îmi amintesc pentru că punea suflet. Ceea ce ne dăruia, la momentul respectiv, nu a mai rămas în memorie, dar felul cum o făcea mi-a impresionat sufletul de copil. Puţinele lucruri concrete pe care mi le mai aduc aminte, mi le repet şi le aplic de câte ori am ocazia, poate pentru că am simţit că sunt spuse din inimă.

Aş vrea să explic de ce azi am fost atât de fericită şi emoţionată când am revăzut-o. Poate că şi-a dat seama de acest lucru, fiindcă a simţit nevoia să mă strângă în braţe şi i-am fost recunoscătoare pentru că a făcut-o. Redevenisem, pentru câteva clipe, eleva de acum mulţi ani în urmă…

Ce se întâmplă în interiorul nostru, de ce au loc aceste declicuri, care sunt butoanele care se apasă în sufletul nostru întortocheat  legat de anumite persoane, pe care cu atenţie, ca pe nişte bibelouri delicate, le închidem în cutiuţe separate şi dându-le sanşa să mai trăiască o viaţă în noi?

Sărbători fericite!

Şi eu te iubesc, Ceahlău!

Oscilam între o povestire amănunţită pe unde am fost şi cum a fost şi o relatare succintă, pe măsura acestei ture, care a ieşit cam a douăzecea din acest an, după socotelile mele. Dar mai bine scriu şi, la final, voi vedea ce-a ieşit.

Să încep cu planificarea: o propunere a domnului Costel de un Rarău de două zile, neconcretizată din cauza capriciilor vremii şi deturnată într-o tură de o zi în Ceahlău cu Claudiu. Bine şi aşa!

Duminică îl luăm pe Claudiu din Piatra Neamţ, pe Mihaela şi Mihai din Bicaz, şi ne oprim la Izvorul Muntelui. Vreme super, cu ger şi vânt aspru. În decembrie mai mult nu-ţi poţi dori.

Urcăm prin zăpada pufoasă în ritmul alert impus de Claudiu până în Poiana Maicilor, timp în care acesta ne tot povesteşte pe unde trecem şi ce ar trebui să ne atragă atenţia. Chiar dacă este ger, nu prea îl simţim, iar vântul este numai un foşnet de brazi mult deasupra noastră. Dar pe platou, cu siguranţă, situaţia nu e asemănătoare.

Ajunşi în Poiana Maicilor ne bucurăm de privelişte fără grijă: ne grupăm pentru  fotografii folosind ca trepied gardul stânii, pozarii rezistând eroic fără mănuşi mai mult decât era firesc şi facem o buclă mică la stână să o vizităm.

"Rătaciţi" în ţara lui Ceahlău

Noi şi Ocolaşul Mic

Stâna din Poiana Maicilor

Asist la o lecţie minunată de geografie ţinută de Claudiu. Am fost o elevă foarte bună dat fiind condiţiile limită în care s-a ţinut prelegerea şi, la final, recapitulam în gând încântată ţancurile, văile şi pereţii care deodată au prins nume şi pentru mine.

Dantelaria de piatră

Apoi, prin pădure, ajungem în Poiana Văratec.

Poteci de poveste

Citind descrierile Ceahlăului, care te poartă în altă lume, fantastică, încremenită în piatră, autorul zice de această poiană următoarele: găseşti aici, chiar şi în zilele de iarnă cu geruri aspre, o odihnă plăcută, atunci când ai pornit la drum (…). Pe drept cuvânt numele de “Văratec” pe care-l poartă aceste locuri este bine ales de localnici. Nu am găsit acea odihnă plăcută pentru că acolo ne-am întâlnit cu spiritul puternic al Ceahlăului, am simţit dragostea lui, aşa cum numai un munte poate să o facă: sărutarea lui de gheaţă ne-a îmbujorat obrajii, iar mângâierea vântului ne şfichiuia corpurile fără milă. E clar că în blânda Poiană a Văratecului, Ceahlăul ne-a strâns în braţe şi tot ce am simţit au fost iubirea lui pentru noi, cei cinci călători prin tărâmul lui de basm. Am plecat îmbărbătaţi către ultima poiană, după tipicul celor trei încercări din basme. Acolo poate găsim liniştea şi blândeţea .

Poiana Văratec

A urmat o potecă de poveste curmată din când în când de vreun brad doborât: ce fată de împărat a aruncat pieptănul în calea noastră? Ce vrăjitoare a încărcat cu mătreaţa bradului copacii falnici lăsându-i cioturi fără viaţă?

Schitul din Stănile era limanul nostru şi am înotat voiniceşte prin zăpada până la brâu din poiană către el. Călugării, ca nişte pustnici din vechime, ne-au privit curioşi, iar Claudiu i-a lămurit ce-i cu noi. Nu doream decât un adăpost pentru scurt timp, dar am primit, în plus, un capăt de masă unde să putem mânca şi un ceai fierbinte, care ne-a dat putere şi, ca prin minune, am uitat de iarna geroasă din care am venit.

Poiana Stănilelor a fost martora unei alte lecţii de geografie, pentru care Claudiu se pregătise, din nou, fără cusur.

Piatra Sură

Am dat un mic ocol Pietrei Sure, loc sălbatic şi hirsut, şi apoi ne-am întors pe unde am venit nu fără să aşteptăm răbdători ca Ocolaşul Mare să iasă din vălătucii de nori în care se înconjurase, ca să-l putem lua cu noi într-o fotografie şi în memorie.

Piatra Sură

Ocolaşul Mare pândit de noi să se arate din fuioarele de nori

Am luat în piept vântul turbat din Văratec, dar am ramas în bătaia lui, fără teamă, admirând umbrele înserării pe Obcina Chiliei.

Obcina Chiliei învăluită în mister

Luna mare şi mirată ne-a privit din Poiana Maicilor, iar noi am îmbrăţişat cu ochii Izvorul Muntelui, cu apa roşiatică şi mată, munţii Tarcăului şi Hăşmaşului şi toate culmile Ocolaşului Mic care străjuiau mute deasupra noastră: Turnul lui Budu, Claia lui Miron, Jgheabul cu boambă, Coloana cu căciulă, Amiezătoarea oilor şi multe altele, până la Poliţele cu crini.

Umbrele înserării coborând şi în sufletele noastre

Din Poiana Maicilor am prins aripi la picioare, pentru că am sperat să nu mă prindă întunericul până jos. Nu că aş avea o problemă cu mersul noaptea, pentru că nu ştiu de ce, dar mai teamă mi-ar fi într-o clădire întunecată decât pe o potecă de munte. Însă a fost ca un fel de prinsoare cu mine însămi, că ajung repede jos. La un moment dat, eram singură prin brazi, doar luna lucea ca un bec. Era straniu, dar arăta exact ca un bec din acelea folosite la iluminatul public. Mă străduiam să nu o iau în seamă şi totuşi se ivea dintre copaci când în dreapta, când în stânga după cum făcea poteca.

În mai puţin de-o oră eram la Izvorul Muntelui (pe la 17.30) şi o bucurie ciudată m-a prins. M-am gândit ce bine că am fost în Ceahlău, ce bine că am mers atâtea ore, mă bucuram până şi pentru gerul şi vântul puternic pe care l-am îndurat. Bucurii pe care numai cine este îndrăgostit de munte le poate înţelege.

În Bicaz am aflat cum este ciorba rădăuţeană cu ardei şi trei rânduri de dressing-uri servită de proprietăreasa prietenoasă de la Păstravul auriu, cârciuma de lângă fabrica de cherestea. Ne-am lins pe buze după aşa o cină minunată şi am trecut localul de lista celor pe care nu trebuie să le mai ratez dacă ajung pe acolo.

Voi păstra în suflet, în cutiuţa cu amintiri, această tură de duminică, Ceahlăul şi tovarăşii de drumeţie, pentru că a fost o tură scurtă ca o declaraţie de dragoste.

Fotografii: Claudiu B.

Pe cine si cate carari

Pe cine si cate carari las in urma nu-mi pasa
Trec singur prin lume desi cateodata m-apasa
Sunt vesel chiar daca stiu bine ca drumul se infunda
Voi merge spre zare si n-are decat sa se ascunda.

Cant fara sa-mi pese ca-i cineva sa m-asculte
Imi place doar toamna cand umblu prin frunzele multe
Visez o iubire ce n-a fost si nu e
Desi tot mai rece si singur cararea ma suie.

Din carti nu raman cu nimic nu ma invata
Decat frumusetea padurilor cate-o povata
Mi-e sufletul pajiste, inima lunca si vie
Tristetile toate din lume mi-s scumpe, sa vie.

Cand beau din intinderi si gust din incinse izvoare
Nimic nu ma imbata mai mult decat umeda zare
De oameni mi-e drag cand departe de ei stiu ca unde
Si unde o mana invinsa de febra se-ascunde.

Dar nu-i nici lumina si nu-i nici durere prea aproape
De aceea m-asez langa tarmul cu vise si ape
De aceea pe cine si cate carari las in urma nu-mi pasa
Si-mi plac numai mie si numai cu florïle-n casca.

Siddhartha – Hermann Hesse (fragment)

În drumul său Siddhartha învăţa multe lucruri noi la fiecare pas, căci lumea se schimbase şi inima îi era fermecată. Privea cum soarele răsare deasupra munţilor împăduriţi şi apune deasupra îndepărtatului ţărm cu palmieri. Noaptea privea pe cer stelele în rânduiala lor şi secera lunii care plutea ca o luntre pe o apă albastră.
Privea copacii, stelele, animalele, norii, curcubeele, stâncile, ierburile, florile, râurile şi fluviile, sclipirea de rouă pe tufele somnoroase, îndepărtaţii munţi înalţi, albaştri şi palizi; păsările şi albinele cântau; vântul se zbenguia argintiu prin lanurile de orez.
Toate acestea, cu miile şi miile, de toate culorile, existaseră dintotdeauna, soarele şi luna străluciseră dintotdeauna, fluviile vuiseră şi albinele zumzăiseră dintotdeauna, dar pentru Siddhartha toate acestea nu fuseseră mai înainte decât un văl trecător şi înşelător dinaintea ochilor săi, privit cu neîncredere şi sortit să fie pătruns cu gândul şi nimicit pentru faptul că el nu era esenţă, aceasta neexistând decât dincolo de lumea vizibilă. Acum însă, ochiul său descătuşat poposise dincoace, aici, privea şi începea să cunoască tot ceea ce putea fi văzut, îşi căuta un loc de popas în sânul acestei lumi, nu mai căuta esenţa, nu mai tindea să atingă tărâmul celălalt.

Lumea era frumoasă dacă o priveai aşa, fără să cauţi nimic, aşa simplu, aşa, copilăreşte. Luna şi stelele erau o frumuseţe, o frumuseţe erau râul şi malul, pădurea şi stânca, capra şi cărăbuşul auriu, floarea şi fluturele. Frumos şi plăcut mai era să mergi astfel prin lume, atât de copilăreşte, atât de treaz, receptiv la tot ceea ce era aproape de tine, fără urmă de îndoială.

Intr-o zi ploioasa de toamna cu vant puternic si rece…

Tranquillity

 

Preluata de la photos.rileyagency.com

 

Demult nu am mai avut o seară liniştită, în care să nu mă apese grija că am ceva de făcut. Simt că am nevoie de aşa ceva şi că merit din când în când. Cu siguranţă, mi-aş găsi şi acum o ocupaţie, însă, atunci când pot, îmi prinde bine să le las pe toate să curgă. Ştiu că nu voi putea pentru multă vreme să profit de această stare, mi-ar plăcea să stau puţin să meditez, dar recunosc că nu am încă putere suficientă să mă eliberez de tot ceea ce mă înconjoară.

Până voi avea forţa să mă detaşez complet, o să încerc să am momente în care să îmi ofer măcar puţină relaxare.

Nu va trece mult şi îmi voi relua dansul cu timpul şi emoţiile. Până atunci mă bucur de clipele în care nu fac nimic, doar las vremea să treacă. Sunt ca vânătorul de tornade care intră cu bucurie în miezul lor, ameţeşte în vârtejul creat, apoi, epuizat, se retrage puţin pe margine, ca la primul semn să se arunce din nou.

Dacă nu aţi încercat acest exerciţiu de eliberare sau nu v-aţi gândit la aşa ceva, căutaţi un moment potrivit pentru el. E foarte important să uităm de ceea ce ne apasă, măcar şi pentru câteva ore. Cine crede că este prea mult, nu se apreciază suficient pe sine însuşi ca să-şi ofere regalul.

Prin urmare, în seara aceasta, gata! Doar pace şi calm, în suflet şi în minte.

1001 de nopţi

Şeherezada a povestit 1001 de nopţi. 1001 de nopţi a sperat. Oare a fost vorba numai de răbdare? Sau poate că i-a fost teamă pentru ce va fi cu ea. Nu e uşor să te gândeşti că odată cu răsăritul soarelui ţi se va scurge şi viaţa.

Nu ameninţarea morţii i-a dat putere.  Firul povestirilor sale, privirea curioasă a califului au devenit puţin câte puţin importante. Din ce în ce mai importante. Vocea ei ţesea un văl minunat şi somnul nu mai se lipea de pleoape. O mare bucurie să povestească şi o mare bucurie să fie ascultată.

Poveştile ei sunt, în continuare, fascinante. Dar, de fapt, ea a fost o femeie fascinantă. A adus cu ea mirajul.  Altfel nu s-ar fi întâmplat nimic din cele pe care le ştim deja.  Ar fi fost încă una dintre victimele califului şi cam atât. Şeherezada a povestit şi povestirile ei au fost însăşi viaţă.

Cred în cele 1001 de nopţi, pentru că au fost autentice. Însă, istoria de după cele 1001 de nopţi, nu o mai cred.